Duminica a IV-a

Poarta oilor

Psalmistul spunea plin de bucurie: Domnul este pastorul meu, nu voi duce lipsa de nimic (Ps 22,1), iar sfântul Petru ne arata ca Isus Cristos a ajuns pastorul nostru, nu prin viclenie, rapire sau drept de mostenire, ci prin suferinta, prin faptul ca a luat asupra sa pacatele noastre si ne-a vindecat prin ranile sale, iar Dumnezeu l-a înaltat ca Domn si Mesia. Isus este pastorul cel bun (In 10,11), iar noi suntem oile si mieluseii turmei sale (cf. In 21,16-18). Aceste adevaruri le-am auzit de mai multe ori si le stim, dar ce a voit sa ne spuna Mântuitorul prin cuvintele: Eu sunt poarta oilor? Sfântul Augustin spune: Isus împartaseste calitatea de pastor si membrelor sale. Asa, de exemplu, si Petru este pastor si Paul este pastor si ceilalti apostoli sunt pastori. Dar nici unul nu poate spune despre sine ca este poarta, excluzând pe toti ceilalti si-a rezervat numai pentru sine calitatea aceasta de a fi poarta prin care sa intre turma, sau, cum spunea sfântul Petru în fata Sinedriului: Întru nimeni altul nu este mântuire, caci nu este sub cer nici un alt nume dat oamenilor întru care trebuie sa ne mântuim (Fap 4,12).

Poarta este aceea pe care o închide si o deschide stapânul.

Tatal ceresc este stapânulabsolut al tuturor lucrurilor si Isus este, folosindu-ma de o lucrare a artistului Brâncusi, Poarta sarutului, adica iubirea prin care si pentru care toate s-au facut (cf. In 1,3) si: Multe sunt minunile lumii, dar cea mai mare dintre toate este omul (Sofocle). Isus arata prin cuvintele Eu sunt poarta oilor, nu numai valoarea de minune a omului, dar mai ales iubirea pe care Tatal o are fata de om, fiindca prin Cristos ne deschide calea spre noi realizari si mai minunate, ca de exemplu: Nimeni nu poate sa vina la mine, daca nu-l atrage Tatal care m-a trimis, si eu îl voi învia în ziua de apoi (In 6,44); iar noi, asemenea lui Petru, trebuie sa spunem: Doamne, la cine vom merge? Numai tu ai cuvintele vietii vesnice (In 6,68). Petru era constient de faptul ca Isus este poarta minunata si oricine trece prin aceasta poarta ajunge la viata cea vesnica, ajunge nemuritor.

Ceea ce nu trebuie uitat despre poarta este faptul ca adesea este lovita, trântita, fortata, murdarita, sarita etc. Acest lucru s-a petrecut si cu Isus în toata viata sa, dar mai ales în timpul patimirilor. Poarta este un bun pazitor al valorilor, daca este solida si rezistenta la toate asalturile. Dar cine-i Isus? El este soliditatea însasi pe care portile iadului nu l-au putut birui, adica nici moartea, nici lumea si nici iadul, nici Satana.

Afirmând: Eu sunt poarta oilor, Isus afirma forta sa dumnezeiasca prin care îsi apara turma si în acelasi timp garanteaza ca Biserica, trupul sau mistic, va purta amprenta puterii sale: Portile iadului nu o vor birui (Mt 16,18), ci va birui moartea, va apara viata, va birui pacatul si va apara virtutile, va birui materia si va face sa triumfe spiritul.

Ideea de poarta, ca desavârsire a puterii, s-a pastrat pâna în zilele noastre. A folosi expresia de chemat la Înalta poarta, înseamna a fi chemat la cel mai mare si cel mai tare, la judecata. Si cel chemat va veni cu cea mai mare prudenta. Prin cuvintele: Eu sunt poarta, Isus vrea sa ne aminteasca de ziua în care va veni ca judecator al tuturor oamenilor.

Trecerea prin poarta trebuie sa fie totala. Dupa cum nu poti trece prin ea numai cu piciorul si cu capul sa sari peste gard, tot asa nu se poate trece prin Cristos numai acceptând ceea ce place si a respinge ceea ce nu place din învatatura lui. Stapânitorilor le place sa auda: Dati cezarului ceea ce este a cezarului, când este vorba de ascultare si mai ales de impozite, dar nu le place a doua parte: Dati lui Dumnezeu ceea ce este al lui Dumnezeu. Tuturor le place fericirea cerului, dar la câti le place suferinta, crucea prin care se poate ajunge acolo? Trecerea totala prin poarta înseamna acceptarea crucii, asa cum ne spune apostolul Petru: Cristos a suferit si v-a dat exemplu, ca sa calcati pe urmele lui. Daca pentru binele facut veti avea de suferit, ramânând statornici, veti fi placuti înaintea lui Dumnezeu.

