Imitaţiunea lui Cristos

Cartea III: Despre mîngîierea lăuntrică

Capitolul XXXIII

INIMA FIIND NESTATORNICĂ,
SĂ NE ADUNĂM GÎNDUL LA DUMNEZEU,
SINGURUL NOSTRU ROST DE PE URMĂ

1. Fiul meu, nu te încrede în pornirile inimii tale, care te trag ba într-o parte, ba în cealaltă. Cît timp vei trăi, vei fi supus acestei nestatornicii, chiar fără de voia ta: vei fi cînd vesel, cînd mîhnit, cînd împăcat, cînd tulburat, cînd evlavios, cînd lipsit de rîvna evlaviei, cînd sîrguincios, cînd leneş, cînd chibzuit şi temeinic, cînd uşuratic. Dimpotrivă, deasupra tuturor nestatorniciilor stă sufletul celui înţelept şi învăţat cu duhul: el nu ia seama la ceea ce i se pare că simte, sau dincotro bate vîntul şovăielilor, ci un singur lucru e ţinta gîndurilor sale: ţelul însuşi mult dorit şi îndatoririle legate de atingerea lui. Astfel, omul se păstrează neclintit şi statornic, cu ochiul minţii limpede îndreptat, fără greş, către mine.

2. Cu cît acest ochi al minţii va fi mai limpede, cu atît mai statornică va fi cîrma omului pe talazurile vieţii, bătute de furtuni. Dar lumina acestui ochi al dreptelor intenţii este, la mulţi, întunecată: căci privirea întîrzie şi zăboveşte bucuros asupra multor fleacuri care, nu fără plăcere, se ivesc în cale. Într-adevăr, rar se întîmplă să fie cineva cu totul scutit de sămînţa rea a căutării de sine. Astfel se întîmpla şi cu iudeii din vechime, cei care se apropiau de Marta şi de Maria, nu pentru Isus doar, ci ca să-l vadă pe Lazăr (In 12, 9). Privirea şi intenţia ochiului lăuntric se cad păstrate curate şi neîntinate, să fie gîndul omului drept şi cinstit, înălţat mai presus de toate lucrurile mărunte ale vieţii, şi să mă aibă pe mine drept singură, ultimă ţintă.

© 1992 - Arhiepiscopia Romano-Catolică Bucureşti