Capitolul II

LITURGIA

46. Reînnoirea slujirii liturgice

§ 1. Lucrarea de mântuire săvârşită de Cristos este prezentă şi eficace în liturgia celebrată de Biserică. Slujirea liturgiei impune, de aceea, să se reflecteze mereu asupra importanţei şi necesităţii acelor iniţiative ce au drept scop, aşa cum cerea Conciliul al II-lea din Vatican, prin reforma liturgică, să trezească fervoarea unei noi vieţi personale şi comunitare creştine.

§ 2. În Dieceza Romano-Catolică de Iaşi, această reînnoire a slujirii liturgice este încă un obiectiv ce trebuie atins. Prin urmare, este necesar ca credincioşii să redescopere semnificaţia pe care o are liturgia pentru credinţa şi viaţa lor, iar aceasta presupune, în special, să fie ajutaţi să depăşească dificultăţile pe care le întâmpină chiar şi din partea limbajului liturgic şi să fie educaţi să trăiască liturgia ca moment distinct, dar nu separat, al existenţei lor creştine.

§ 3. Ţinând cont de aceste obiective, Biserica locală de Iaşi doreşte să-şi reînnoiască formele slujirii liturgice, concentrându-se asupra următoarelor teme prioritare: I. Euharistia, centrul vieţii Bisericii şi al misiunii ei; II. Duminica şi anul liturgic; III. Sacramentele în drumul de credinţă al creştinului; IV. Liturgia între reformă şi formare liturgică.

De altfel, aceste teme au fost subliniate mereu în timpul Sinodului diecezan şi au fost confirmate de experienţa pastorală a Bisericii noastre locale, atentă la reînnoirea eclezială promovată de Conciliului al II-lea din Vatican.

I. EUHARISTIA, CENTRUL VIEŢII BISERICII ŞI AL MISIUNII EI

47. Liturgia şi viaţa

§ 1. Euharistia, sau fractio panis, alături de ascultarea Cuvântului, comuniunea frăţească şi comunitatea de rugăciune (cf. Fap 2,42), este elementul inconfundabil care exprimă viaţa Bisericii încă din timpurile comunităţii apostolice. Celebrarea euharistică are o importanţă deosebită în cadrul vieţii comunităţii: "Şi în fiecare zi stăruiau împreună în templu, frângeau pâinea în casele lor şi primeau hrana cu bucurie şi cu inimă curată. Îl lăudau pe Dumnezeu şi aveau trecere în faţa întregului popor" (Fap 2,46-47).

§ 2. După modelul Bisericii apostolice, Biserica locală de Iaşi se implică să accentueze rolul central al Euharistiei în viaţa şi misiunea sa şi să intensifice relaţia dintre Euharistie şi viaţă, prin formele şi instrumentele cele mai potrivite pentru acest scop. Astfel, Euharistia va plăsmui viaţa fiecărui creştin, pentru ca aceasta să devină viaţă după Duh sau "cult spiritual" (cf. Rom 12,1).

§ 3. Liturgia, aşadar, nu este un aspect particular ce se adaugă la diferitele modalităţi de trăire a vieţii creştine, ci constituie "fons et culmen", elementul originar şi sintetic ce dă formă autentică întregii existenţe a credinciosului. Ea este, într-adevăr, hrana de neînlocuit pentru viaţa fiecăruia şi, totodată, locul în care orice trăire personală şi comunitară se altoieşte în misterul lui Cristos, care o interpretează şi o asimilează.

48. "Simţul celebrării"

§ 1. Pentru a-i ajuta pe credincioşi să redescopere şi să trăiască rolul central al Euharistiei în viaţa şi misiunea Bisericii, este necesar să se actualizeze o vastă gamă de intervenţii pastorale. Primul pas pentru realizarea acestei educaţii complexe este "reînnoirea" celebrării Euharistiei şi a tuturor celorlalte acţiuni liturgice.

§ 2. Celebrarea euharistică, asemenea oricărei celebrări liturgice, are o structură proprie şi un ansamblu de cuvinte, gesturi, rituri şi rugăciuni, pe care un "simţ al celebrării" trebuie să le respecte şi să le valorifice. Un asemenea simţ al celebrării presupune: folosirea tuturor mijloacelor ce pot ajuta adunarea credincioşilor să contemple şi să trăiască misterul ce se celebrează; de asemenea, el presupune cunoaşterea şi respectarea normelor şi a textelor din cărţile liturgice, atenţia faţă de diferitele tipuri de credincioşi, pregătirea îndepărtată şi apropiată a celebrării, alegerea potrivită a unei modalităţi de celebrare dintre diferitele posibilităţi oferite de cărţile liturgice şi pregătirea slujitorilor necesari. Simţul celebrării trebuie să-l aibă nu numai cel ce prezidează, ci şi cei care desfăşoară o slujire în cadrul celebrării.

§ 3. Acţiunile liturgice trebuie să fie săvârşite cu grijă şi demnitate, pentru ca toţi să poată ajunge la percepţia exactă a ceea ce se celebrează, mai degrabă prin transparenţa celebrării, decât cu ajutorul unor explicaţii excesive.

§ 4. Celebrarea Euharistiei, apoi, trebuie să exprime în modul cel mai potrivit relaţia sa cu marile probleme ale existenţei umane şi cu evenimentele cele mai semnificative ale momentului în care are loc.

49. Adunarea credincioşilor, subiectul activ al celebrării liturgice

§ 1. Adunarea liturgică este subiectul celebrării, la care sunt chemaţi să ia parte toţi creştinii, în virtutea Botezului primit. Unul dintre principalele obiective ale reînnoirii liturgice este conştientizarea credincioşilor cât priveşte această participare şi căutarea modalităţilor celor mai potrivite pentru a o realiza.

§ 2. Expresiile comunitare şi vizibile ale participării la liturgie sunt: ascultarea, răspunsurile, aclamaţiile, cântarea, gesturile, tăcerea. Şi poziţiile trupului, luate în mod unitar de credincioşi, sunt semn al unei adunări atente şi părtaşe la misterul ce se celebrează. Ar fi de dorit ca toţi participanţii la un rit sacru să dispună de materiale ajutătoare, mai ales aceia care au dificultăţi de auz sau de vedere.

§ 3. Pentru a favoriza participarea vie şi adecvată a tuturor credincioşilor la celebrarea liturgică, este necesar ca aceasta, prin străduinţa întregii comunităţi, să ajungă la un grad cât mai înalt de expresivitate. În acest scop, foarte utilă este pregătirea celebrării atât de către cel ce prezidează, cât şi de către cei ce participă la ea.

§ 4. În Biserica Catolică de rit latin, limba oficială ce se foloseşte la celebrările liturgice este limba latină. Conciliul al II-lea din Vatican precizează că întrebuinţarea limbii materne poate favoriza o participare mai intensă a credincioşilor la celebrările liturgice (cf. SC 36). Congregaţia pentru Cultul divin şi Disciplina Sacramentelor, în instrucţiunea Liturgiam autenticam, recomandă ca, în acţiunile liturgice, să fie folosite doar limbile cele mai răspândite, pentru a se evita fragmentarea poporului în grupuri mici şi crearea de neînţelegeri (nr. 10-18). Dieceza de Iaşi se conformează acestor directive date de Magisteriul bisericesc.

50. Slujirile liturgice

§ 1. Toţi credincioşii sunt chemaţi să ia parte la adunarea liturgică, fiecare cu darurile şi carismele proprii. De aceea, orice comunitate creştină are datoria să se înzestreze cu toate acele slujiri de care are nevoie pentru misiunea ei. Aceste slujiri se nasc din Euharistie şi se actualizează în multiplele slujiri ale întregii vieţi pastorale.

§ 2. Unele slujiri se referă la celebrarea liturgică însăşi. Între acestea, se deosebesc următoarele:

a) cel care prezidează: această slujire aparţine slujitorilor hirotoniţi (episcop, preoţi, diaconi);

b) comentatorul: îl ajută pe cel care prezidează cu intervenţii discrete şi pregătite înainte;

c) dascălul sau cântăreţul, corul, organistul şi instrumentiştii. Prin slujirea lor ajută adunarea să celebreze misterul cu o implicare emoţională şi spirituală mai profundă;

d) ministranţii: în mod obişnuit, această slujire le este încredinţată copiilor după ce au primit prima sfântă Împărtăşanie, însă rolul lor poate fi îndeplinit şi de tineri şi adulţi;

e) lectorii şi psalmiştii: aceştia sunt chemaţi să proclame Cuvântul lui Dumnezeu şi, de aceea, slujirea lor trebuie îndeplinită cu cea mai mare grijă. Slujirea lectorilor să fie încredinţată credincioşilor adulţi, tineri sau adolescenţi, după primirea sacramentului Mirului. Pentru toţi să se prevadă o pregătire biblică, liturgică şi spirituală adecvată. Lectorii şi psalmiştii să pregătească din timp fragmentul pe care trebuie să-l proclame, să aibă o bună capacitate expresivă, pentru ca toţi să-l poată urmări şi înţelege;

f) acoliţii sau slujitorii extraordinari ai Euharistiei: sunt cei care duc sfânta Împărtăşanie bolnavilor sau persoanelor în vârstă în casele lor şi cei care distribuie sfânta Împărtăşanie în timpul Liturghiei. Vizitând bolnavii sau persoanele în vârstă şi ducându-le sfânta Împărtăşanie, ei arată grija păstorilor şi iubirea comunităţii faţă de fraţii suferinzi ce nu pot veni la biserică. Această slujire este încredinţată, în Seminarii, tinerilor ce se pregătesc pentru primirea ordinelor sacre. În parohii, ea poate fi conferită de Ordinariul locului, la bărbaţi şi femei, călugări sau laici, după o pregătire adecvată, la propunerea parohului, după norme diecezane specifice. Aceşti slujitori pot fi însărcinaţi să distribuie Împărtăşania în timpul Liturghiei atunci când lipsesc preoţi sau diaconi şi cu scopul de a distribui Împărtăşania într-un spaţiu de timp normal;

g) feciorii de biserică şi cei care adună colecta: să considere slujirea lor ca o slujire liturgică şi ca o parte premergătoare ritului prezentării darurilor.

§ 3. Prezenţa tuturor acestor slujitori să fie, pe cât posibil, prevăzută în mod adecvat şi susţinută în orice comunitate. În acest sens, să fie căutate persoanele potrivite, să fie îngrijită formarea lor, să fie organizată slujirea lor conform unor date prestabilite.

51. Câteva observaţii cu privire la celebrarea Euharistiei

§ 1. Între aspectele care contribuie la dezvoltarea unui simţ autentic al celebrării Euharistiei intră şi cunoaşterea şi respectarea normelor liturgice.

§ 2. Trimiţând la ceea ce este stabilit în cărţile liturgice, aici sunt semnalizate câteva dintre ele, şi cu scopul de a evita acele omisiuni sau imprecizii care au loc adesea.

a) Să se evite o lungire a Liturgiei cuvântului, prin introduceri sau explicaţii inadecvate, în dauna Liturgiei euharistice, fapt ce ar duce la o celebrare grăbită a acesteia.

b) Liturgia cuvântului să fie celebrată integral, cu textele propuse de Lecţionare, conform precizărilor din calendarul liturgic; psalmul responsorial, care este parte integrantă a Liturgiei cuvântului, să nu fie înlocuit cu alte cântece sau texte care nu sunt în Lecţionar sau Antifonar; amvonul, vizibil tuturor şi dotat cu mijloace apte să favorizeze ascultarea, să fie rezervat doar proclamării Cuvântului lui Dumnezeu, omiliei şi altor utilizări prevăzute de cărţile liturgice (lecturi hagiografe, rugăciunea credincioşilor, preconiul pascal).

c) Rugăciunea universală, obligatorie în zilele de duminică şi sărbători de poruncă, să respecte ordinea intenţiilor, prevăzută în cărţile liturgice; să fie compusă de persoane pregătite; să fie în sintonie cu Cuvântul proclamat şi atentă la exigenţele concrete ale adunării credincioşilor, introducând şi intenţiile propuse mai înainte de credincioşi, chiar şi cele pentru răposaţi.

d) La ofertoriu, pe cât e posibil, darurile să fie prezentate de credincioşi celui care prezidează; oricum, să se evite de a aşeza mai înainte pâinea şi vinul pe altar. Pâinea euharistică să fie în cantitate suficientă, pentru ca credincioşii să poată primi pâinea consacrată la aceeaşi celebrare. Să se apeleze la Euharistia din tabernacol doar în caz de necesitate.

e) Adunarea colectei - semn de participare la jertfa euharistică, de coresponsabilitate în caritate faţă de fraţii săraci şi de atenţie la exigenţele concrete ale comunităţii - să aibă loc în limitele de timp ale riturilor ofertoriului. De aceea, să fie prevăzut un număr adecvat de persoane care să îndeplinească la timp această slujire. Colecta şi celelalte daruri este bine să fie aduse celui care prezidează într-o singură procesiune la ofertoriu, dar fără să fie aşezate pe masa altarului.

f) Rugăciunea euharistică este momentul central şi culminant al întregii celebrări. Prin natura sa, cere ca toţi să o asculte cu respect şi în tăcere şi să participe doar cu aclamaţiile prevăzute în Liturghier. Alegerea Rugăciunii euharistice, în limitele stabilite de normele Liturghierului, să fie variată şi adaptată diferitelor circumstanţe, favorizând participarea interioară a credincioşilor, care se exprimă într-o atitudine exterioară coerentă. Prin urmare, Rugăciunea euharistică nu trebuie tulburată de mişcări inutile, de alte rugăciuni sau cântări, de fonduri muzicale. Să se evalueze oportunitatea de a o proclama în formă cântată, cel puţin în unele părţi, mai ales în zilele de duminică şi sărbători. Concelebranţii să folosească un ton de voce scăzut (submissa voce), pentru ca astfel să fie auzită clar vocea celui care prezidează.

g) Să se folosească, cu o mai mare densitate, facultatea de a-i împărtăşi pe credincioşi sub ambele specii, respectându-se normele liturgice şi canonice.

h) Să fie respectate momentele de tăcere prevăzute de normele liturgice la actul penitenţial, după omilie şi după Împărtăşanie, ca elemente importante ale acţiunii liturgice.

i) Obiectele cerute pentru celebrarea Euharistiei să fie depuse şi îndepărtate de pe altar, conform cerinţelor ritului. Oricum, altarul să fie curat şi împodobit cu sobrietate, să se evite excesul de flori şi arbuşti, aşa cum se cuvine pentru "masa Domnului".

l) Pentru a favoriza o celebrare adecvată, şi biserica, în ansamblul ei, trebuie să fie cu adevărat primitoare: de aceea, să fie curată şi în ordine, bine iluminată şi adaptată chiar şi din punct de vedere climatic.

m) În duminicile şi sărbătorile de poruncă, parohul are obligaţia să celebreze şi să aplice Liturghia pro populo, pe cât posibil, la Liturghia la care participă cei mai mulţi credincioşi. Tot în aceste zile, intenţia Liturghiei să fie lăsată la dispoziţia fiecărui celebrant.

