ÎNVĂŢĂTORULE, ÎNVAŢĂ-NE SĂ NE RUGĂM!
Curs introductiv în rugăciune
de Andrea Gasparini
Traducere de pr. Cristinel Fodor

A PATRA SĂPTĂMÂNĂ

Rugăciunea inimii

7. LITURGHIA - ŞCOALA IUBIRII

Credincioşii să înveţe să se ofere pe ei înşişi.
Conciliul al II-lea din Vatican
Constituţia despre liturgie
"Sacrosanctum Concilium"

A învăţa să oferi lui Cristos

La Sfânta Liturghie avem spectatorul şi este actorul. Spectatorul este acela care plăteşte un bilet, dar nu suferă o dramă. Biserica nu vrea spectatori la liturghie, vrea actori. Auziţi cum vorbeşte Conciliul Vatican al II-lea în Constituţia despre Sfânta Liturgie: "Biserica veghează cu grijă ca fiii săi să nu asiste ca străini sau spectatori muţi la acest mister al credinţei, ci înţelegându-l bine, cu ajutorul ceremoniilor şi rugăciunilor, să participe la acţiunea sacră în mod conştient, cu pietate şi activ; să fie instruiţi prin Cuvântul lui Dumnezeu, să se hrănească la masa Trupului Domnului, să aducă mulţumire lui Dumnezeu; oferind Ostia nepătată, nu numai prin mâinile preotului, ci împreună cu el, să înveţe a se oferi pe ei înşişi şi, prin Cristos Mijlocitorul, să se desăvârşească din zi în zi în unirea cu Dumnezeu şi în unirea dintre ei, pentru ca în cele din urmă Dumnezeu să fie totul în toţi". (SC, 48).

Biserica nu ne vrea la Liturghie ca "spectatori muţi" pentru simplul motiv că Euharistia nu este un spectacol de văzut, ci este o dramă de trăit. La Liturghie noi suntem personajele în acţiune, protagonişti împreună cu Cristos, toţi, de la preot până la ultimul credincios.

Credinciosul îşi are partea sa, dar nu partea principală: Cristos este cel care face partea principală; preotul îi împrumută mişcările, cuvântul, se apleacă asupra pâinii aşa cum a făcut el la ultima cină, îi împrumută gesturile, vocea pentru a repeta tot ceea ce a făcut el, toate cuvintele pe care le-a spus.

Biserica - spune Conciliul - se îngrijeşte ca credinciosul să sesizeze toate acestea, să fie coresponsabil cu preotul la ceea ce se întâmplă pe altar.

De ce se îngrijeşte? Dar dacă Liturghia este numai spectacol, dacă credinciosul este numai spectator şi nu actor, este aproape inutil ca să existe Liturghie.

Cristos nu ne-a dat Liturghia ca spectacol, ne-a dat-o pentru a mişca viaţa noastră spre el. Deci, nu mărginiţi preotul în spatele altarului ca un personaj care acţionează pe contul său. Nu, preotul nu oferă în contul său şi nici numai din delegarea voastră, preotul este la altar pentru a oferi cu voi iar voi sunteţi dincoace de altar nu pentru ca să-l delegaţi pe el, ci pentru a vă oferi cu el; voi sunteţi parte vie a jertfei Euharistice!

Biserica vrea ca la Liturghie creştinul să înveţe să se ofere pe sine însuşi.

Dar... nu este de ajuns Cristos care se oferă pentru noi? Nu este de ajuns preotul care ne reprezintă într-un oarecare mod înaintea lui Cristos şi a Tatălui? Nu, spune Conciliul: tu creştinule trebuie şi să oferi.

Ce valoare va trebui să dăm la aceste cuvinte: creştinul "să înveţe să se ofere pe sine însuşi"?

- Mai întâi de toate creştinul trebuie să înţeleagă că nu ajunge prezenţa fizică pentru Euharistie. Nu interesează Biserica, este prea puţin!

- Este nevoie de o prezenţă motivată şi convinsă: nu pot să fiu la Liturghie din sentimentalism religios, din tradiţie, din curiozitate, din comoditate, atras de motive insuficiente.

