Vigilia Pascala

Cristos a înviat

Cu toata credinta întregii mele fiinte va spun cu bucurie: Cristos a înviat!

Convingerea cu care mi-ati raspuns: Adevarat a înviat, dovedeste sentimentul intern si firesc al religiozitatii omului si dorinta dupa viata care nu are sfârsit. Credinta în înviere se contopeste cu dorul omului dupa o adevarata viata, dupa certitudinea propriei existente fara de sfârsit. Înca din paradisul pamântesc, Satana a zis protoparintilor nostri: Nu, nu veti muri; veti fi ca Dumnezeu, cunoscând binele si raul (Gen 3,4-5), adica: Veti trai si veti cunoaste toate cu perfectiune si veti avea certitudinea voastra existentiala. Dorinta de a trai, de a cunoaste si de a avea siguranta vietii constituie caracteristica principala a omului, care nu-i altceva decât amprenta pe care Creatorul a lasat-o în firea umana. Înselati, condamnându-se la moarte prin neascultare fata de porunca divina, alungati din paradis, Dumnezeu a lasat oamenilor speranta vietii, învierii, dar nu fara cruce: Dusmanie voi pune între tine si femeie, între samânta ta si samânta ei; aceasta îti va zdrobi capul, iar tu îi vei întepa calcâiul (Gen 3,15). Efortul de a-i zdrobi capul sarpelui nu înseamna altceva decât redobândirea vietii prin cruce. A primi întepatura în calcâi nu-i altceva decât efortul de a depasi, prin credinta, obstacolele care stau în calea sperantei. Moartea este cel mai mare dusman al sperantei. Când speranta abia mai pâlpâia, ca un fitil gata sa se stinga, Isus a reînsufletit-o prin învierea sa.

Indiferent de ce zei au avut popoarele pagâne pâna la Cristos, credinta în înviere si speranta vietii vesnice, dorul dupa tineretea fara de batrânete si viata fara de moarte au existat la umbra mortii. Persii, egiptenii, grecii, romanii etc. au sperat în ziua în care femeia va zdrobi capul Sarpelui viclean. Zeul persilor era Mithra. Cinstitorii credeau în învierea lui si în puterea rudimentara de a da viata mortilor. La egipteni, zeul vegetatiei si al semintelor era Osiris. Primavara, când semanaturile încolteau, ei credeau ca sufletul lui Osiris reînvie. Acesta era pentru ei motiv de sarbatoare. Grecii aveau pe zeul Adonis, care simboliza natura care murea iarna si zeul o reînvia primavara. Când florile se deschideau si parfumul lor umplea vazduhul, ei credeau ca Adonis îsi da în vileag prezenta. La romani, credinta în înviere ne-o arata poetul Horatiu, când spune despre sine: Nu voi muri în întregime, o mare parte din mine va învinge moartea. Credinta evreilor în înviere ne este dezvaluita de Sfânta Scriptura, desi unii dintre cei mai de frunte, cum erau saduceii, nu credeau. O marturisire de credinta în înviere, în toata frumusetea ei, ne-o da unul dintre cei sapte frati Macabei, care spune judecatorului: Tu, nelegiuitule, ne scoti pe noi din aceasta viata, însa Împaratul lumii, pe noi, cei care murim pentru legile lui, iarasi ne va învia cu înviere de viata vesnica (2Mac 7,9); cartea lui Iob, psalmii lui David, profetii Isaia si Ezechiel ne dau marturie despre învierea mortilor.