52. Liturgia orelor

§ 1. Principala formă de rugăciune a Bisericii este sfânta Liturghie, care cuprinde în ea elementele fundamentale ale rugăciunii creştine: ascultarea Cuvântului, lauda şi mulţumirea adusă Tatălui, memorialul Paştelui Domnului, invocarea Duhului Sfânt, amintirea Maicii Domnului şi a sfinţilor, rugăciunea de mijlocire pentru cei vii şi răposaţi, adoraţia şi tăcerea contemplativă.

Conciliul al II-lea din Vatican a subliniat valoarea şi importanţa recitării Liturgiei orelor (Oficiul lecturilor, Laudele, Ora medie, Vesperele, Completoriul) şi de către credincioşii laici; aceasta trebuie considerată ca o bună pregătire şi prelungire a Liturgiei euharistice.

§ 2. Practica, deja începută în anumite parohii şi comunităţi, de a celebra comunitar Liturgia orelor în părţile sale mai importante (Laudele sau Vesperele) merită să fie încurajată şi propusă pe mai departe. Prin urmare:

a) în zilele de duminică şi sărbători de poruncă, este potrivit să se prevadă, ca parte a programului, celebrarea solemnă a Vesperelor I, a Laudelor şi, mai ales, a Vesperelor II;

b) chiar şi în zilele feriale, mai ales în timpul Adventului, al Postului Mare şi al Paştelui, sau în alte momente semnificative, ar fi potrivit să fie prevăzută celebrarea comunitară a Laudelor şi a Vesperelor.

§ 3. Posibilitatea de a uni Laudele şi Vesperele cu celebrarea Euharistiei să nu devină o practică obişnuită.

§ 4. Celebrarea individuală a Liturgiei orelor, pe cale de răspândire în rândul credincioşilor, merită să fie tot mai mult încurajată.

53. Cultul euharistic în afara Liturghiei

§ 1. Strâns legat de celebrarea euharistică este cultul Euharistiei în afara Liturghiei. Expunerea solemnă sau scurtă a Euharistiei, procesiunea euharistică şi adoraţia personală sunt o prelungire a celebrării şi trebuie înţelese şi trăite în acest sens.

§ 2. Datorită strânsei legături dintre Euharistie şi Cuvântul lui Dumnezeu, cultul Euharistiei în afara Liturghiei să fie mereu hrănit de proclamarea şi meditarea Cuvântului lui Dumnezeu. Pentru aceasta, sunt valabile precizările cuprinse în cartea liturgică: Sfânta Împărtăşanie şi misterul cultului euharistic în afara sfintei Liturghii, din care subliniem câteva aspecte:

a) expunerea solemnă a Euharistiei (numită în mod tradiţional 40 de ore, sau zile euharistice) să fie celebrată, pe cât posibil, în fiecare an, în afara timpul Adventului, Crăciunului, Postului Mare şi fără a o suprapune altor sărbători. Să fie înţeleasă ca moment prelungit prin care roadele celebrării euharistice se extind asupra existenţei cotidiene. În plus, să constituie o ocazie potrivită de cateheză despre misterul euharistic şi despre relaţia sa cu viaţa creştină. Să fie pus în evidenţă binomul Cuvânt-Euharistie, prevăzând spaţii largi pentru proclamarea şi meditarea Cuvântului lui Dumnezeu;

b) expunerea scurtă să aibă loc după celebrarea Euharistiei, ca o prelungire a acesteia. Să cuprindă un timp potrivit pentru proclamarea Cuvântului lui Dumnezeu, pentru rugăciunea comună, cântare şi pentru adoraţia în tăcere. Binecuvântarea încheie expunerea scurtă. Expunerea nu trebuie făcută doar pentru a da binecuvântarea;

c) în procesiunea euharistică, poporul creştin dă o mărturie publică de credinţă şi de adorare a Domnului prezent în Euharistie. E de preferat ca procesiunile să se desfăşoare imediat după Liturghie. Totuşi, pot avea loc şi la încheierea unei adoraţii comunitare;

d) o importanţă şi o semnificaţie deosebită pentru viaţa pastorală a unei parohii o are procesiunea din solemnitatea Trupul şi Sângele Domnului. Cu această ocazie, în oraşele cu mai multe parohii, procesiunea să fie, pe cât posibil, unică. În acest caz, în fiecare parohie se va putea desfăşura o procesiune euharistică într-o zi succesivă sărbătorii Trupul şi Sângele Domnului;

e) Euharistia să fie păstrată în tabernacol, într-un loc central, uşor accesibil şi vizibil credincioşilor, care să favorizeze rugăciunea personală şi adoraţia şi să se deosebească prin frumuseţea împodobirii şi siguranţă. Cheia tabernacolului să fie păstrată cu mare grijă;

f) pentru ca credincioşii să se bucure cât mai mult de roadele celebrării euharistice, să fie educaţi să stea în adoraţie în faţa Euharistiei aflate în tabernacol.

54. Liturgia şi rugăciunea personală

§ 1. Este necesar să se redescopere şi să se trăiască legătura existentă între liturgie şi rugăciunea personală.

§ 2. Liturgia, în special cea euharistică, cu dinamismul ce o caracterizează, este izvorul şi modelul oricărei rugăciuni personale: o plăsmuieşte din interior şi o însufleţeşte în orice moment. Fiecare credincios, aşadar, în rugăciunea sa individuală, să se lase hrănit de spiritul liturgiei: de la ea să înveţe să asculte Cuvântul revelat, să contemple misterele lui Isus, să dea propriei rugăciuni dimensiunile laudei şi mulţumirii, precum şi ale mijlocirii, implorării şi cererii de iertare, să trăiască rugăciunea ca participare la relaţia de comuniune filială a lui Isus cu Tatăl, în Duhul Sfânt, şi ca sprijin al implicării sale în viaţa cotidiană.

§ 3. Totodată, experienţa personală de rugăciune a fiecărui credincios este premisa şi condiţia necesară pentru o adevărată şi deplină celebrare a liturgiei: o învaţă şi experienţa, arătând cum dispariţia sau criza rugăciunii personale atrage după sine şi rugăciunea liturgică şi o transformă inevitabil într-un ritualism gol. De aceea, credincioşii să cultive momentele de rugăciune individuală şi să le trăiască mereu ca membri ai unei Biserici ce are în Euharistie izvorul şi culmea adoraţiei şi laudei sale, astfel ca orice formă de rugăciune personală să poată duce şi orienta spre celebrarea euharistică şi liturgie. La rândul lor, comunităţile creştine trebuie nu numai să atragă atenţia asupra necesităţii rugăciunii personale, ci să şi propună modalităţi practice, să educe la echilibrul just între rugăciunea personală şi rugăciunea liturgică şi să pună la dispoziţie texte şi materiale ajutătoare adaptate la diferitele situaţii spirituale ale credincioşilor.

§ 4. Trăirea acestei legături strânse între liturgie şi rugăciunea personală este hrană şi garanţie pentru o viaţă trăită în ascultare filială faţă de Tatăl, în credinţă, speranţă şi iubire. De aceea, credincioşii, educaţi şi susţinuţi mereu de comunitatea creştină şi de păstorii lor, să trăiască atât rugăciunea liturgico-sacramentală, cât şi pe cea personală şi individuală, cu deplina disponibilitate de a-şi reînnoi propria existenţă cotidiană conform Duhului, astfel încât aceasta să crească într-un cult spiritual autentic, plăcut lui Dumnezeu (cf. Rom 12,1).

II. DUMINICA ŞI ANUL LITURGIC

55. Timpurile şi ritmurile comunităţii creştine

§ 1. Formarea comunităţii creştine şi exerciţiul slujirilor sale se desfăşoară în cadrul anului liturgic, prin care celebrarea euharistică - situată în ritmul zilnic, săptămânal şi anual al timpului omului - îşi descoperă capacitatea de a da sens şi formă întregii vieţi creştine.

§ 2. Invitaţia de a pune Euharistia în centrul timpului nu poate totuşi să ignore dificultăţile obiective ale omului contemporan şi ale creştinului de a pune în relaţie diferitele timpuri ale existenţei. Fragmentarea sa progresivă într-o multiplicitate de agende (personală, familială, socială, de muncă, liturgico-pastorală), tipică vieţii complexe de astăzi, nu uşurează celebrarea duminicii şi a altor sărbători din cursul anului liturgic. O astfel de celebrare, apoi, este supusă unui fenomen de eroziune constantă şi marginalizare din cauza banalizării timpului liber.

§ 3. Este necesar ca întreaga comunitate creştină să reacţioneze cu înţelepciune la o astfel de situaţie, în contextul unui program integral de viaţă creştină.

56. Duminica sau Ziua Domnului

§ 1. Duminica îşi trage originea şi semnificaţia de la Învierea Domnului. Biserica, încă din perioada apostolică, a celebrat-o ca moment fundamental pentru misiunea ei şi pentru viaţa fiecărui botezat.

§ 2. Circumstanţele sociale de astăzi, cultura dominantă a timpului nostru nu trebuie să împiedice ca duminica să fie trăită de creştini ca "ziua întâlnirii cu Domnul". Prin urmare, în fiecare parohie, printr-o animaţie liturgică adecvată, Euharistia să fie celebrată astfel încât să favorizeze caracterul comunitar şi festiv al comunităţii adunate, în ziua Învierii, de Duhul Domnului. Într-o asemenea perspectivă, Euharistia duminicală fundamentează şi întăreşte întreaga acţiune creştină.

§ 3. Pentru ca Liturghia să poată efectiv să exprime caracterul său comunitar şi festiv, este necesar să fie revăzute şi orele când se celebrează Liturghia după următoarele norme:

a) programul Liturghiilor în toate bisericile parohiale şi în cele deschise publicului trebuie concordat, sub responsabilitatea decanului, astfel încât să răspundă nevoilor reale ale credincioşilor şi să contribuie la o acţiune pastorală cu adevărat eficace pentru întregul teritoriu. În zilele de duminică şi sărbători de poruncă, atunci când sunt prevăzute mai multe celebrări euharistice în aceeaşi zi, în fiecare biserică, programul Liturghiilor va trebui astfel stabilit, încât între Liturghii să fie o distanţă de cel puţin o oră şi jumătate. Programul de deschidere şi închidere a bisericii, al Liturghiilor, al spovezilor şi al altor celebrări să fie expus din timp publicului. Folosirea clopotelor pentru a semnala începutul acţiunilor liturgice să fie rânduită după normele diecezane;

b) Liturghia prefestivă de sâmbătă seara să fie stabilită pe baza unei efective oportunităţi pastorale şi după un program care să le permită preoţilor să dedice sacramentului Penitenţei un spaţiu mai amplu în după-amiaza zilei de sâmbătă. Credincioşii care participă la această Liturghie să fie educaţi să nu piardă sensul duminicii, ca zi a Domnului;

c) în zilele festive, preoţii din parohii au facultatea de a bina şi trina, când motivele pastorale impun acest lucru;

d) decanul să aibă grijă ca, în zilele de duminică, în parohiile unde parohul este împiedicat, din diferite motive, să celebreze sfânta Liturghie, să găsească un alt preot disponibil care să celebreze Euharistia.