Creştinul trebuie să-şi dea seama că este la Liturghie pentru a se oferi lui Dumnezeu.

A se oferi lui Dumnezeu! Este grozav. Sunt, deci, la Liturghie mai mult pentru a da decât pentru a lua. Liturghia nu este un self service unde iau ceea ce îmi place; nu, sunt aici pentru a da.

A mă oferi lui Dumnezeu îmi subliniază dimensiunea "dinamică" a Liturghiei.

A mă oferi lui Dumnezeu ar vrea deci să spună a-l asculta; trebuie să sesizez mesajul lui Dumnezeu cu privire la mine, trebuie cel puţin să mă pun în faţa acestei probleme: "Doamne, ce vrei de la mine?" şi să găsesc răspunsul. Trebuie să-i las timp lui pentru a vorbi, iar mie pentru a recepta; dacă nu am făcut aceasta, ce Liturghie mai este asta? Ce am oferit dacă nici măcar nu am ştiut ce anume voia de la mine?

A mă oferi lui Dumnezeu va însemna să fiu aşa cum mă vrea el, sau cel puţin să vreau să fiu, ori cel puţin să doresc să fiu cum mă vrea el.

A mă oferi lui Dumnezeu poate este explicat de însuşi textul conciliar acolo unde spune: "Şi din zi în zi creştinii să se perfecţioneze în unitatea cu Dumnezeu şi cu fraţii".

Este frumoasă această "creştere în unitate" cu Dumnezeu în primul rând, pentru că sunt întotdeauna separat de el şi trebuie să învăţ să trăiesc alături de el, trebuie să mă maturizez în rugăciune, în a sta cu el; el îmi este aproape 24 de ore din 24, eu cât timp îi sunt aproape într-o zi?

A creşte în unitatea cu fraţii, pentru că egoismul meu mă pune întotdeauna în lipsa unităţii. O văd în intimitatea familiei, acasă, înafara casei, la şcoală, la muncă, la stadion, la bar, la cinema. Sunt mereu în ruptură cu cineva. Liturghia îmi este dată pentru a învăţa să trăiesc cu ceilalţi, să ascult, să mă deschid, să înţeleg, să împărtăşesc. Liturghia îmi este dată pentru ca eu să intru în interesele celorlalţi, în cele ale săracilor, pentru ca să-mi deschidă ochii la problemele tuturor. Îmi este dată pentru a mă maturiza în bunătate.

De ce Conciliul îmi spune că trebuie să învăţ să mă ofer?

Pentru că este extrem de greu şi dificil să ne oferim lui Dumnezeu. Este vorba despre înfrângerea egoismului omenesc. Nu este destul o dinamită ca să arunc în aer un munte; este nevoie de multe încărcături de dinamită!

De aceea, este nevoie de o muncă răbdătoare şi graduală. Biserica nu face poezie. Acesta este motivul pentru care în fiecare săptămână am nevoie de Liturghie. Am nevoie în fiecare zi pentru că în fiecare zi o iau de la capăt cu egoismul meu. Munca nu se termină niciodată.

Suntem ca zidarii care construiesc o casă: o cărămidă după alta, dacă sunt statornic, casa se ridică, dacă arunc mistria şi cărămizile şi mă aşez pe schele cu braţele încrucişate, lucrul se opreşte. Construim cu cărămizi, cu răbdare infinită, nu construim cu bucăţi prefabricate, cu viteza luminii.

Suntem ca alpiniştii care au asaltat un perete de stâncă: o mişcare după alta, o palmă de perete după alta şi alpinistul urcă, urcă până când pare ca un păianjen legat de firul frânghiei sale. Este riscant, mai ales este o muncă de mare rezistenţă şi tenacitate. Suntem alpinişti care cuceresc palmă cu palmă muntele egoismului omenesc, nu suntem zburători cu elicopterul.

Construim omul nou, de aceea avem atât de mare nevoie de Liturghie; orice Liturghie este o cărămidă şi zidul se înalţă; orice Liturghie este un pas înainte şi urcuşul înaintează. Înfrângerea egoismului omenesc este o muncă mai grea decât cucerirea Everestului.