Isus a preluat aceste sperante ale întregii omeniri si le-a scos la lumina, mai întâi prin învatatura si minunile sale, apoi prin propria înviere glorioasa. Isus l-a înviat pe Lazar (cf. In 11,39-45), pe fiul vaduvei din Naim (cf. Lc 7,11-15) si pe fiica lui Iair (Lc 8,49-56), adeverind prin fapte cele spuse: Eu sunt învierea si viata (In 11,25). Când evreii îi cer un semn, prin care sa-si dovedeasca propria dumnezeire în calitate de Fiu al lui Dumnezeu, Isus îi asigura ca dupa ce va sta trei zile în mormânt, precum a stat profetul Iona în burta chitului, va învia (cf. Mt 12,39-41). Când era pe cruce i-au cerut: Cristos, regele lui Israel, sa se coboare acum de pe cruce, ca sa vedem si sa credem (Mc 15,32). Ei nu întelegeau ca ratiunea este un organ spiritual de perceptie mai nobil decât ochiul trupesc si din acest motiv valoarea credintei este mai mare decât valoarea imaginii sensibile. Isus, care a dorit atât de mult ca lumea sa creada, ne-a dat o dovada mult mai mare decât au cerut-o ei. Daca s-ar fi coborât de pe cruce, ar fi crezut? Daca Isus, la cererea diavolului de a se arunca de pe creasta templului si îngerii sa vina si sa-l sustina, ar fi facut minunea, ar fi crezut în dumnezeirea lui? S-ar fi schimbat diavolul în înger de lumina? Nu. Nici daca s-ar fi coborât de pe cruce, dusmanii tot n-ar fi crezut ochilor, ci l-ar fi învinuit de vrajitorie. Bogatul cere un înviat pentru convertirea fratilor sai, dar Isus îl asigura ca acela care nu crede în Sfintele Scripturi, nu poate crede nici în marturia unui înviat. Dovada o avem în faptul ca soldatii de paza la mormânt, când le spun carturarilor, fariseilor si arhiereilor ca Isus a înviat, ei îi platesc gras ca sa spuna o minciuna: pe când voi dormeati, au venit ucenicii si i-au furat trupul (cf. Mt 28,13). Prin urmare, Isus înviat nu s-a aratat necredinciosilor, dusmanilor sai, ci acelora care au crezut în cuvântul sau.

Toti acei care au crezut si l-au cautat cu iubire, l-au gasit. În primul rând trebuie sa admiram curajul si iubirea acelor femei care au venit la mormânt dis-de-dimineata, în prima zi a saptamânii, ca sa-i unga trupul mort, în semn de iubire fata de Învatator. Ele au fost rasplatite de îngeri cu vestea care le-a întrecut toate asteptarile: Nu este aici. A înviat! (Mt 28,6).

Istoria a consemnat în scris evenimentul unic al istoriei. Iosif Flaviu, scriitor evreu romanizat, spune într-un document al sau: A fost în acele timpuri Isus, barbat întelept, daca îmi este îngaduit sa-l numesc barbat, fiindca era facator de lucruri minunate si învatator al acelora care asculta adevarul cu bucurie. Cu adevarat a atras pe multi de partea sa, atât dintre iudei cât si dintre pagâni. Acesta era Cristos. Când Pilat, la învinuirea mai-marilor neamului nostru, l-a osândit la moartea pe cruce, cei care l-au iubit dintru început, nu l-au parasit. Caci le-a aparut lor din nou viu a treia zi, dupa cum au prezis acestea despre el profetii inspirati de Dumnezeu, ori alte minuni nenumarate.

Nu numai ca Isus a înviat, dar era necesar sa învie spre a dovedi întregii creatii ca Dumnezeu este atotputernic si nu moartea; ca dorinta omului de supravietuire nu este o iluzie; ca siguranta vietii vesnice o vom gasi mereu în învierea lui, în credinta în cuvântul sau: Cine manânca trupul meu si bea sângele meu are viata vesnica si eu îl voi învia în ziua de apoi (In 6,54).

Sa-l primim deseori în inima noastra pe Isus înviat si prezent în sfânta Împartasanie! Sa ne plecam genunchiul în fata lui, marturisind ca el singur este Domn peste cei vii si peste cei morti.

Se povesteste din viata sfântului Ioan Maria Vianney urmatorul fapt: Într-o seara, iesind din scaunul de spovada, o doamna i-a cerut un sfat. Pe când stateau de vorba, parintele cu fata spre usa bisericii si femeia cu fata spre altar, aceasta a tresarit speriata. Sfântul a întrebat-o de motivul tresaririi. Ea a raspuns: O umbra a trecut prin fata tabernacolului si nu a îngenuncheat. La care sfântul Ioan Vianney raspunde: Fiti linistita, doamna! Daca nu a fost diavolul, atunci a fost sacristanul. Numai ei doi nu îngenuncheaza niciodata.

Din pacate, avem si noi multi care nu îngenuncheaza niciodata, fiindca nu cred, nu spera si nu-l iubesc pe Cel Înviat prezent în sfânta Taina din altar.

Apostolul neamurilor ne spune: Daca vei marturisi cu gura ta ca Isus este domn si vei crede în inima ta ca Dumnezeu l-a înviat din morti, te vei mântui! (Rom 10,9).

A-l marturisi cu gura ca Domn, ca datator de înviere, înseamna, în primul rând, a-l primi ca hrana în sfânta Împartasanie, înseamna a-l adora în rugaciune, înseamna a spune în fata tuturor cu toata fiinta proprie: Cristos a înviat cu adevarat! Amin.