§ 4. Pentru a completa chipul duminicii ca zi a Euharistiei şi a comuniunii frăţeşti, contribuie şi alte aspecte, cum ar fi: momente de rugăciune comunitară (Laude şi Vespere), activităţi cu oratoriul şi grupuri ecleziale, convocarea extraordinară a comunităţii pentru cateheză, adunare parohială şi momente de sărbătoare.

§ 5. Euharistia duminicală exprimă şi alimentează caritatea creştinilor şi a întregii comunităţi, al cărei exerciţiu găseşte în ziua Domnului un loc semnificativ. Vizitarea bolnavilor sau a acelora care sunt împiedicaţi să participe la sărbătoare, atenţia faţă de familiile în dificultate, vizitarea cimitirelor sunt câteva expresii ale carităţii creştine, ce trebuie valorificate şi promovate.

§ 6. În sfârşit, duminica, "zi de odihnă şi bucurie", devine şi timp pentru familie, pentru întâlniri cu rudele şi prietenii şi pentru noi oportunităţi de a participa la viaţa socială şi civilă.

§ 7. Duminica, astfel înţeleasă, este şi ziua omului, un factor de civilizaţie, ce trebuie valorificat pe planul tradiţiilor şi promovat chiar pe plan legislativ.

§ 8. În zilele de duminică şi sărbători de poruncă, începând cu Liturghia din ajun, sunt oprite celebrările euharistice pentru grupuri speciale. Într-adevăr, acestea, deşi pot să contribuie la acţiunea parohială, nu trebuie să afecteze unitatea comunităţii parohiale în ziua de sărbătoare. De aceea, să fie celebrate în zilele feriale.

57. Zilele feriale

§ 1. Misterul pascal, celebrat, în special, în ziua de duminică şi în marile sărbători, este trăit şi în zilele feriale ale săptămânii. În acest scop, fiecare comunitate să-şi programeze celebrările ei, mai ales Euharistia zilnică, după un plan pastoral care să ţină cont de exigenţele şi ritmurile vieţii comunitare şi ale fiecărui credincios.

§ 2. Programul Liturghiilor în zilele feriale să fie stabilit după criteriul unei efective necesităţi a credincioşilor şi a participării lor conştiente şi active. În special, numărul Liturghiilor în zilele feriale să fie astfel planificat, încât să nu se recurgă în mod obişnuit la binare. Parohii au facultatea de a bina, dar să se folosească de această facultate numai pentru o adevărată necesitate pastorală, cum ar fi, de exemplu, celebrarea Căsătoriilor şi a înmormântărilor.

§ 3. Viaţa liturgică a comunităţii în zilele săptămânii să nu fie limitată doar la celebrarea Liturghiei, ci să fie promovată, după posibilităţi, în bogăţia expresiilor sale: celebrarea Liturgiei orelor, mai ales a Laudelor şi Vesperelor; celebrarea Cuvântului şi întâlnirile de rugăciune; Lectio divina; celebrarea sacramentului Penitenţei; cultul euharistic în afara Liturghiei şi devoţiunile (cum ar fi: devoţiunea la Inima lui Isus, Calea Crucii, Rozariul etc.).

58. Anul liturgic

§ 1. Anul liturgic conduce comunitatea creştină la trăirea misterului lui Cristos, de la aşteptarea întrupării până la Paşti, Înălţare, ziua Rusaliilor şi aşteptarea speranţei fericite a întoarcerii Domnului. Aşadar, el alimentează şi susţine viaţa creştină şi trasează drumul de credinţă al comunităţii.

§ 2. Reforma conciliară a refăcut echilibrul între diferitele timpuri ale anului liturgic, între sărbătorile Domnului şi cele ale sfintei Fecioare Maria şi ale sfinţilor, considerând, mai ales, aspectele de celebrare.

Pentru a ajunge la o mai profundă valorificare pastorală a anului liturgic este necesar să fie introduse şi alte dimensiuni strâns legate de viaţa comunităţii şi de drumul de credinţă al creştinului: sacramentele, sacramentaliile, pregătirile catehetice, devoţiunile populare şi aşa-numita "liturgie domestică".

§ 3. Prin înlănţuirea armonioasă a acestor dimensiuni, timpurile şi sărbătorile anului liturgic se configurează ca etape ale drumului pastoral anual al întregii comunităţi.

59. Celebrarea anuală a misterelor lui Cristos

§ 1. Biserica celebrează "printr-o comemorare sacră, în anumite zile din cursul anului, opera mântuitoare a Mirelui său divin" (SC 102). Acest mister se regăseşte în plinătatea sa în Euharistie şi este reprezentat şi retrăit în diferitele sale aspecte de-a lungul timpurilor şi sărbătorilor anului liturgic: Advent, Crăciun, Epifanie, timpul Crăciunului, Postul Mare, Săptămâna Sfântă, Triduum-ul pascal, Paştele, Rusaliile, Timpul de peste An, sărbătorile sfintei Fecioare Maria şi ale sfinţilor.

§ 2. Condiţie primară pentru eficienţa pastorală a anului liturgic este grija pentru desfăşurarea sa completă, respectând ordinea ierarhică a timpurilor şi a sărbătorilor, acordând Paştelui, pregătit în Postul Mare şi continuat în timpul pascal, primatul efectiv în viaţa comunităţii şi în educarea credincioşilor.

§ 3. Cuvântul lui Dumnezeu, propus de rânduiala lecturilor prevăzută de Lecţionarul festiv şi ferial, este memoria întregului mister al lui Cristos în diferitele sale aspecte, de-a lungul întregului an liturgic. Prin urmare, este necesar să se acorde proclamării şi eventualei meditaţii importanţa ce li se cuvine. Pentru a evidenţia valoarea Cuvântului de-a lungul anului liturgic, este semnificativ ca Lecţionarul să rămână, în timpul zilei, deschis şi aşezat într-un loc accesibil, spre a fi văzut de credincioşi.

§ 4. Textele liturgiei, în special rugăciunile şi prefeţele, conţin o mare bogăţie doctrinară şi spirituală şi cer să fie meditate personal. În acest sens, toţi credincioşii să fie ajutaţi şi sprijiniţi.

§ 5. Ca manifestare a unităţii poporului lui Dumnezeu, ce are în centrul vieţii sale Paştele unicului său Domn, există unele celebrări speciale, cum ar fi Liturghia crismei, prezidată de Episcop cu preoţii în catedrală pentru binecuvântarea uleiurilor sfinte şi, în fiecare parohie, Vigilia pascală prezidată de paroh şi concelebrată de ceilalţi preoţi. La Vigilia celebrată în fiecare biserică parohială sunt chemaţi să participe şi credincioşii din grupurile ecleziale şi comunităţile de călugări sau laici prezente pe teritoriul parohiei.

60. Viaţa sacramentală în contextul anului liturgic

§ 1. Celebrarea sacramentelor este strâns legată de drumul de credinţă al comunităţii ce se desfăşoară în cursul anului liturgic. Această legătură este confirmată de însăşi tradiţia Bisericii.

§ 2. Însă tendinţa de "privatizare" a unor sacramente, în special a Botezului, a primei Împărtăşanii, a Mirului şi a Căsătoriei, specifică acestui moment istoric, duce la o separare practică a pastoralei sacramentale de cea a întregii comunităţii, producând, de fapt, drumuri paralele.

§ 3. Comunităţile parohiale, susţinute de iniţiative şi intervenţii diecezane, sunt chemate să restabilească cu fermitate o relaţie mai strânsă între pastoraţia sacramentală şi viaţa comunităţii. În special, este necesar să integreze pregătirea şi celebrarea sacramentelor iniţierii creştine cu timpurile calendarului liturgic şi cu pastoraţia comunitară.

§ 4. Este necesar, apoi, să se dea o mai mare atenţie amintirii sacramentelor deja primite, prin diferite iniţiative: reînnoirea promisiunilor de la Botez în timpul Vigiliei pascale, dar şi în alte circumstanţe sugerate de liturgie; celebrarea comunitară a aniversării Căsătoriei, hirotonirii etc.

61. O existenţă chemată să-l binecuvânteze pe Domnul

§ 1. Diferitele celebrări ale anului liturgic privesc circumstanţele şi evenimentele concrete ce au loc în viaţa credincioşilor şi trezesc în aceştia capacitatea de a-l "binecuvânta pe Domnul în orice timp" şi de a invoca ajutorul său. În acest scop, Biserica pune la dispoziţie cartea liturgică numită Ritualul binecuvântărilor.

§ 2. Prin natura lor, binecuvântările, chiar dacă au în vedere persoanele, lucrurile, locurile şi situaţiile individuale, nu sunt gesturi private, ci fac parte din liturgia Bisericii. Prin urmare, ele cer să fie celebrate într-un context comunitar, să se acorde un spaţiu potrivit Cuvântului lui Dumnezeu şi să fie pus în evidenţă simbolismul propriu al ritului respectiv.

§ 3. Credincioşii trebuie să fie ajutaţi să înţeleagă semnificaţia acestor gesturi, să le celebreze corect şi să le trăiască drept momente ce conduc la creşterea în credinţă şi iubire. Este necesar să se ţină departe de aceste binecuvântări orice formă de superstiţie şi magie, folosind posibilităţile oferite de respectiva carte liturgică.

62. O religiozitate ce trebuie orientată

§ 1. Expresiile religiozităţii populare din Biserica noastră locală (cum ar fi: lunile mai, octombrie, noiembrie, hramurile) îmbogăţesc anul liturgic şi inspiră uzanţe şi obiceiuri familiale şi sociale.

§ 2. Aceste forme, astăzi în creştere, trebuie să fie obiect de atentă considerare din partea preoţilor, pentru a găsi în ele aspecte pozitive, cum ar fi: disponibilitatea de a înţelege sensul religios al existenţei, încrederea în providenţa lui Dumnezeu şi recursul la ajutorul său. Cu toate acestea, este necesar să se vegheze permanent la aspectele de ambiguitate ale anumitor tradiţii şi sărbători populare, înclinate spre purul folclor, consumism sau chiar spre forme de superstiţie, orientându-le, în schimb, spre forme mai mature şi autentice. În acelaşi timp, mai ales în centrele urbane şi în parohiile recent înfiinţate, să fie iniţiate forme de religiozitate populară, inspirate din noul context liturgic şi pastoral, care să transmită valori religioase autentice credincioşilor din parohie.

§ 3. Totul trebuie astfel orientat, încât să îmbine în mod armonios liturgia şi pietatea populară, pentru ca prima să fie izvorul permanent de inspiraţie, de orientare şi corectare a multiplelor forme ale tradiţiei populare.

63. Liturgia şi viaţa familială

§ 1. Comunităţile noastre parohiale sunt compuse, în majoritate, din familii. "Cultul spiritual" ce se desfăşoară în ele se identifică cu expresiile iubirii conjugale, cu primirea recunoscătoare a vieţii, cu împărţirea bucuroasă a hranei, cu bucuria sănătăţii şi a vindecării, cu trăirea şi oferirea bolii şi suferinţei, cu experienţa muncii, a şcolii şi a vacanţei, cu sărbătorirea onomasticii şi a zilei de naştere, cu oferirea vieţii ce se stinge şi amintirea permanentă a propriilor răposaţi. Aceste multiple forme îşi află inspiraţia lor creştină în lectura comunitară şi personală a Sfintei Scripturi, în rugăciunea familială şi în participarea la sfânta Liturghie în ziua Domnului, fiind expresia şi continuarea acesteia în cotidian. Familiile să fie solicitate şi ajutate, cu iniţiative adecvate, să celebreze şi să trăiască "liturgia domestică", potrivit ritmurilor şi conţinuturilor anului liturgic, şi prin materiale adaptate, ţinând cont de diferitele situaţii, cum ar fi: prezenţa copiilor, persoanelor în vârstă, bolnavilor etc.

§ 2. Vizitarea şi binecuvântarea familiilor la începutul anului este un moment important al prezenţei cordiale şi discrete a preotului în locul unde se desfăşoară viaţa familiei şi poate să devină un gest semnificativ de evanghelizare. În acest scop:

a) pentru a evidenţia legătura dintre parohie şi familie, tradiţionala sfinţire a caselor să fie celebrată de responsabilii pastoraţiei întregii comunităţi;

b) parohul şi colaboratorii săi, ca reprezentanţi ai comunităţii parohiale, să caute să întâlnească familia atunci când aceasta este adunată, anunţând-o din timp;

c) dacă nu se poate face în timpul obişnuit, vizita va putea fi făcută într-un spaţiu de timp mai amplu, evitând totuşi extinderea ei la tot anul pastoral;

d) la sfinţirea caselor, se recomandă vizitarea tuturor familiilor, chiar şi a acelora "cu probleme", folosind această ocazie pentru a cunoaşte mai bine situaţia familiilor, stările de boală, singurătate, bătrâneţe, pentru ca, ulterior, să se poată acţiona cu mai multă conştiinciozitate şi incisivitate;

e) pentru a sublinia gratuitatea gestului, în cazul în care se obişnuieşte adunarea anumitor oferte cu ocazia vizitei, ar fi bine să li se sugereze familiilor să aducă oferta direct la parohie.

