Imitaţiunea lui Cristos

Cartea I: Îndrumări de folos pentru viaţa sufletului

Capitolul XXI

ÎNFRÎNGEREA INIMII

1. Dacă vrei să propăşeşti cît de cît în viaţa duhovnicească, păstrează-te în frica lui Dumnezeu şi nu căuta să fii prea slobod, ci ţine în frîu toate simţurile tale şi nu te da la veselii nepotrivite. Înfrînge-ţi inima cu toată dăruirea şi vei afla adevărata evlavie. Căinţa deschide comoara multor bunuri, pe care desfrîul le risipeşte pe negîndite. E lucru de mirare ca omul să poată pe deplin să se bucure de viaţa aceasta, gîndind şi cumpănind acest surghiun al său şi primejdiile nenumărate care îi ameninţă sufletul.

2. Din pricina uşurinţei inimii şi a nepăsării faţă de scăderile noastre, nu simţim durerile sufletului nostru, ci adesea rîdem zadarnic, pe cînd, pe drept, s-ar cuveni să plîngem. Nu-i libertate adevărată şi nici bucurie dreaptă, decît în sufletul care are frica de Dumnezeu şi conştiinţa împăcată. Fericit este acela care poate îndepărta de la sine toate opreliştile ce-i risipesc cugetul şi se poate reculege în sfînta căinţă! Fericit acela care îndepărtează de la sine tot ceea ce îi poate păta şi împovăra conştiinţa. Luptă-te cu bărbăţie; căci obiceiul cu obicei se învinge. De-ai şti să-i laşi în pace pe ceilalţi, şi ei te-ar lăsa liniştit la ale tale.

3. Nu te amesteca în cele ce nu te privesc şi nu te băga în treburile celor mai mari decît tine. Ochiul tău să fie, mai înainte de orice, deschis asupra ta; şi pînă a-ţi mustra prietenii, mustră-te pe tine. Nu te întrista că nu ai trecere în faţa oamenilor; să ai însă părere de rău că nu trăieşti aşa cum se cuvine unui slujitor al lui Dumnezeu şi unui evlavios consfinţit lui. Adesea este mai folositor şi mai sigur ca omul să nu aibă în viaţa aceasta parte de prea multe mîngîieri, mai ales din cele trupeşti. Iar dacă ne lipsesc cele dumnezeieşti, sau dacă le simţim rareori, noi sîntem de vină pentru că nu căutăm înfrîngerea inimii noastre şi nu ne lepădăm cu totul de mîngîierile deşarte din afară.

4. Recunoaşte-te nevrednic de mîngîierea divină şi mai degrabă vrednic de multă potrivnicie. Cînd omul se căieşte din adîncul inimii, lumea întreagă i se pare o amară povară. Cine-i bun găseşte uşor pentru ce să fie îndurerat şi să plîngă. Fie că gîndeşte la sine sau la aproapele său, el ştie că în lumea aceasta nu-i nimeni lipsit de necazuri. Şi cu cît cugetă mai adînc, cu atît mai mult se îndurerează. Pricinile unei păreri de rău îndreptăţite şi lăuntrice sînt păcatele şi propria noastră viaţă, de care sîntem atît de tare legaţi, încît rareori sîntem în stare să ne ridicăm mintea la cele cereşti.

5. Dacă te-ai gîndi mai des la moartea ta decît la lungirea vieţii tale, desigur că te-ai îndrepta cu mai mare sîrguinţă. Dacă te-ai gîndi într-adevăr la chinurile viitoare ale iadului şi ale purgatoriului, cred că ai îndura cu plăcere truda şi durerile, şi nici o vitregie n-ar fi în stare să te înspăimînte. Dar fiindcă acestea nu pătrund pînă în inima noastră şi fiindcă ne place încă ceea ce ne măguleşte în lume, de aceea rămînem reci şi foarte trîndavi.

6. Adeseori neputinţa noastră spirituală este pricina pentru care bietul trup se plînge cu atîta uşurinţă. Roagă-te aşadar lui Dumnezeu cu smerenie, ca să-ţi dea duhul căinţei, şi spune împreună cu psalmistul: Hrăneşte-mă, Doamne, cu pîinea plîngerii şi adapă-mă cu lacrimi din belşug (Ps 79, 6).

© 1992 - Arhiepiscopia Romano-Catolică Bucureşti