Când vom ajunge la ţel? Cred că nu trebuie nici măcar să ne întrebăm, pentru că ţinta precisă la care vrem să ajungem este aşa de grea şi înaltă că ne-ar putea descuraja. Conciliul fixează ţinta în şase cuvinte care sunt "şocante": ca Dumnezeu să fie totul în toţi.

Suntem într-adevăr în faţa Himalaiei!

Dar Cristos urcă cu noi!

El este începutul corzii, el este cel care ne ţine, el ne întăreşte, el ne conduce.

De aceea fiecare Liturghie trebuie să se termine cu fuziunea mea în el, cu împărtăşania.

Să venim la concret

Dacă noi am înţelege până în profunzime acest principiu de viaţă pe care Biserica ni-l sugerează pentru a intra într-adevăr în Liturghie, totul s-ar schimba în noi. Am începe într-adevăr să înţelegem puterea cutremurătoare care poate ieşi din Euharistie.

Nu v-aţi întrebat niciodată: dar la câte Liturghii am participat deja în viaţa mea? O mie? Zece mii? Dar ce au lucrat în mine? Dacă vă gândiţi bine, vă apucă febra!

Dar înţelegeţi? Cel care o singură dată în viaţă l-a întâlnit pe Cristos şi i-a vorbit, l-a auzit, a mâncat cu el... credeţi că a mai putut să trăiască la fel ca mai înainte? Când mă gândesc la acea femeie speriată care i-a atins franjurile mantiei cu o credinţă care i-a obţinut minunea, eu care îl calc pe picioare pe Cristos ori de câte ori vin la Liturghie fără ca să se verifice în mine măcar o umbră de minune, îmi spun, îl întâlnesc pe Cristos ori nu-l întâlnesc? Nu trebuie să suspectez că acest stil de comportament, al meu precum şi al lui Cristos, are la rădăcină vreo disfuncţionalitate?

Un lucru este sigur: atâta timp cât Euharistia este pentru mine cum aş bea un pahar cu apă, bineînţeles că minunile nu vor avea loc niciodată, pentru că întâlnirea între mine şi Cristos de acolo trebuie să vină!

Iată, atunci, devine extrem de important ca eu să dau o mare atenţie sfaturilor pe care Biserica mi le dă pentru ca Liturghia să fie pentru mine un fapt vital.

Sfatul de a "învăţa să mă ofer" lui Cristos este de o importanţă excepţională. Cu cât venim mai mult la practic, cu atât îi înţelegem mai mult importanţa.

La Liturghie trebuie să mă ofer! Spune bine Biserica: trebuie să învăţ să mă ofer pentru că nu este un lucru simplu. Nu voi ajunge niciodată s-o fac bine, s-o fac până în profunzime, s-o fac cu o absolută autenticitate. Şi va trebui să examinez mereu ceea ce am făcut, pentru că am blestemata manie congenitală de a-i da lui Dumnezeu cu o mână şi de a lua imediat înapoi cu cealaltă. Este o artă dificilă a te oferi lui Dumnezeu, dar trebuie să bat pista dacă vreau să ajung în port şi să mă fac coerent cu credinţa.

Mai întâi voi oferi fizicul meu.

Credeţi că este puţin? Şi credeţi că este posibil? Da, Cristoase, îţi dau fizicul meu, adică vreau să-ţi spun din toate puterile că fizicul meu vrea să fie un instrument al tău de acţiune.

Vreau să acţionez, să mă mişc, să lucrez pentru tine.

Muncitorul va spune: "Vreau să-ţi dau fizicul meu pentru ca tu să intri în fabrica mea: ce mare nevoie este de tine în sectorul meu! Aproape toţi te ignoră, cine te numeşte, o face numai pentru ca să te blesteme! Nimeni nu ştie că tu iubeşti pe fiecare dintre tovarăşii mei, pe cel alb şi cea negru, pe cel bun şi pe cel egoist, nimeni nu te cunoaşte. Cristoase, eu îţi cedez ţie persoana mea pentru ca tu, prin mine, să poţi intra în lumea mea, acolo unde Biserica nu există."