III. SACRAMENTELE ÎN VIAŢA DE CREDINŢĂ A CREŞTINULUI

64. Sacramentele iniţierii creştine

§ 1. Botezul, Mirul şi Euharistia constituie sacramentele iniţierii creştine. Cu acest termen - relativ recent în limbajul pastoral al Bisericii noastre locale - de "iniţiere creştină", vrea să se indice că a deveni creştin este un proces global, în care momentele de celebrare, catehetice şi, în general, cele care conduc la o credinţă adultă sunt mai bine corelate între ele. Aşa se întâmpla în Biserica din perioada antică, unde sacramentele iniţierii creştine erau celebrate în strânsă relaţie cu viaţa comunităţii creştine, cu timpurile şi ritmurile sale de-a lungul anului liturgic.

§ 2. Celebrarea sacramentelor iniţierii creştine, aşadar, cere şi totodată stimulează un drum de ascultare a Cuvântului, de convertire autentică, de actualizare a preceptelor evanghelice, de implicare în comunitatea creştină şi, în special, în ritmurile şi timpurile anului liturgic.

§ 3. Datorită legăturii profunde dintre Cuvânt, liturgie şi slujiri în cadrul iniţierii creştine, dar, mai ales, datorită importanţei pe care pastoraţia iniţierii o va dobândi în următorii ani, este oportun ca această temă să fie tratată aparte.

§ 4. În ce priveşte celebrarea acestor sacramente, în afară de ce se precizează în această Carte sinodală, va trebui să se facă referinţă la cărţile liturgice, cu o atentă considerare a normelor liturgico-pastorale conţinute acolo şi a diferitelor posibilităţi de celebrare oferite, pentru a fi alese în funcţie de situaţiile concrete.

§ 5. Drumul iniţierii şi întreaga existenţă creştină nu numai că recunosc valoarea fundamentală a Botezului, ci fac referinţă constantă la el şi valorifică bine locul celebrării sale. De aceea, în fiecare biserică parohială, ca semn permanent al Botezului, să existe şi să fie ţinut la loc de cinste baptisteriul, cu "fântâna" baptismală şi lumânarea pascală. Să fie folosit, în afară de celebrarea Botezului, pe cât posibil, şi pentru riturile din Vigilia pascală şi pentru aniversarea Botezului. Oricum, nu e admis ca baptisteriul să fie aşezat lângă altar sau în afara bisericii, ori să fie folosită o fântână baptismală mobilă.

65. Viaţa omului sub semnul lui Cristos în Biserică

§ 1. Creştinul parcurge drumul întregii sale existenţe însemnat de Cristos şi de darul Duhului său la Botez şi la Mir şi introdus în deplina comuniune cu Cristos în Euharistie, . Chiar şi momentele comune ale existenţei sale creştine, cum ar fi convertirea de la păcat, starea de boală şi momentul morţii, angajează slujirea liturgică a Bisericii, deci şi a comunităţii locale, care nu se poate considera străină sau indiferentă faţă de încercările la care este supusă viaţa unui membru al ei.

§ 2. Sacramentele celebrate pentru bolnavi şi alte forme de rugăciune şi binecuvântare ce îl însoţesc pe creştin până în ultimul moment al vieţii pământeşti pot să descopere motivaţii puternice şi modalităţi potrivite de realizare, dacă sunt puse în legătură cu viaţa liturgică a întregii comunităţi. De aceea, să fie o preocupare pastorală obişnuită îngrijirea acestor aspecte ale vieţii creştine; ele sunt momente ce oferă slujirii pastorale ocazia unei reînnoite apropieri de Biserică a multora dintre contemporanii noştri, care nu au o practică religioasă obişnuită, nici relaţii strânse cu realitatea eclezială.

66. Acţiunea pastorală a Bisericii pentru a favoriza convertirea şi penitenţa

§ 1. Fidelă misiunii primite de la Domnul şi însufleţită de Duhul său, Biserica predică în continuare tuturor oamenilor necesitatea convertirii şi a penitenţei.

Biserica îndeplineşte această misiune în pastoraţia obişnuită, mai ales: a) prin predicarea Cuvântului lui Dumnezeu; b) prin celebrarea penitenţială a Cuvântului lui Dumnezeu; c) prin celebrarea Euharistiei; d) prin sacramentul Reconcilierii sau Spovezii.

§ 2. Predicarea Cuvântului lui Dumnezeu formează conştiinţa credincioşilor, astfel ca ei să poată înţelege, la lumina credinţei, nu numai gravitatea păcatului ce ofensează bunătatea lui Dumnezeu şi aduce daune celui care îl săvârşeşte, comunităţii fraţilor şi lumii întregi, ci şi necesitatea şi frumuseţea convertirii şi iubirea milostivă a Domnului, mereu gata să ierte şi să reverse harul necesar pentru a le reînnoi viaţa de credinţă.

Predicarea Cuvântului lui Dumnezeu, apoi, îi formează pe credincioşi ca să trăiască fiecare zi într-un spirit de convertire şi penitenţă. Aceasta înseamnă: implicarea în îndeplinirea propriilor datorii, acceptarea suferinţei, mortificaţia voluntară, grija de a-i ajuta pe cei nevoiaşi, faptele de milostenie şi dragoste, revizuirea vieţii sau examenul de conştiinţă. În plus, în acest sens, duce la redescoperirea valorii penitenţiale a anumitor zile, mai ales ziua de vineri şi timpul Postului Mare.

§ 3. Independent de sacramentul Spovezii, proclamarea şi explicarea Cuvântului lui Dumnezeu, în contextul cântecelor, rugăciunilor de mijlocire şi de cerere de iertare, poate să dobândească forma deplină a celebrării penitenţiale. În orice parohie să fie programate celebrări penitenţiale, mai ales în Advent şi Postul Mare, în apropierea sărbătorilor mai mari, cu ocazia pregătirii la primirea sacramentelor sau în momentele speciale din viaţa comunităţii (exerciţii spirituale pentru popor, misiuni populare, pelerinaje). Toţi să fie invitaţi călduros să participe la aceste celebrări, pentru ca în comunitate să se revigoreze spiritul de pocăinţă şi credincioşii să se pregătească pentru sacramentul Spovezii, pe care îl vor primi la momentul potrivit.

§ 4. Celebrarea Euharistiei are în sine o mare eficienţă pentru purificarea inimii. Liturghia, într-adevăr, face prezentă jertfa lui Cristos pentru iertarea păcatelor, ne eliberează de vinovăţia fiecărei zile şi ne fereşte de păcate grave. E necesar ca credincioşii să fie educaţi nu numai să valorifice părţile penitenţiale ale celebrării euharistice, ci, mai ales, să participe la fiecare Liturghie cu un spirit reînnoit de convertire, ca să se ofere pe ei înşişi drept jertfă spirituală plăcută lui Dumnezeu (cf. Rom 12,1-2).

§ 4. Trebuie evitat ca, în opinia credincioşilor, momentele penitenţiale ale Liturghiei şi celebrările penitenţiale să fie confundate cu sacramentul Pocăinţei. Păstorii şi cateheţii să afirme cu claritate, conform dispoziţiilor Bisericii, obligaţia mărturisirii sacramentale înainte de primirea sfintei Împărtăşanii pentru toţi cei care sunt conştienţi că se află în stare de păcat grav, în afară de ceea ce este dispus de can. 916. În plus, să explice utilitatea de a se apropia cu frecvenţă regulată de sacramentul Pocăinţei.

§ 6. Sacramentul Reconcilierii sau al Penitenţei este actul culminant al procesului de reconciliere. Amintim cuvintele Conciliului al II-lea din Vatican: "Cei ce se apropie de sacramentul Pocăinţei dobândesc de la mila lui Dumnezeu iertare pentru ofensa adusă şi, în acelaşi timp, sunt reconciliaţi cu Biserica, pe care au rănit-o prin păcat şi care, prin dragostea, exemplul şi rugăciunea ei, colaborează la convertirea lor" (LG 11).

§ 7. În drumul de convertire şi penitenţă, o mare importanţă o au zilele de abstinenţă şi post ce îi pregătesc pe credincioşi pentru sărbătorile liturgice sau care, în anumite circumstanţe civile şi bisericeşti, le amintesc mai insistent datoria de a recurge la ajutorul lui Dumnezeu şi la caritatea frăţească. Acestea sunt, mai ales, în cursul anului liturgic, zilele feriale din Postul Mare şi, în fiecare săptămână, ziua de vineri, în amintirea morţii Domnului şi ca pregătire pentru Împărtăşania euharistică în adunarea duminicală.

Păstorii să le amintească credincioşilor obligaţia şi semnificaţia respectării postului şi abstinenţei în zilele prescrise, conform modurilor prevăzute de Biserică. În plus, să propună alte forme de penitenţă voluntară, care, unite cu rugăciunea şi faptele de caritate, să se integreze în mod obişnuit şi armonic în viaţa personală şi comunitară.

67. Sacramentul Reconcilierii sau Spovada

§ 1. Se constată că o parte dintre credincioşii Bisericii noastre locale se apropie în zilele noastre tot mai puţin sau fără prea multe roade de sacramentul Reconcilierii. Această situaţie este consecinţa, pe de o parte, a lipsei de cunoaştere a conţinutului moral al Evangheliei şi, deci, a simţului păcatului, şi, pe de altă parte, a unei înţelegeri greşite a sacramentului însuşi: mulţi credincioşi, de fapt, trăiesc sacramentul Pocăinţei mai mult ca o constatare deprimantă a păcatelor săvârşite decât ca o întâlnire de bucurie cu iubirea nemărginită a Domnului; în plus, înţeleg cu mai puţină claritate că păcatul nu implică doar relaţia cu Dumnezeu, ci dăunează şi comuniunii ecleziale, astfel că e necesar să obţină, o dată cu iertarea lui Dumnezeu, şi reconcilierea cu Biserica.

§ 2. O ulterioară reconsiderare a sacramentului Pocăinţei nu poate să fie decât culmea şi încoronarea acţiunii pastorale a Bisericii referitoare la păcat şi la convertire: credincioşii, de fapt, luminaţi de Cuvântul lui Dumnezeu, proclamat, în special, cu ocazia celebrărilor penitenţiale, şi mişcaţi de Duhul Sfânt, vor înţelege şi evalua sacramentul Pocăinţei nu numai ca recunoaştere şi mărturisire a păcatelor săvârşite. Credincioşii vor recunoaşte sacramentul Pocăinţei ca întâlnire de bucurie cu Domnul, care îi iartă şi îi primeşte din nou în prietenia sa deplină, şi ca reconciliere cu comunitatea de credincioşi, ce are drept consecinţă întoarcerea la Euharistie.

68. Celebrarea sacramentului Pocăinţei

§ 1. În actuala orânduire liturgică, celebrarea sacramentului se poate face în formă individuală sau în formă comunitară. Cele două forme, în parte, coincid, în parte, se diferenţiază. Coincid prin faptul că mărturisirea şi dezlegarea au un caracter individual. Se diferenţiază prin faptul că, în celebrările comunitare, celelalte părţi ale ritului, săvârşite comunitar, dobândesc o mai mare relevanţă din punct de vedere liturgic şi pastoral: proclamarea Cuvântului lui Dumnezeu, examinarea conştiinţei, cântecele penitenţiale şi de mulţumire, "Tatăl nostru" şi diferitele rugăciuni.

§ 2. Chiar dacă celebrarea în formă individuală este aleasă cel mai adesea şi cu mai multă uşurinţă de credincioşi, să se dea importanţă şi celebrărilor în formă comunitară. Într-adevăr, ele, în afară de faptul că subliniază natura eclezială a penitenţei, sunt o ocazie propice pentru educarea comunităţii creştine ca să înţeleagă şi să trăiască sacramentul în elementele sale de celebrare.

§ 3. De aceea, în fiecare parohie să fie introduse în programul pastoral anual, pe cât posibil cu un ritm regulat, unele celebrări penitenţiale comunitare, cu prezenţa mai multor confesori, pentru ascultarea mărturisirilor şi dezlegarea sacramentală, care sunt întotdeauna individuale. Ocazii potrivite pentru celebrarea comunitară a sacramentului Reconcilierii cu dezlegare individuală pot fi şi misiunile populare, exerciţiile spirituale parohiale, pelerinajele.

69. Elementele celebrării sacramentului Reconcilierii

Pe lângă ceea ce este conţinut şi ilustrat în Ritualul Penitenţei, este potrivit să se ţină seama de următoarele puncte:

a) celebrarea Reconcilierii să exprime cu claritate natura sa de acţiune liturgică. Credincioşii să fie formaţi să participe la sacramentul Reconcilierii, înţelegând şi trăind elementele sale de celebrare. În special, credincioşii să fie educaţi să mediteze Sfânta Scriptură, să-şi facă examinarea conştiinţei, să recite personal actul de căinţă şi rugăciunea de mulţumire. Să fie ajutaţi să înţeleagă şi să trăiască Spovada nu ca pe o simplă acuzare a păcatelor, ci ca pe o mulţumire adusă bunătăţii lui Dumnezeu, ca pe o recunoaştere a propriei ingratitudini şi o căinţă sinceră faţă de răul săvârşit şi ca pe o proclamare a siguranţei de a fi fost iertaţi şi reînnoiţi de milostivirea lui Dumnezeu;

b) mărturisirea păcatelor săvârşite trebuie în mod necesar să aducă cu sine voinţa de a schimba viaţa. Ca acest angajament să nu rămână generic, ci să devină mai precis, şi deci eficace, este important să se concentreze atenţia asupra unui punct sau hotărâre particulară. Formularea unei asemenea hotărâri este un element ce califică orice spovadă bună. Alegerea pocăinţei poate fi făcută de penitentul însuşi, în funcţie de ceea ce consideră a fi mai urgent, sau să fie indicată de confesor. Hotărârea luată la spovada precedentă poate fi amintită în timpul spovezii în act;

c) pocăinţa sau "ispăşirea" să corespundă, pe cât e posibil, naturii păcatelor mărturisite şi se poate concretiza fie într-o rugăciune, fie într-o renunţare sau o faptă de ajutorare a aproapelui;

d) la acordarea dezlegării, confesorul să folosească în mod obişnuit formula completă şi să nu omită gestul semnificativ al impunerii mâinii asupra penitentului.

