Imitaţiunea lui Cristos

Cartea III: Despre mîngîierea lăuntrică

Capitolul XIV

SĂ ŢINEM SOCOTEALĂ DE JUDECĂŢILE
NECUNOSCUTE ALE LUI DUMNEZEU
ŞI SĂ NU NE ÎNFUMURĂM
CU FAPTELE NOASTRE BUNE

1. Deasupra mea aud, ca un tunet, rostirea judecăţilor tale, Doamne: de spaimă şi înfrigurare se cutremură măduva oaselor mele, iar sufletul meu stă cuprins de fiorul groazei. Înmărmuresc gîndindu-mă că nici cerul nu-i fără prihană înaintea ta. Şi dacă la îngerii tăi ai aflat strîmbătate (Iov 15, 15; 4, 18) şi nu i-ai cruţat, cu mine ce se va întîmpla oare? S-au prăbuşit stelele cerului; la ce m-aş putea aştepta eu, biată fărîmă de praf? Cei ale căror fapte păreau de toată lauda s-au prăvălit totuşi din înalt; am văzut cu ochii mei pe cei hrăniţi cîndva cu pîinea îngerilor înfruptîndu-se, la urmă, din lăturile porcilor.

2. Iată de ce nu poate fi vorba de sfinţenie, Doamne, acolo unde mîna ta nu mai este. Înţelepciunea omenească rămîne fără rost cînd tu, Doamne, încetezi a sta la cîrmă. Nu aduce pricopsire nici o tărie omenească, dacă reazemul tău păstrător nu mai este. Curăţia n-are cum fi sigură, lipsită de pavăza ta. Straja noastră omenească devine fără rost, nesprijinită de sfînta veghe a puterii tale. Într-adevăr, lăsaţi de capul nostru, ne scufundăm şi ne ducem la pieire; în mîna ta fiind, ne înălţăm şi avem parte de viaţă. Nestatornici şi şubrezi sîntem, dar prin tine dobîndim putere; cădem pradă lîncezelii, dar, mulţumită ţie, se reaprinde în noi freamătul făcliei vii.

3. O, cît de nepricopsit şi de josnic s-ar cuveni să mă simt! Cît de puţin trebuie să preţuiesc ceea ce ar părea lucru bun în mine! Cît de adînc se cade să mă plec sub judecăţile tale nepătrunse, Doamne, în adîncul cărora descopăr că sînt mai puţin decît ultima fărîmă a nimicului însuşi! O, cumpănă necuprinsă! O, noian nepătruns, în care mă pierd ca un nimic în nesfîrşirea întregului! Pe ce scorniri să-mi întemeiez îngîmfarea? Pe ce s-ar putea bizui virtutea mea proprie? Strivită e orice fală deşartă sub adîncimile fără margini ale judecăţilor tale despre mine.

4. Ce poate fi trupul oricărui om înaintea feţei tale? Nu cumva se va făli lutul faţă de cel care l-a plăsmuit? (Is 29, 16; 45, 9). Cum s-ar putea umple de laudă deşartă inima celui cu adevărat supus lui Dumnezeu? Lumea întreagă n-ar putea să-l facă trufaş pe cel supus adevărului veşnic; gura întregii omeniri ar fi neputincioasă, cu toate laudele ei, faţă de smerenia celui care şi-a pus toată nădejdea în Domnul. Într-adevăr, cei ce deschid gura sînt la rîndul lor nimica: ei se vor mistui în nimic, o dată cu larma cuvintelor lor: dar adevărul Domnului rămîne în veci (Ps 116, 2).

© 1992 - Arhiepiscopia Romano-Catolică Bucureşti