Studentul va spune: "Cristoase, eu te voi duce prin viaţa mea în lumea şcolii, plină de oameni care au nevoie de tine, de la elevi până la profesori. Este atâta orgoliu în lumea mea, este atâta nevoie de evanghelie."

A ne oferi fizicul nostru lui Cristos este grandios! Cristoase, îţi dau ochii mei, da, ochii mei. Adică vreau azi să văd lucrurile prin tine, să văd evenimentele în lumina ta, să le consider din unghiul tău, nu din al meu. Îţi ofer ochii mei, pentru că vreau să-i deschid bine asupra mea, asupra realităţii mele, asupra mizeriei mele, asupra egoismului meu. Vreau să-i deschid asupra altora, să văd nevoile fraţilor, să văd ce vrea mama mea, tatăl meu, sora mea. Vreau să deschid ochii, nu să-i închid, asupra săracilor, asupra a ceea ce-mi revine să fac pentru ei, săracii de aproape sau de departe.

Vreau să deschid ochii, nu să-i închid, asupra săracilor din casa mea. Da, între cei patru pereţi ai casei mele poate să fie un sărac căruia eu nu-i dau atenţie de multă vreme, va fi o persoană în vârstă, ori este un frate greoi ori plicticos care mă calcă mereu pe nervi când deschide gura; nu pot să suport pretenţiile sale, egoismul său, nu i-am mai adresat un cuvânt de pace de mult timp; este săracul meu, săracul din casa mea, săracul din casa mea, chiar dacă în casa mea nu lipseşte chiar nimic; săracul "de rând" toţi îl au în casă.

Doamne, îţi ofer trupul meu, simţurile mele, toate. Mi le-ai dat pentru ca să comunic cu tine şi pentru ca să comunic cu fraţii; eu până acum întotdeauna i-am instrumentalizat pentru mine. Vreau să le plantez acolo, Doamne, le consacru ţie, le purific, consacrându-le ţie!

Doamne îţi ofer limba mea! Câtă nevoie are să fie a ta, să fie creştină şi botezată, pentru că se contaminează de păcat cu atâta uşurinţă.

Îmi foloseşte la rău. Spune minciuni, îi calcă în picioare pe fraţi, este un instrument de nedreptate care distruge în loc să construiască. Cât rău am făcut cu limba mea, am ruinat chiar şi persoane, am trădat prieteni. Am murdărit-o de necurăţie, am instrumentalizat-o la rău.

Acum ţi-o dăruiesc, Doamne, vreau să fie instrument de bine, nu de ruină.

Vreau să fie a ta. Vreau să învăţ să semăn pace şi niciodată discordie, să dau curaj, să dau forţă, să aduc bucurie; vreau să duc cuvântul meu bun acolo unde pot, încontinuu. Şi vreau s-o folosesc pentru rugăciune pentru ca să vorbesc cu tine!

Doamne, eu îţi ofer limba mea pentru ca azi să nu iasă de pe buzele mele nimic care să nu-ţi placă ţie.

Limba! Un preot muncitor mi-a povestit alaltăieri: "La atelier au angajat un ucenic, un tânăr de vreo 16 ani, isteţ, inteligent, îmi părea şi bun. Au trecut opt zile. Acum îmi produce multă durere acel tânăr; au trecut opt zile, încă nu a învăţat să distingă cheile de fiarele atelierului, dar a învăţat tot limbajul obscen din mediul nostru, ştie deja pe de rost toate înjurăturile care circulă între noi şi se ia la întrecere s-o facă pe maimuţoiul după muncitorii cei mai libertini."

Săracul ucenic îşi are cu siguranţă vina lui, pentru că la şaisprezece ani poţi avea o personalitate fără să trebuiască s-o facă pe-a maimuţoiul în toate prostiile altora, dar vina cea mai mare este a mecanicilor, oameni care nu au înţeles niciodată că nu este permis să-şi vândă limba instinctului vulgarităţii.