70. Stilul confesorului

Preoţii să îngrijească diferitele atitudini şi comportamente care exprimă stilul slujitorului sacramentului Reconcilierii, şi care sunt mereu amintite de Magisteriu şi de normele canonice. Confesorii, în special:

a) să iubească slujirea Spovezii, conştienţi că exercită una dintre activităţile ce este proprie şi exclusivă preotului şi, din punct de vedere pastoral, este de cea mai mare importanţă;

b) să fie conştienţi că sunt slujitori ai Bisericii şi, deci, să-şi conformeze judecăţile şi sfaturile după învăţătura Magisteriului şi după normele universale şi particulare ale Bisericii;

c) să-i trateze pe penitenţi luându-l ca exemplu pe Cristos însuşi, medic, învăţător şi prieten, ascultând şi înţelegând situaţia expusă de penitent;

d) să aibă o conştiinţă mereu trează, nu numai în a observa cu scrupulozitate inviolabilitatea sigiliului sacramental, ci şi în a evita orice aluzie la ceea ce a aflat în secretul spovezii;

e) să folosească în mod obişnuit reverenda şi stola, eventual şi cota, pentru a manifesta şi în acest mod că este vorba despre o adevărată şi proprie celebrare sacramentală.

71. Locul şi sediul celebrării Pocăinţei

§ 1. Locul celebrării Pocăinţei este în mod obişnuit biserica, unde se adună comunitatea.

§ 2. Sediul celebrării este scaunul de spovadă, care trebuie să fie demn, funcţional şi uşor accesibil. Oricum, trebuie să fie dotat cu un grilaj care să permită spovada în mod anonim: credincioşii au, de fapt, dreptul să aleagă acest tip de spovadă (CDC 964, § 2). Cei care preferă să se spovedească faţă către faţă trebuie să aleagă aceasta în mod expres.

72. Programul spovezilor şi disponibilitatea confesorilor

§ 1. Pentru a le garanta credincioşilor o posibilitate reală de se spovedi, este necesar să li se asigure o prezenţă reală a confesorilor. De aceea,

a) cel puţin în bisericile parohiale, să se stabilească un program pentru spovadă şi să fie adus la cunoştinţa credincioşilor şi prin afişarea lui la afişier; să se ţină cont de exigenţele credincioşilor şi, mai ales, să li se dea posibilitatea de a se spovedi sâmbăta sau în ajunul sărbătorilor, pentru o mai intensă pregătire pentru Liturghia duminicală sau festivă;

b) în centrele mai mari, să fie o biserică în care prezenţa confesorilor să fie mai frecventă, pe cât posibil continuă, mai ales în zilele de lucru; această misiune să nu fie lăsată doar la iniţiativa preotului responsabil cu biserica, ci să-i implice pe toţi preoţii locului, diecezani sau călugări, ca expresie a programului pastoral decanal;

c) în sanctuarele frecventate în mod deosebit şi, mai ales, în cele unde sunt mai mulţi preoţi, să fie prezent mereu un preot;

§ 2. Credincioşii să fie obişnuiţi, pe cât posibil, să nu se spovedească în timpul Liturghiei. Orice celebrare liturgică, de fapt, cere o participare activă şi, deci, exclusivă, astfel ca să nu trebuiască să se suprapună peste ea alte celebrări sau devoţiuni.

73. Facultatea pentru exercitarea sacramentului Reconcilierii

Facultatea de a administra sacramentul Penitenţei, ce trebuie înţeleasă ca o legătură de comuniune cu Episcopul, este conferită preoţilor, în afară de ceea ce este prevăzut pentru concederea vi officii, pe baza următoarelor dispoziţii:

a) preoţilor diecezani din Dieceza de Iaşi, a căror idoneitate rezultă conform can. 970, le este conferită facultatea de a asculta spovezile, imediat după hirotonire, ad beneplacitum;

b) preoţilor diecezani care lucrează pe teritoriul Diecezei de Iaşi, dar provin din alte dieceze, această facultate le este conferită în mod obişnuit de Ordinariul diecezei în care au fost încardinaţi. Pentru preoţii din institutele călugăreşti, să se facă referinţă la normele specifice. Conform can. 967, § 2, preoţii din alte dieceze pot fi admişi să exercite în Dieceza de Iaşi slujirea Spovezii, numai să existe convingerea că au primit această facultate de la Ordinariul diecezei unde au fost încardinaţi. În caz de dubiu, să se ceară un document (celebretul) care să ateste facultatea;

c) În Dieceza de Iaşi, cenzura pentru cazul de avort este rezervată Ordinariului locului. Preoţii parohi şi vicari, pentru a dezlega de această cenzură, trebuie să ceară facultatea de a dezlega de cenzura pentru cazul de avort de la Ordinariul locului, în afară de cazul prevăzut de can. 1357 ("cazul urgent"). Toţi confesorii primesc facultatea de a dezlega de cenzura rezervată avortului: 1) de la începutul Novenei de Crăciun până în ajunul Crăciunului (17-24 decembrie), dar nu în ziua de Crăciun; 2) de la duminica a V-a a Postului Mare până în Duminica Albă inclusiv; 3) cu prilejul celebrării hramului bisericii parohiale (nu şi al filialelor), din ajunul hramului şi în ziua de hram; 4) cu ocazia misiunilor populare şi a exerciţiilor spirituale, din ajun şi până la binecuvântarea finală; 5) cu prilejul unui pelerinaj organizat la un sanctuar, pe durata pelerinajului.

74. Exorcismele

§ 1. Deoarece misterul răului, care lucrează în lume (cf. 2Tes 2,7), se manifestă şi în lupta pe care Diavolul o duce împotriva omului (cf. Ef 6,12), chiar şi sub forma posedării celor botezaţi, Biserica - primind de la Cristos puterea de a-i alunga pe diavoli şi de a îndepărta influenţa lor nefastă - îl imploră pe Domnul ei şi, încrezându-se în puterea sa, oferă ajutoare speciale credincioşilor, ca să fie eliberaţi de această posedare. Între aceste ajutoare trebuie amintit exorcismul care, departe de a fi o acţiune magică sau superstiţioasă, se prezintă ca o celebrare liturgică prin care Biserica îşi exprimă credinţa în victoria lui Cristos asupra Diavolului şi asupra păcatului şi îşi exercită autoritatea şi puterea asupra diavolilor.

§ 2. Având în vedere necesitatea de a evita abuzurile şi introducerea unor practici străine de credinţa Bisericii şi pentru a nu trezi dezorientare în rândul poporului lui Dumnezeu, amintim că, în virtutea normelor canonice (CDC, can. 1172), exorcismele pot fi făcute doar de preoţii care au primit de la Ordinariul locului permisiunea expresă şi specială.

75. Vizitarea şi administrarea sacramentelor celor bolnavi

§ 1. Comunitatea creştină recunoaşte în starea de boală un moment foarte delicat pentru însăşi viaţa de credinţă. Totodată, învaţă să-l recunoască pe Domnul ei în chipul suferind al bolnavului (cf. Mt 25,31-46). Se apropie cu delicateţe de bolnav, pentru a-l ajuta să trăiască timpul bolii ca o participare la misterul pascal al lui Cristos, ca moment de credinţă, speranţă şi caritate, ca ocazie de continuă convertire.

§ 2. Prin urmare, vizitarea bolnavului în casă sau în spital poate să fie valorificată, aşadar, în sensul iniţierii unui dialog de cunoaştere, de încredere şi de rugăciune cu el şi cu rudele sale. Această datorie le revine preoţilor, mai ales cât priveşte sacramentul Ungerii bolnavilor; dar se extinde şi la persoanele consacrate şi laicii pregătiţi pentru aceasta, la prietenii sau vecinii persoanei bolnave şi, bineînţeles, la familia sa. În acest scop, pare necesar să se creeze, prin formele obişnuite ale predicii şi ale catehezei, o mai mare sensibilitate pentru asemenea situaţii, astfel ca credincioşii din parohie să-l informeze pe paroh cât priveşte cazurile de boală ce merită o atenţie deosebită din partea comunităţii întregi şi să creeze condiţiile pentru o vizită benefică a preotului la bolnav.

Bolnavii, credincioşi sau necredincioşi, pe lângă slujirea pastorală, fac apel şi la caritatea întregii comunităţi în ce priveşte necesităţile lor. Pentru a veni în întâmpinarea nevoilor lor, să se aibă grijă de a nu confunda, în ochii bolnavului, cele două forme de slujire, pentru ca el să nu se simtă obligat de a săvârşi gesturi religioase pe care nu le-a cerut.

§ 3. În contextul pastoraţiei bolnavilor, o atenţie deosebită trebuie dată sacramentelor destinate celor bolnavi: Împărtăşania euharistică, Pocăinţa, Ungerea bolnavilor.

Bolnavilor, fie că se află în casă, fie în spital, să le fie oferită posibilitatea de a primi frecvent Împărtăşania euharistică. De aceea, în fiecare parohie sau filială, după necesităţi, preoţii să se dedice cu mare zel acestei importante slujiri în favoarea bolnavilor, mai ales în prima vineri din lună, dar şi cu alte ocazii.

În cazuri prelungite de infirmitate, parohul, având aprobarea din partea Ordinariului locului, să evalueze oportunitatea de a celebra Liturghia în casa bolnavului. Alţi preoţi care ar fi invitaţi să celebreze în casa unui bolnav să ceară aprobarea din partea Ordinariului locului şi să-l avertizeze întotdeauna pe paroh.

§ 4. Preoţii să răspundă cu o grijă specială la cererea bolnavilor de a primi sacramentul Pocăinţei şi să propună ei înşişi, cu o anumită frecvenţă, acest sacrament, mai ales, bolnavilor care primesc în mod regulat Împărtăşania euharistică.

76. Ungerea bolnavilor

§ 1. Ungerea bolnavilor conferă harul mângâierii, păcii şi curajului pentru a depăşi greutăţile fizice, morale şi spirituale, legate de starea de boală gravă ori de slăbiciune la bătrâneţe. Este un dar al Duhului Sfânt, care îl mântuieşte şi îl mângâie pe bolnav, reînnoind în el încrederea în Dumnezeu, întărindu-l împotriva ispitei de descurajare sau de disperare şi eliberându-l, dacă e necesar, de păcatele sale; în acest mod, contribuie şi la sfinţirea Bisericii şi la binele tuturor oamenilor.

§ 2. Ungerea bolnavilor este o adevărată şi proprie celebrare liturgică, fie că are loc în casă, în spital sau în biserică, pentru un singur bolnav sau pentru un grup de bolnavi. Preotul celebrant să ţină cont de posibilităţile pastorale şi de spaţiul de creativitate pe care i-l oferă Ritualul Ungerii bolnavilor.

§ 3. În bisericile parohiale, în sanctuare, în capelele spitalelor, ale clinicilor şi ale caselor de odihnă, este recomandat ca acest sacrament să fie administrat în formă comunitară de câteva ori în timpul anului, mai ales cu ocazia Zilei bolnavului. Totuşi, trebuie evitat ca acest sacrament să fie administrat unor persoane doar pentru că sunt în vârstă, sau la persoane ce nu au boli grave.

77. Viaticul şi moartea creştinului

§ 1. Semnificaţia morţii se descoperă la lumina misterului pascal al lui Cristos; de aceea, Biserica priveşte cu grijă maternă la moartea unui fiu al ei, se roagă pentru el şi îl susţine ca să ducă la împlinire drumul de credinţă început cu Botezul şi să poată ajunge la deplina comuniune cu Dumnezeu.

§ 2. În cateheză, să se sublinieze importanţa Viaticului ca adevărat sacrament al muribunzilor; în special, comunitatea creştină să fie educată să cheme din timp preotul la căpătâiul muribunzilor, pentru celebrarea Viaticului şi pentru ultimele rugăciuni înainte de moarte.

§ 3. Preoţii şi colaboratorii lor vor avea o grijă aparte faţă de rudele defunctului, oferindu-le solidaritatea umană la durerea lor şi dăruindu-le mângâierea Cuvântului Domnului. Parohul să caute mereu întâlnirea personală cu rudele defunctului, care cer înmormântarea creştină, pentru a le cunoaşte situaţia şi a găsi formele pastorale cele mai potrivite pentru celebrarea înmormântării.