Glasul Tatalui, care cheama mereu pe oameni sa intre în împaratia sa prin Cristos, sunt apostolii, vestitorii evangheliei.

Când în ziua de Rusalii, Petru anunta poporului din Ierusalim ca Dumnezeu l-a înaltat ca Domn si Mesia pe Isus, pe care ei l-au rastignit, acestia au fost miscati pâna în adâncul inimii si au zis: Fratilor, ce trebuie sa facem?

Daca tie îti arunca cineva o greseala în fata, îl numesti frate? Esti în stare sa spui: Ce trebuie sa fac? Cum sa ispasesc greseala si cum pot face ca sa n-o mai repet? Daca ne cercetam cu sinceritate, în lumina lecturilor de azi, vom constata cu durere ca înca nu suntem crestini autentici, nu am pasit total în sânul Bisericii lui Cristos, fiindca, a intra în sânul Bisericii prin Cristos, înseamna a trai aici ca fratii, a ne ajuta, a ne ierta, a ne dojeni frateste când gresim etc. Din pacate însa, ne suportam unii pe altii numai când ne laudam unii pe altii, când punem în evidenta numai faptele bune reale sau imaginare. De câte ori nu laudam pentru a gasi lauda! Astfel ne facem partasi de dojana Mântuitorului: Vai voua, fariseilor fatarnici, care închideti portile împaratiei cerurilor; voi nu intrati si nici pe altii care ar voi sa intre nu-i lasati! (Mt 23,13).

Poarta centrala si unica de comunicare crestina, atât cu Dumnezeu cât si cu lumea înconjuratoare, trebuie sa ne fie Cristos singur. Daca cineva, pe lânga aceasta poarta, mai pastreaza o portita de comunicare cu egoismul propriu, cu lumea si cu diavolul, poate avea soarta Bizantului din secolul al XV-lea, care, pe lânga poarta principala pe care garzile o pazeau cu strasnicie, mai avea o mica portita laturalnica, ascunsa, pe care nu prea îsi bateau capul s-o pazeasca. Când turcii, condusi de Mahomed al II-lea, au asediat orasul în anul 1453, locuitorii se simteau în siguranta în spatele zidurilor înalte si al portilor puternice. Dar într-o noapte, pe când turcii cautau un loc mai potrivit pentru asaltul cetatii, au dat de porta kerka - portita cea mica - descuiata si nepazita. Au patruns prin ea cu teama, ca nu cumva sa li se întinda o cursa. Nu le venea sa creada ca este posibil, ca pe timp de razboi, sa lasi o portita descuiata si fara paza! Dar, vazând ca nu este nici un pericol, au patruns tot mai multi si au luat prin surprindere, pe la spate, pe aparatorii de pe ziduri si de la poarta principala, pe care au deschis-o si armatele otomane au intrat cu toata puterea. Lupta a fost sângeroasa. În ziua urmatoare, la rasaritul soarelui, în orasul fumegând din cauza incendiilor, mii de morti zaceau pe strazi, pe ziduri, pe acoperisul caselor etc. Capul împaratului Constantin al XII-lea Dragases, înfipt într-o prajina de pe cea mai înalta parte a cetatii, trona peste groaznicul macel. Putinii crestini care au mai ramas cu viata au trebuit sa asiste cu durere la pângarirea celei mai frumoase biserici, "Sfânta Sofia", când lucrurile sfinte: crucile, odajdiile, icoanele etc. erau scoase afara si arse. Fala orasului, bazilica "Sfânta Sofia", a fost transformata în moschee pentru pagâni. Asa a fost în 29 mai 1453. Azi bazilica este muzeu. Si toate s-au terminat atât de tragic din cauza unei portite laturalnice.

Crestinul trebuie sa aiba o singura poarta de comuniune cu lumea interna si externa a fiintei sale, care se numeste Cristos Isus, poarta iubirii, poarta sarutului divin. Cine trece prin aceasta poarta se umple de plinatatea lui Cristos: de iubirea lui dumnezeiasca. Daca omul mai lasa în fiinta sa o portita ascunsa de comuniune cu egoismul, cu lumea si cu Satana, risca sa aiba parte de un sfârsit tragic, fiindca, asa cum spune sfântul Petru, diavolul mereu ne da târcoale, cautând pe cine sa înghita (1Pt 5,8), cautând sa patrunda în cetatea lui Dumnezeu, în fiinta omului din care a fost izgonit prin Botez.

Daca sfântul Petru îi îndemna pe cei din Ierusalim: Fiecare dintre voi sa se boteze în numele lui Isus! sfânta Biserica ne îndeamna azi sa trecem total viata noastra prin viata lui Isus, adica sa ne traim Botezul: credinta si lepadarea totala de Cel Rau. Amin.