Cât este de frumos dacă învăţaţi, la Liturghie, să vă consacraţi limba lui Dumnezeu pentru bine, interzicându-vă cu tărie orice instrumentalizare pentru rău.

După fizic trebuie oferită lui Dumnezeu inteligenţa, lumea gândurilor voastre! Ce dar spectaculos pe care putem să-l facem lui Dumnezeu! Doamne, fă ca gândul meu să fie al tău, o grădină privilegiată pentru tine, unde tu poţi să lucrezi, să semeni şi să recoltezi. Să fie un teren fără mărăcini şi pietre. Să fie un teren rodnic, nu o mlaştină. Doamne, dă-mi bunăvoinţă să-mi cultiv bine inteligenţa.

Îţi cer să nu se contamineze din cauza orgoliului, să nu se închidă, să se deschidă ascultării, să ştie să accepte adevărul indiferent de unde ar proveni el, eu să ştiu să învăţ de la cel care mă contrazice, de la cel care se opune vederilor mele.

Pentru mine, muncitor creştin, îţi cer să ştiu să învăţ de la fratele marxist tot ceea ce Duhul Sfânt vrea ca să învăţ stând bine ancorat de Biserică, pentru că fără Biserică sunt sărman vierme!

Fereşte inteligenţa mea de orgoliu, ţi-o ofer ţie! Trimite îngrăşămintele tale pentru inteligenţa mea: mărturia atâtor oameni care trăiesc alături de mine şi au atâtea lucruri să-mi spună, dacă eu ştiu să primesc mesajul lor.

Dă acestei grădini care îţi aparţine, dă gândului meu îngrăşământul Cuvântului tău, îngrăşământul reflecţiei. Fă ca eu să gândesc, Doamne! Să gândesc cu capul meu nu cu capul altora! Să gândesc şi să lupt împotriva prejudecăţilor! Să gândesc şi împotriva a tot şi a tuturor, pentru că gândesc împreună cu tine, Doamne.

Apoi oferiţi voinţa. Este darul cel mai dur, deci cel mai frumos. Doamne, vreau să voiesc numai ceea ce voieşti tu!

Apără-mă de orice îmburghezire, de orice instrumentalizare, fă-mă un om liber, liber chiar şi de mine însumi.

Doamne, vreau să mă întreb astăzi despre tot ceea ce vrei de la mine, să vin după tine pas cu pas, să te întreb, să te ascult, să te aud în mine, în ceilalţi, în săraci, în Biserică. Să te aud şi să-ţi răspund!

Marie, tu care eşti femeia care a ştiut să spună da lui Dumnezeu, da-ul cel mai important din istoria omenirii, dă-mi azi capacitatea, prin mijlocirea ta, să fac voinţa lui Dumnezeu în toate!

Oferiţi iubirea! Da, iubirea, floarea cea mai frumoasă pe care Dumnezeu v-a pus-o în inimă!

Voi logodnicilor, voi tineri căsătoriţi, oferiţi-vă iubirea lui Dumnezeu la Liturghie, ca să nu fie niciodată contaminată de vreo josnicie.

Oferiţi prietenia voastră. Oferiţi capacitatea de a iubi pe care Dumnezeu v-a pus-o în inimă, dându-vi-l pe Duhul Sfânt.

Oferiţi-i viaţa voastră lui Dumnezeu.

Această rugăciune ar trebui s-o spuneţi cu toţii la Liturghie: Doamne, viaţa mea nu-mi mai aparţine, este a ta. Trebuie s-o spună preotul, trebuie s-o spună soţul, trebuie s-o spună toţi. Nu pot să trăiesc cum îmi place mie, trebuie să trăiesc cum îţi place ţie. Doamne, accept luptele, contradicţiile, frustrările, pe care vei voi să le trimiţi voinţei mele pentru a o purifica şi a o face nouă şi frumoasă.

Iată, a învăţa să te oferi pe tine însuţi înseamnă toate acestea!

Acum vreţi să acceptaţi o provocare? Aceasta: încercaţi să ascultaţi de acest sfat înţelept al Bisericii când mergeţi la Liturghie, încercaţi să-l luaţi în serios chiar şi numai o singură dată!