Se recomandă priveghiul în casa defunctului, ca rugăciune de sufragiu şi ca gest de împărtăşire a durerii din partea comunităţii creştine. Când nu este posibil să se celebreze priveghiul în casă, să fie evaluată oportunitatea de a pune la dispoziţie o capelă sau un alt loc al parohiei. Aceste momente de rugăciune şi de vestire pascală pot fi animate de laici pregătiţi pentru această slujire.

78. Celebrarea înmormântării

§ 1. Modalităţile concrete prin care este pregătit şi celebrat ritul înmormântării sunt o ocazie potrivită pentru a vesti multora Evanghelia speranţei creştine. Aceste modalităţi trebuie să exprime implicarea comunităţii creştine în drama vieţii şi a morţii, înţelegerea situaţiilor în care se află rudele defunctului, credinţa ei în Învierea Domnului şi atenţia ei pastorală faţă de cei prezenţi la rit.

§ 2. Înmormântările să fie celebrate în mod obişnuit în parohia defunctului sau în cea în care a avut loc decesul. Cu toate acestea, este permisă alegerea unei alte biserici pentru motive familiale şi pastorale juste. În acest caz, preotul care celebrează ritul funebru să aibă grijă să informeze parohia defunctului (cf. CDC, can. 1177).

§ 3. Momentul principal al celebrării este primirea defunctului în biserica parohială. Procesiunea funebră de la casa defunctului la biserică să fie păstrată acolo unde este posibilă, dar să se respecte reculegerea cuvenită şi atmosfera de rugăciune. În oraşe, în acord cu dispoziţiile primăriei, procesiunea va putea fi omisă. În acest caz, preotul sau diaconul, dacă este posibil, să fie prezent la casa defunctului pentru riturile de început.

§ 4. Celebrarea înmormântării, care în mod obişnuit presupune celebrarea Liturghiei, să fie egală pentru toţi şi să se desfăşoare astfel încât să rezulte, prin rugăciune şi cânt, un salut fratern şi un sufragiu coral pentru cel care a părăsit comunitatea. În timpul celebrării, să nu se adune oferte.

§ 5. La omilie, să fie comentate textele biblice şi liturgice, să se ilustreze semnificaţia creştină a morţii şi să i se aducă mulţumire lui Dumnezeu pentru binele săvârşit în viaţa fraţilor şi surorilor pentru care se celebrează înmormântarea.

§ 6. Eventualele intervenţii din partea rudelor şi a prietenilor în cadrul celebrării înmormântării să fie mereu concordate cu parohul şi să fie formulate ca rugăciune de mulţumire, după Împărtăşanie. Alte intervenţii comemorative, în schimb, să fie ţinute la sfârşitul ritului înmormântării, după binecuvântare şi în afara bisericii.

§ 7. Parohul şi rectorul bisericii unde se celebrează înmormântarea bisericească sunt obligaţi să facă înregistrarea în Registrul răposaţilor (cf. CDC, can. 1182).

79. Cazurile speciale

§ 1. O atenţie specială trebuie acordată celebrării înmormântării religioase a acelor credincioşi care, morţi într-o situaţie bisericească iregulară, nu au dat înainte de moarte nici un semn de căinţă. Normele canonice în vigoare fac deosebire între "apostaţi, eretici, schismatici notorii" şi cei care "au ales incinerarea propriului trup din motive contrare credinţei creştine", pe de o parte, şi cazul aşa-numiţilor "păcătoşi publici" (CDC, can. 1184, § 1), pe de altă parte.

a) Când este vorba despre un răposat faţă de care există certitudinea că face parte din prima categorie citată, înmormântarea bisericească nu poate fi celebrată.

b) În cazul aşa-numiţilor păcătoşi publici, în schimb, înmormântarea bisericească să fie negată doar când nu e posibil să fie săvârşită fără scandalul public al credincioşilor. Acest scandal poate fi evitat, dacă se ţine cont de faptul că înmormântarea creştină nu este o aprobare dată de Biserică vieţii pe care a dus-o defunctul, ci constă tocmai în mulţumirea adusă Domnului pentru darul Botezului oferit răposatului, în implorarea milostivirii lui Dumnezeu asupra lui, în mărturisirea de credinţă în înviere şi în viaţa veşnică, în invocarea pentru toţi, în special pentru rude, a mângâierii şi a speranţei creştine. Dacă, după evaluarea circumstanţelor, rămâne vreun dubiu referitor la oportunitatea celebrării înmormântării religioase, să fie consultat Ordinariul locului şi să se respecte precizările lui (cf. CDC, can. 1184, § 2).

c) În orice caz, să nu celebreze înmormântarea dacă se constată cu siguranţă că, în timpul vieţii, defunctul şi-a manifestat o opoziţie explicită cât priveşte înmormântarea bisericească.

§ 2. În lumina principiilor expuse mai sus, celebrarea ritului înmormântării, în special, să nu fie negată credincioşilor care se află într-o situaţie conjugală iregulară; păstorii să ilustreze semnificaţia unei astfel de înmormântări rudelor şi să se pună de acord cu ei în ce priveşte modalităţile de celebrare, acţionând cu inteligenţă şi discreţie.

§ 3. În cazul sinucigaşilor, să se aibă grijă de a prezenta înmormântarea ca formă de rugăciune pentru răposat, de mângâiere a Bisericii faţă de rude şi înţelegere faţă de motivele concrete ce au provocat moartea; stilul senin şi controlat al celebrării va fi adesea o cateheză implicită asupra necesităţii de a aştepta moartea de la voinţa misterioasă a lui Dumnezeu.

80. Rugăciunile pentru cei răposaţi

§ 1. Creştinii să fie educaţi să redescopere semnificaţia rugăciunii pentru cei răposaţi şi să o exprime în formele cele mai potrivite. Între acestea, trebuie amintită tradiţia lăudabilă de a cere celebrarea Liturghiei pentru răposaţii familiei sau cunoscuţi, chiar dacă trebuie amintit că ea este celebrată întotdeauna pentru întreaga Biserică şi pentru întreaga omenire. Numele lor să fie indicate într-un calendar săptămânal şi să fie pomenite, eventual, la rugăciunea credincioşilor de la Liturghiile feriale, al căror formular va fi cel al Liturghiei zilei, şi nu cel pentru răposaţi. Numele răposatului să fie amintit la Rugăciunea euharistică numai cu ocazia înmormântării sale. În duminicile şi sărbătorile de poruncă, să nu fie prevăzute, la nivel parohial, celebrări euharistice cu intenţii pentru răposaţi; totuşi, duminica, adunarea creştină poate să pomenească la rugăciunea credincioşilor numele persoanelor moarte în timpul săptămânii.

§ 2. Oficiul pentru răposaţi (prohod) va trebui să fie adaptat după Ritualul înmormântării şi se va desfăşura astfel: la Liturghia celebrată cu ocazia înmormântării, se va începe cu Invitatoriul şi un psalm la alegere dintre cei propuşi în Oficiu la Laude; continuă în mod normal Liturghia cu formularul pentru răposaţi; după Împărtăşanie, se cântă antifona cu Benedictus, se rosteşte rugăciunea după Împărtăşanie din Liturghier şi apoi rugăciunea cunoscută cu numele de "Libera", după care continuă Ritualul înmormântării cu procesiunea spre cimitir. În celelalte cazuri, prohodul să fie propus ca o celebrare de sine stătătoare, la sfârşitul Liturghiei, după binecuvântarea finală. El va consta dintr-un imn, un psalm şi Libera. Imnul şi psalmul, în funcţie de timpul când se celebrează Liturghia, dimineaţa sau seara, vor fi alese dintre cele propuse de Oficiul pentru răposaţi la Laude sau la Vespere.

§ 3. Rugăciunile pentru răposaţi şi binecuvântarea mormintelor ce au loc la cimitir, cu ocazia Comemorării tuturor credincioşilor răposaţi sau de Ziua eroilor, se vor desfăşura conform normelor liturgice şi precizărilor Ordinariului locului şi vor respecta atmosfera de rugăciune specifică acestei acţiuni.

§ 4. Procesiunile la cimitir cu ocazia diferitelor aniversări se vor putea organiza, în acord cu parohul, în cursul săptămânii, după sfânta Liturghie, şi vor respecta dispoziţiile Ordinariului locului.

IV. CUVÂNT ŞI LITURGIE ÎN INIŢIEREA CREŞTINĂ

81. Iniţierea creştină în Biserica Catolică din Moldova astăzi

§ 1. Pentru a deveni creştin, este nevoie de o iniţiere, adică de un drum cu diferite etape: vestirea Cuvântului, primirea Evangheliei ce duce la convertire, mărturisirea de credinţă, Botezul, revărsarea Duhului Sfânt la Mir, prima sfântă Împărtăşanie şi, în sfârşit, timpul mistagogiei, adică timpul unei mai depline şi rodnice înţelegeri a misterelor, prin participarea la sacramente şi la experienţa vieţii creştine.

§ 2. În Dieceza noastră, drumul iniţierii creştine îi priveşte, cu unele excepţii, pe copii. Acest drum este voit şi susţinut de familii şi este favorizat de un cadru socio-cultural caracterizat de prezenţa valorilor creştine. În acest context, nu părea necesar să se prevadă iniţiative specifice destinate diferitelor momente ale iniţierii, în afară de cateheză, pentru un timp nu prea lung, înainte de primirea sacramentelor Mirului şi primei sfinte Împărtăşanii.

§ 3. Dar schimbarea contextului socio-cultural, caracterizat de secularizarea ce loveşte şi familiile creştine, ne determină să studiem şi să punem în practică programe specifice pentru iniţierea creştină, cuprinzând ceea ce deja se face în această direcţie atât în catehezele adresate copiilor, în care sunt introduse sacramentele Mirului şi Împărtăşaniei, cât şi în iniţiativele pastorale adresate tinerilor. Scopul acestor acţiuni este maturizarea conştiinţei creştine a copiilor, a adolescenţilor şi a tinerilor care au încheiat drumul sacramental al iniţierii la vârsta copilăriei.

82. Completarea iniţierii creştine a adulţilor

§ 1. Nu este rar cazul adulţilor care au primit Botezul de mici şi, uneori, şi prima Împărtăşanie, dar apoi nu au mai primit Mirul. Este vorba despre creştini care, pe lângă faptul că nu şi-au completat iniţierea sacramentală şi respectivul drum catehetic, s-au apropiat de cele mai multe ori doar ocazional şi superficial de viaţa comunităţii creştine. Acţiunea pastorală trebuie, aşadar, să tindă spre o pregătire la sacramentele specifice şi chiar să ajute persoana să devină adultă în credinţă, cu o viaţă creştină mai coerentă şi cu participarea concretă la viaţa unei comunităţi.

§ 2. Pentru ca acest deziderat să devină realitate, să se respecte dispoziţiile cap. IV din Ritualul iniţierii creştine a adulţilor. În special:

a) adulţii ce se pregătesc pentru Mir sau pentru prima Împărtăşanie euharistică să fie însoţiţi de cateheţi adulţi pregătiţi special pentru aceasta şi să fie invitaţi să participe la momente de întâlnire cu grupuri de adulţi din parohie;

b) tinerii ce urmează să-şi completeze drumul iniţierii să fie susţinuţi de prietenia şi de mărturia creştină a altor tineri de vârsta lor din grupurile de tineri din parohie;

c) naşul sau naşa celui care primeşte sacramentul Mirului să fie persoane ce trăiesc viaţa de credinţă.

§ 3. Parohul să acorde o atenţie deosebită acelora care cer Mirul înainte de celebrarea Căsătoriei. Iminenţa celebrării acestui sacrament nu trebuie să ducă la o pregătire insuficientă sau grăbită a sacramentului Mirului. În cazuri excepţionale, ţinând cont de dispoziţia can. 1065, § 1, va fi potrivit să se amâne conferirea Mirului, îndemnându-i pe logodnici la o pregătire ulterioară. O atenţie specială trebuie dată logodnicilor care se află în situaţii deosebite (au trăit împreună, au fost căsătoriţi doar civil), dar care doresc să-şi completeze iniţierea înainte de Căsătorie.

§ 4. Celebrarea Mirului pentru adulţi să aibă loc, în mod obişnuit, la nivel decanal. Fiecare candidat să fie prezentat de parohul propriu printr-un atestat că a urmat pregătirea cuvenită. În cazul celebrării Mirului înainte de Căsătorie, parohul să ceară de la Episcop facultatea de a-l administra.

83. Iniţierea creştină a copiilor

§ 1. Iniţierea creştină a copiilor trebuie considerată ca un drum educativ unitar care, plecând de la Botez şi trecând prin etapele fundamentale ale primirii sacramentului Mirului şi al primei sfinte Împărtăşanii, îi ajută să devină ucenici maturi ai lui Cristos, părtaşi la viaţa poporului lui Dumnezeu. Şi pentru ei, ca şi pentru adulţi, iniţierea creştină nu poate fi deci redusă doar la primirea celor trei sacramente, ci cere participarea la pregătirea catehetică, la trăirea primelor experienţe de viaţă creştină şi intrarea progresivă în comunitate.

