Imitaţiunea lui Cristos

Cartea a II-a: Poveţe pentru luminarea lăuntrică

Capitolul XI

PUŢINI SÎNT IUBITORII CRUCII
LUI CRISTOS

1. Mulţi sînt acum iubitorii împărăţiei lui Cristos din ceruri; puţini sînt însă gata, cu adevărat, să poarte pe umerii lor povara crucii. Mulţi îşi doresc de la Isus alinare, puţini sînt cei ce vor să împartă cu El pătimirea; mai toţi ar pofti să şadă cu El la masă, puţini doresc, în schimb, să se înfrîneze. Toţi ar dori să se bucure cu Isus, puţini ar sări să rabde pentru El vreo caznă. Mulţi nu pregetă să-l urmeze pe Isus pînă la frîngerea pîinii, puţini cutează să meargă pînă la paharul pătimirii sale. Mulţi îi proslăvesc din gură minunile, puţini sînt cei care să-şi însuşească, în fapt, ocara crucii. Mulţi, în sfîrşit, îl iubesc pe Isus atîta timp cît nu li se pune nimic împotrivă. Mulţi îi aduc prinos de laudă şi îl binecuvîntează cît timp îi simt în suflet dezmierdările. Dacă însă Isus se ascunde, ori îi părăseşte o clipă, încep să cîrtească ori cad cu uşurinţă pradă deznădejdii.

2. Dimpotrivă, cei care-l iubesc pe Isus pentru El însuşi - nu pentru folosul mîngîierii -, îl binecuvîntează mereu, întocmai ca şi cînd s-ar bucura de cele mai mari desfătări, oricare ar fi amărăciunile şi strîmtorările în mijlocul cărora s-ar afla. Şi chiar dacă Domnul n-ar binevoi să le mai dea niciodată mîngîierea sa, ei totuşi l-ar lăuda pururi, gata mereu să-i aducă mulţumire.

3. O, dar ce nu poate iubirea de Isus Cristos atunci cînd e curată şi dezbrăcată de dragostea de sine, de gîndul la propria ei tihnă! N-ar mai fi nimerit să li se spună simbriaşi celor care rîvnesc doar la folosul mîngîierii proprii? Şi oare nu se dovedesc mai curînd iubitori de sine decît iubitori ai lui Cristos toţi cei cu gîndul la folosul şi dobînda alinărilor de sus? Unde se va găsi acel om care să vrea să-i slujească lui Dumnezeu neprecupeţit şi fără plată?

4. Rară este desăvîrşirea spiritului ce se dezrobeşte de toate. Cine, într-adevăr, ar putea spune că a întîlnit pe acel om cu sufletul descătuşat de orice poftă, cu totul dezbrăcat de legături faţă de orice făptură? Cutreierînd pămîntul în lung şi în lat, nu vei afla lucru mai de preţ decît asemenea nestemată. De şi-ar da omul toată avuţia, nimic n-ar fi; de-ar face cea mai aspră pocăinţă, n-ar fi mare lucru; de şi-ar însuşi toată ştiinţa de carte, încă ar fi departe; chiar dacă ar avea în suflet multă virtute şi evlavie înflăcărată în inima sa, i-ar lipsi încă foarte mult: un singur lucru şi cel mai trebuincios între toate. Anume care? Să se dezbrace de toate, să se lepede de sine, să se scuture de orice legătură, să nu mai păstreze nici un dram de iubire de sine şi, după ce va fi făcut toate cîte ştie că este dator să facă, să creadă că încă n-a făcut nimic.

5. Să nu facă nici un caz de ceea ce ar putea să pară mare şi vrednic de laudă, ci să se recunoască în adevăr drept o slugă netrebnică, după cuvîntul Adevărului care zice: Cînd veţi face toate cîte vi s-au poruncit, spuneţi: slugi netrebnice sîntem (Lc 17, 10). Atunci abia spiritul omului va fi cu adevărat sărac şi gol şi va putea spune cu prorocul: Singur şi sărac sînt eu (Ps 24, 16). Dar nimeni totuşi nu-i mai bogat decît el, nimeni mai puternic, nimeni mai liber decît cel care a ştiut să se lepede de sine şi de toate, aşezîndu-se pe sine pe locul din urmă.

© 1992 - Arhiepiscopia Romano-Catolică Bucureşti