Încercaţi o zi, mai multe zile, să vă oferiţi în mod serios lui Cristos în Euharistie, apoi va fi imposibil ca în ziua aceea, în săptămâna aceea să trăiţi o viaţă goală, netedă, banală, fără viaţă!

EXERCIŢIU PRACTIC DE RUGĂCIUNE

- Încredinţează-te cu fervoare Duhului Sfânt pentru ca să te pregătească pentru Liturghie. Nimic nu este atât de mare ca o Liturghie. Conştiinţa multora doarme liniştită, gerul euharistic este răspândit, de asemenea inconştienţa euharistică.

Antrenamentul tău la rugăciune puţin câte puţin trebuie îndreptat să te pregătească serios pentru Euharistie ori să completeze participarea ta la Misterul Euharistic. Imploră-l pe Duhul Sfânt făcând să treacă prin faţa ta cele cinci părţi ale Liturghiei: actul penitenţial, liturgia cuvântului, ofertoriul, consacrarea, împărtăşania. Imploră-l pe Duhul Sfânt să-ţi ducă într-adevăr inima la Euharistia ta.

- Adresează-te lui Cristos şi ascultă-l: trece din nou prin cele cinci părţi şi întreabă ce anume lipseşte în mod obişnuit Liturghiei tale.

- Fă rugăciunea inimii, cufundându-te în Tatăl, unit cu toate Liturghiile de pe pământ care se vor celebra azi. Încearcă să faci rugăciunea cu marea implorare euharistică:

"Prin Cristos, cu Cristos şi în Cristos,
ţie, Dumnezeule, Tată atotputernic,
în unire cu Duhul Sfânt,
toată cinstea şi mărirea!"

RUGĂCIUNEA ZILEI

Repetă această invocaţie foarte frumoasă care te pregăteşte pentru Euharistie:
"Sufletul meu este însetat de Dumnezeu, de Dumnezeu cel viu!"

Este un psalm potrivit pentru pregătirea la Euharistie; este Psalmul 41.

Psalmul 41
Maestrului de cor. Poem. Al fiilor lui Core.

Cum doreşte cerbul izvoarele de apă,
aşa te doreşte sufletul meu pe tine, Dumnezeule.
Sufletul meu e însetat de Dumnezeu,
de Dumnezeul cel viu;
când voi veni şi voi vedea faţa lui Dumnezeu?
Lacrimile îmi sunt pâine ziua şi noaptea,
când mi se zice în fiecare zi:
"Unde este Dumnezeul tău?"
Îmi aduc aminte de aceasta
şi sufletul se topeşte în mine
cum înaintam prin mulţime,
până la casa lui Dumnezeu,
în strigătele de bucurie şi de mulţumire
ale unei mulţimi în sărbătoare.
Pentru ce eşti mâhnit, suflete al meu,
şi pentru ce gemi înlăuntrul meu?
Încrede-te în Dumnezeu, căci iarăşi îl voi lăuda
pe el, care este mântuirea mea
şi Dumnezeul meu.
E mâhnit în mine sufletul,
de aceea, mă gândesc la tine
din ţara Iordanului şi din Hermon,
de pe muntele Misar.
Un abis cheamă un alt abis la vuietul cascadelor tale;
toate talazurile şi valurile tale trec peste mine!
Ziua îmi trimite Domnul îndurarea sa
şi noaptea cântarea lui mă însoţeşte,
ca o rugăciune către Dumnezeul vieţii mele.
Îi spun lui Dumnezeu, stânca mea:
"De ce m-ai uitat?
De ce umblu întristat, oprimat de duşmanii mei?"
Mi se sfărâmă oasele
când mă batjocoresc asupritorii mei
şi mă întreabă toată ziua:
"Unde este Dumnezeul tău?"
Pentru ce eşti mâhnit, suflete al meu,
şi pentru ce gemi înlăuntrul meu?
Încrede-te în Dumnezeu, căci iarăşi îl voi lăuda
pe el, care este mântuirea mea
şi Dumnezeul meu.