§ 2. Şi cât priveşte iniţierea creştină, părinţii rămân primii responsabili ai educării fiilor lor, ajutaţi de preoţi şi cateheţi.

§ 3. Părinţilor le revine, în special, datoria de a cere Botezul pentru fiii lor şi, deci, misiunea de a-i susţine pe drumul completării iniţierii lor creştine, prin cateheză şi celebrarea sacramentelor Mirului şi Euharistiei. Pentru ca părinţii să-şi poată îndeplini aceste obligaţii, este nevoie şi de sprijinul comunităţii parohiale.

§ 4. O atenţie pastorală specifică trebuie acordată părinţilor care cer pentru fiii lor Botezul sau Mirul şi Împărtăşania, deşi trăiesc într-o situaţie matrimonială iregulară. În aceste cazuri, să se respecte precizările Ordinariului locului.

84. Botezul copiilor şi condiţiile sale

§ 1. Biserica a considerat întotdeauna că cei mici nu trebuie privaţi de Botez. Îl administrează copiilor încă din primele zile ale vieţii lor, ca să se bucure de credinţa părinţilor şi să se încreadă în acţiunea harului lui Dumnezeu care dăruieşte credinţa. Deşi îşi exprimă preocuparea faţă de cererea acelor părinţi care nu duc o viaţă creştină, totuşi Biserica îşi arată disponibilitatea de a-l însoţi pe cel care vrea să recupereze sensul propriei credinţe şi al Botezului primit. Botezul unui copil este cerut de la Biserică; a cere Botezul înseamnă a cere Biserica: înseamnă a o căuta, a intra pentru a face parte din viaţa ei, a fi iniţiaţi în aceasta.

§ 2. În acest sens, sunt de evaluat şi promovat credinţa şi disponibilitatea aceluia care cere Botezul. În special, este necesar să se verifice şi să se promoveze, ţinând cont de eventualele supliniri, garanţiile educaţiei creştine. Astfel de garanţii sunt, de obicei, oferite de un ambient familial care să-l ajute pe cel botezat să mărturisească personal credinţa şi de structurile educative ale comunităţii creştine. În acest scop, sunt chemaţi să intervină, înainte de toate, părinţii creştini şi, uneori, un alt membru al familiei sau alte persoane din comunitatea credincioşilor. Este important, aşadar, să se dea atenţie diferitelor situaţii şi tipologii de părinţi şi familii (de exemplu, părinţi departe de credinţă sau în situaţii iregulare).

85. Părinţii şi pregătirea lor

§ 1. Înainte de a primi şi evalua cererea Botezului prezentată de părinţi şi pentru a-i pregăti pentru celebrarea sacramentului, orice comunitate parohială să prevadă o pregătire catehetică, desfăşurată în mai multe momente.

§ 2. Una sau mai multe întâlniri ale parohului cu părinţii fiecărui copil sunt destinate cunoaşterii diferitelor situaţii şi verificării speranţei fundamentate cât priveşte educaţia creştină a celor botezaţi: părinţii trebuie ajutaţi să devină conştienţi de responsabilitatea lor şi să reflecteze asupra relaţiei dintre cererea sacramentului, convingerile lor religioase şi alegerile lor de viaţă.

§ 3. O altă serie de întâlniri este destinată unei cateheze adecvate a părinţilor, ca pregătire pentru Botezul copiilor lor. Ea trebuie condusă de cateheţi pregătiţi special şi trebuie astfel structurată, încât să fie de ajutor pentru părinţi, în special pentru cei nepracticanţi, în drumul redescoperirii credinţei şi a relaţiei lor cu Biserica şi cu viaţa concretă a comunităţii creştine. Este necesar ca măcar unele întâlniri dintre cateheţi şi părinţi să fie rezervate fiecărei perechi, dacă e posibil, chiar în locuinţa lor.

§ 4. În sfârşit, trebuie încurajată orice formă de întâlnire a părinţilor cu comunitatea parohială în timpul unei Liturghii duminicale, în care părinţii să prezinte comunităţii copiii ce urmează să primească Botezul.

86. Naşul (naşa)

§ 1. În pregătirea pentru Botez trebuie să fie implicat, cu modalităţi specifice, şi naşul (naşa). Este vorba despre un credincios care "măreşte, în sens spiritual, familia celui botezat şi reprezintă Biserica în misiunea ei de mamă" (Ritualul Botezului, nr. 8), făcându-se disponibil să colaboreze la creşterea creştină a copilului. Rolul naşului (naşei) implică, de aceea, asumarea unei astfel de misiuni şi nu se reduce doar la simpla funcţie liturgică. De aceea, trebuie aleasă o persoană potrivită şi pregătită.

§ 2. Naşul (naşa), ales după criteriile descrise, să fie prezentat parohului de părinţi care îi garantează idoneitatea după normele canonice.

§ 3. Credincioşii de altă confesiune (ortodocşi) vor putea participa la Botezul copiilor catolici doar ca martori, alături de un naş catolic.

§ 4. Persoana care, în faţa Bisericii, se face garant al educaţiei creştine a copilului, în locul sau în sprijinul părinţilor în cazurile indicate mai sus, să fie aleasă ca naş sau naşă.

87. Eventuala refuzare a Botezului

§ 1. Dacă orice perspectivă de educare creştină pare exclusă, Botezul nu poate fi celebrat şi, de aceea, trebuie amânat. Totuşi, înainte de a refuza pentru moment sacramentul, părinţii să fie ajutaţi să înţeleagă incoerenţa cererii lor; în plus, în formele cele mai potrivite, să se prevadă contacte pastorale care să ducă în viitor la cererea Botezului.

§ 2. Să se prevadă forme de ajutor şi însoţire şi pentru acei părinţi care, în contrast cu disciplina bisericească actuală (cf. CDC, can. 867), ar intenţiona să refuze Botezul copiilor lor. Să fie ascultate motivaţiile lor, pentru a-i putea ajuta pastoral ulterior.

88. Celebrarea Botezului copiilor

§ 1. Celebrarea Botezului să aibă loc în formă comunitară şi să se desfăşoare, de preferat, duminica. Legarea lui de Euharistie poate fi oportună numai dacă se intenţionează implicarea semnificativă a comunităţii. Este important ca pregătirea pentru Botez şi celebrarea acestuia să fie în sintonie cu viaţa şi timpurile comunităţii creştine, adică cu anul liturgic. În programarea celebrării Botezului vor fi, de aceea, privilegiate solemnităţile având un caracter baptismal: Vigilia pascală, ziua de Paşti şi de Rusalii, Epifania, Botezul lui Isus.

§ 2. Botezul copiilor să fie celebrat în mod obişnuit în biserica parohială unde părinţii îşi au domiciliul (cf. CDC, can. 857, § 2).

§ 3. Cererea de a celebra Botezul în afara parohiei să fie evaluată în mod responsabil de parohul sau capelanul cărora li s-au adresat părinţii: el trebuie să se asigure că s-a făcut pregătirea necesară, sau să o facă el, şi trebuie să avertizeze mai întâi parohul competent şi, pe cât posibil, să găsească împreună soluţia pastorală cea mai potrivită pentru situaţia concretă.

89. Înregistrarea Botezului

Botezul să fie înregistrat în Registrul Botezurilor al parohiei sau al capelaniei unde a fost administrat. În acest al doilea caz, capelanul să comunice celebrarea ce a avut loc parohului unde părinţii îşi au domiciliul numai din motive pastorale: de fapt, Botezul nu trebuie înregistrat a doua oară în parohie, fiind suficientă înregistrarea în Registrul Botezurilor ce aparţine capelaniei. Parohul sau capelanul sunt răspunzători pentru această înregistrare. Amintim obligaţia secretului profesional în păstrarea registrelor şi în completarea şi eliberarea certificatului de Botez. Certificatele trebuie semnate de paroh sau de capelan şi eliberate sub responsabilitatea lor.

90. Pastoraţia postbaptismală

§ 1. Este important, în continuitate cu pregătirea părinţilor pentru Botez şi cu garanţiile educaţiei creştine date la actul Botezului, să se lucreze pentru a ţine vie relaţia cu comunitatea creştină prin iniţiative pastorale adaptate. Se va evita astfel crearea unui gol de atenţie pentru copii şi familiile lor din partea comunităţii creştine între momentul celebrării Botezului şi cel al pregătirii la celelalte sacramente ale iniţierii creştine.

§ 2. Iniţiative în acest sens pot fi: întâlniri în timpul anului pe teme sugerate de catehismul copiilor, dăruit cu ocazia Botezului fiilor, ţinute de cateheţi adulţi pregătiţi special; sărbătoarea aniversării Botezului pentru toţi copiii botezaţi într-un an; invitaţia la Liturghia duminicală şi trimiterea de materiale tipărite pentru rugăciunea din familie. În acest scop, să fie studiate şi promovate forme de colaborare între familii, orientând în acest sens şi pastoraţia familiilor tinere.

§ 3. Prezenţa în mediul parohial a unei grădiniţe, gestionată de parohie sau de un institut călugăresc, poate să devină un instrument deosebit de util pentru a păstra legătura dintre părinţi şi parohie şi pentru a însoţi drumul de educaţie creştină a copiilor în primii lor ani de viaţă.

91. Completarea iniţierii creştine la vârsta şcolară

§ 1. Pentru cei botezaţi la vârsta copilăriei, completarea iniţierii creştine constă într-un drum educativ ce duce la a fi adulţi în credinţă, implicaţi în comunitatea creştină. Un asemenea drum prevede o cateheză specifică şi iniţiative de participare progresivă la viaţa comunităţii. În cadrul acestui drum sunt plasate sacramentele Mirului şi al primei Împărtăşanii. De aceea, trebuie corectate acele moduri de gândire şi alegerile pastorale consecutive, conform cărora iniţierea creştină a copiilor ar consta doar în cateheză, şi aceasta, doar pentru pregătirea la sacramente.

§ 2. Îi revine oricărei comunităţi parohiale, de preferat în coordonare cu parohiile vecine, misiune să organizeze, în cadrul unui plan de pastoraţie a tinerilor, drumul catehetic, cu iniţiativele corespunzătoare de implicare în comunitatea creştină, şi să stabilească timpurile celebrării sacramentului Mirului şi al Liturghiei pentru prima Împărtăşanie. Vârsta minimă pentru primirea primei sfinte Împărtăşanii să fie 8 ani, iar pentru Mir, 12 ani. Pentru primirea fiecăruia dintre aceste două sacramente, să se prevadă o pregătire catehetică de cel puţin un an.

§ 3. Având în vedere că vârsta şcolară este contextul drumului educativ al oricărui copil, iniţierea creştină va trebui să facă referinţă la acesta pentru a fi accesibil tuturor, în pofida riscului automatismului şi al conformismului din partea familiilor copiilor. Prin urmare, drumul catehetic şi vârsta de admitere la sacramente vor fi, de regulă, comune pentru toţi copiii.

Părinţii, parohul şi cateheţii vor putea totuşi să evalueze, într-o atmosferă de colaborare senină, dacă în anumite cazuri există circumstanţe precise care să recomande ca oportun - şi, în cazuri extreme, să o ceară expres - amânarea sau chiar anticiparea admiterii. În cazul în care nu ar fi vorba despre cazuri izolate, ci ar fi vorba despre situaţii care ar privi mai mulţi copii, ar putea fi necesar să se prevadă şi drumuri catehetice diferenţiate.

Oricum, trebuie descurajate hotărât acele amânări ce ar fi sugerate de consideraţii străine procesului de creştere creştină a copiilor înşişi, cum ar fi, de exemplu, celebrarea împreună a primei Împărtăşanii a mai multor fraţi de vârste diferite, aşteptarea unei date în care vor putea fi prezente rude de departe, sau cea în care s-ar putea organiza o sărbătoare mai solemnă, celebrarea în localitatea de origine şi altele asemănătoare.

§ 4. Pentru a favoriza drumul de credinţă în interiorul comunităţii parohiale, parohia însăşi să fie locul în care are loc drumul catehetic la vârsta şcolară şi celebrarea sacramentului Mirului şi al Liturghiei pentru prima Împărtăşanie. Chiar şi atunci când, din motive excepţionale, analizate printr-un dialog între familie şi paroh, s-ar alege ca pregătirea să aibă loc în afara mediului parohial, celebrarea sacramentelor să se ţină în parohie. În această circumstanţă, să se prevadă întâlniri oportune şi celebrări liturgice de pregătire proximă. Copiii să nu piardă referinţa la comunitatea lor parohială, unde vor fi chemaţi, şi după completarea iniţierii sacramentale, să-şi urmeze drumul spre o credinţă adultă.

§ 5. Iniţierea creştină la vârsta şcolară priveşte întreaga comunitate parohială ce acţionează, în primul rând, prin cateheţi şi alţi educatori. În interiorul său însă, un rol important îl au părinţii copiilor, datorită responsabilităţii lor şi în domeniul educării în credinţă. În planul parohial vor fi, de aceea, şi ei implicaţi cu iniţiative potrivite, fie pentru a coordona acţiunea catehetică faţă de copii, fie pentru a favoriza creşterea credinţei la părinţii înşişi. Trebuie acordată o atenţie specială părinţilor care nu au participat la cateheza de pregătire pentru Botez şi care nu iau parte la iniţiativele de cateheză pentru adulţi. Pentru aceştia, să se prevadă un număr corespunzător de întâlniri catehetice, de preferat să înceapă înainte de începerea catehezei fiilor. Să se programeze conţinutul şi modalităţile acestor întâlniri, astfel ca ele să folosească cu adevărat la trezirea în părinţi a credinţei personale şi a conştiinţei datoriilor, pe care credinţa însăşi le propune responsabilităţii lor de educatori.

În toţi părinţii va trebui să fie alimentată conştiinţa legăturii strânse ce trebuie să existe între cateheză şi formele educaţiei creştine în familie; să le fie sugerate formele cele mai potrivite, prin care să se înveţe catehismul în familie.

92. Mirul la vârsta şcolară

§ 1. Celebrarea Mirului, care confirmă transformarea începută cu Botezul, constituie, împreună cu acest sacrament şi cu Euharistia, culmea iniţierii creştine, un tot unitar.

§ 2. Se recomandă ca celebrarea să fie plasată la o dată aleasă în timpul anului liturgic, evitând totuşi timpul Adventului şi al Postului Mare. Pot fi valorificate zile semnificative pentru parohie, cum ar fi sărbătoarea patronului. Pentru alte aspecte ale celebrării, să se respecte normele diecezane.

§ 3. Pentru a sublinia continuitatea obligaţiilor asumate pentru viaţa de credinţă a copilului, este potrivit ca naşul sau naşa să fie aceeaşi persoană care a avut această misiune la Botez. Dacă aceasta nu ar fi posibil, e de dorit ca, trebuind să asume fizionomia de ghid spiritual, mai ales în trecerea dificilă de la preadolescenţă la tinereţe, naşul (naşa) să fie o persoană credincioasă şi semnificativă pentru tânăr, care poate să devină pentru el un punct de referinţă real. Subînţeles rolul de sprijin în lucrarea părinţilor, naşul sau naşa să fie persoane diferite de părinţi, conform normelor Codului de drept canonic (can. 874, § 1, nr. 5). Naşul (naşa), în mod obişnuit, este prezentat(ă) parohului de părinţi, care îi garantează idoneitatea conform normelor canonice.

§ 4. Credincioşii de altă confesiune (ortodocşi) vor putea participa la Mirul copiilor catolici doar ca martori, alături de un naş catolic.

§ 5. Între registrele parohiale să fie şi Registrul miruiţilor, unde parohul va nota toate celebrările Mirului ce au avut loc în parohia sa. În plus, el va trebui să-l informeze despre celebrarea Mirului ce a avut loc pe parohul locului unde miruitul a fost botezat, pentru ca acesta să noteze în Registrul botezaţilor.

93. Liturghia pentru prima Împărtăşanie la vârsta şcolară

§ 1. Momentul sacramental central al drumului de iniţiere creştină este Liturghia pentru prima Împărtăşanie. Copiii deja botezaţi, care au ajuns la vârsta priceperii, să fie admişi, sub responsabilitatea parohului, la Împărtăşania euharistică, după o pregătire adecvată, conform normelor dreptului canonic (CDC, can. 914). Părinţii care, împreună cu parohul, sunt responsabilii iniţierii copiilor la Euharistie, să fie implicaţi în drumul catehetic şi în pregătirea liturgică la Liturghia pentru prima Împărtăşanie.

§ 2. Şi pentru această etapă a drumului de credinţă şi de formare la viaţa creştină a copiilor, trebuie prevăzută o corelare adecvată a momentului de celebrare cu cel catehetic, în contextul sărbătorilor şi al timpurilor anului liturgic.

Liturghia pentru prima Împărtăşanie să aibă loc duminica, de preferat într-o duminică din timpul pascal, pentru a sublinia o relaţie mai evidentă cu Paştele, al cărui sacrament permanent este Euharistia. Având în vedere caracterul de memorial al pătimirii, morţii şi învierii Domnului, pe care îl are Triduum-ul pascal, nu este potrivit ca Liturghia pentru prima Împărtăşanie să se ţină în Joia Sfântă.

§ 3. Admiterea la Euharistie a unui botezat la vârsta copilăriei cere o pregătire, de la care nu trebuie exclusă şi o dimensiune penitenţială. În conformitate cu ceea ce este dispus de legea universală a Bisericii (CDC, can. 914), înainte de a se apropia de Euharistie, copiii trebuie să primească sacramentul Pocăinţei.

Prima celebrare a acestui sacrament să fie pregătită cu o serie de cateheze care să-i ajute pe copii să devină conştienţi de Botezul primit şi să se dispună prin curăţia inimii la deplina comuniune cu Cristos în misterul euharistic. Educaţia la penitenţa sacramentală, la care copiii vor trebui să fie îndemnaţi să se apropie frecvent, este o parte a drumului spre Împărtăşania euharistică cu Domnul; de aceea, ei trebuie orientaţi să intre personal în drumul penitenţial al întregii Biserici şi să descopere centralitatea Euharistiei în propria existenţă creştină.

§ 4. Pentru o corectă celebrare a Liturghiei pentru prima Împărtăşanie, să se ţină cont de următoarele aspecte:

a) în timpul aceleiaşi celebrări sau în zilele ce preced, să se dea importanţă reînnoirii promisiunilor de la Botez, care ar fi bine să se facă la baptisteriu;

b) să se aibă grijă ca mereu celebrarea să aibă loc într-o atmosferă de reculegere şi de sobrietate cât priveşte aspectul exterior;

c) hainele copiilor pentru prima Împărtăşanie să fie simple şi egale pentru toţi.

§ 5. Se recomandă ca în fiecare parohie să existe un Registru pentru prima Împărtăşanie.

94. Aprofundarea iniţierii la vârsta adolescenţei

§ 1. Cu primirea celor trei sacramente: Botezul, Mirul şi Euharistia, nu se încheie perioada iniţierii creştine, deoarece copiii şi adolescenţii trebuie încă să crească spre o adeziune la credinţă tot mai conştientă, la o viaţă creştină mai matură, la o implicare definitivă şi responsabilă în comunitatea creştină adultă.

§ 2. Parohiile să elaboreze un plan educativ pentru copii, adolescenţi şi tineri, ţinând cont de precizările oferite la nivel diecezan în ce priveşte pastoraţia tinerilor.

V. LITURGIA ÎNTRE REFORMĂ ŞI FORMARE LITURGICĂ

95. O liturgie în mers

Biserica locală de Iaşi înţelege locul pe care îl ocupă slujirea liturgică în drumului ei spre împărăţie şi deci nu uită caracterul istoric al oricărei reforme liturgice: ea cere o continuă revizuire şi o formare permanentă a credincioşilor, hirotoniţi şi laici. Desăvârşirea reformei liturgice şi formarea liturgică a credincioşilor, aşadar, sunt cele două obiective pe care Biserica noastră îşi propune să le atingă în următorii ani.

96. Responsabilii vieţii şi formării liturgice diecezane

§ 1. Primul responsabil al vieţii liturgice din Dieceză este Episcopul. El se foloseşte de colaborarea Oficiului pentru pastoraţia liturgică şi sacramente.

§ 2. Complexitatea formelor şi a slujirilor, pe care viaţa liturgică o asumă în acţiunea pastorală a comunităţii, şi varietatea situaţiilor care i se prezintă cer ca Oficiul pentru pastoraţia liturgică şi sacramente să îndeplinească misiunea de punct de referinţă a pastoraţiei liturgice diecezane, să se afirme ca laborator liturgic pentru materiale şi publicaţii care să fie de ajutor pentru parohi şi, mai ales, să fie centru propulsor al formării liturgice pentru diferiţii lucrători pastorali (de exemplu, şcoli pentru animatori, adunări, iniţiative de răspândire şi de cunoaştere a normelor introductive din cărţile liturgice).

§ 3. Fiecare paroh are responsabilitatea ultimă a vieţii liturgice în comunitatea sa şi se va strădui să o promoveze, ajutat de ceilalţi preoţi şi folosindu-se de colaborarea grupului liturgic şi a tuturor animatorilor liturgici.

97. Formarea liturgică

§ 1. Munca de formare liturgică, după modalităţi şi instrumente operative care să implice întreaga comunitate, trebuie să fie reluată în mod hotărât. A fost aspectul care a lipsit cel mai mult în ultimul timp. Într-adevăr, la noutăţile rituale nu s-au adăugat aceleaşi eforturi pentru a maturiza în comunităţi atitudini şi dispoziţii care să le implice într-o adevărată experienţă de viaţă liturgică. Această formare cere instruirea asupra riturilor, dar, mai ales, cunoaşterea spiritualităţii poporului lui Dumnezeu şi educaţia pentru a celebra în plinătate, fie traducând în existenţa cotidiană ceea ce este celebrat, fie asumând în celebrare ceea ce este trăit.

§ 2. Comunităţile sunt chemate să introducă diferitele iniţiative de formare liturgică într-un adevărat şi propriu plan, destinat să implice nu numai câţiva credincioşi, ci întreaga comunitate. Acest plan va trebui să se articuleze pe doi versanţi:

a) formarea "prin" celebrarea liturgică însăşi, conform cunoscutei pedagogii că la celebrare se educă celebrând;

b) formarea "înainte" şi "după" celebrarea liturgică, fie promovând o relaţie mai strânsă între slujirea Cuvântului, a liturgiei şi a carităţii, fie intervenind asupra fenomenelor culturale care au generat ignoranţa modernă faţă de orice dimensiune ritualo-simbolică a experienţei umane, prin îngrijirea unui raport pozitiv între liturgie şi artă, liturgie şi muzică, liturgie şi comunicare, în general.

98. Planul formării liturgice

§ 1. Câteva priorităţi privesc planul formării liturgice care va trebui să intereseze Dieceza în diferitele sale articulaţii:

a) formarea liturgică implică, mai întâi, cunoaşterea Cuvântului lui Dumnezeu cuprins în Sfânta Scriptură. Este necesar să se promoveze familiaritatea întregului popor al lui Dumnezeu, păstori şi credincioşi, cu Sfânta Scriptură, pentru ca din ea să se poată hrăni predica şi meditaţia. În acest mod, Cuvântul proclamat de-a lungul anului liturgic, cu sărbătorile şi timpurile sale, va constitui prima şcoală de formare permanentă pentru întreaga comunitate;

b) de formarea liturgică ţine apoi iniţierea în celebrare. Se poate celebra "amintind", făcând memoria operei de mântuire care se află la originea experienţei creştine; se poate celebra "rugându-ne împreună", ca o comunitate reunită, fiecare cu darurile şi carismele sale; se poate celebra "privind", citind prin semnul şi simbolul realităţii misterul de care ne apropiem; în sfârşit, există un a celebra "implicând" persoana cu toate potenţialităţile ei.

§ 2. Locul prin excelenţă al acestei formări educative speciale este ritul, care conferă formă relaţiei omului cu misterul şi implică libertatea aceluia care celebrează să recunoască realitatea mântuitoare prezentă în el. Ritul devine şi simbol a tot ceea ce, în experienţa religioasă şi umană, evocă gratuitatea, frumuseţea, bucuria şi sărbătoarea, până la dimensiunea contemplativă a existenţei.

§ 3. În sprijinul operei de formare liturgică este potrivit să se stabilească unele momente şi forme de verificare a drumului făcut: o revizuire anuală a iniţiativelor liturgice, a materialelor oferite şi primirea lor de către comunitate, prin Consiliul pastoral, prin grupul animatorilor liturgici şi prin organizaţiile pastorale de tineri.

99. Formarea liturgică a copiilor

§ 1. Copiii trăiesc ani caracterizaţi de apropierea de sacramentele iniţierii creştine, astfel că vârsta lor este propice pentru o primă formare liturgică. În această perioadă, ei încep să experimenteze primele dificultăţi în practica vieţii creştine, pornind de la Liturghia duminicală. De aceea, este urgent să fie promovate experienţe liturgice care să-i implice pe copii şi să le permită să se întâlnească cu misterul lui Cristos şi cu viaţa comunităţii creştine.

§ 2. Va fi necesar să se acţioneze după un plan educativ precis, ce trebuie actualizat progresiv şi sistematic. El are în vedere următoarele aspecte:

a) o cateheză liturgică adecvată şi punctuală, care să valorifice ceea ce oferă catehismele pentru această vârstă. În cateheză, să se dea spaţiu adecvat explicării semnelor, simbolurilor şi riturilor liturgiei şi să se prevadă celebrări speciale, pentru a educa la dimensiunea simbolică, gestuală şi comunitară a liturgiei. Dar, mai ales, să fie educaţi printr-o celebrare corectă şi angajantă;

b) adunările festive trebuie să devină mai primitoare şi mai pline de bucurie, accesibile şi copiilor ce iau parte împreună cu familia, dar fără a banaliza acţiunea liturgică sau a celebra Liturghia doar pentru ei;

c) educaţia liturgică şi euharistică trebuie să fie introdusă în contextul întregii acţiuni pastorale cu copiii. Educatorii şi cateheţii să-i ajute pe copii să experimenteze acele valori umane care sunt cuprinse în celebrarea euharistică: primirea, salutul, iertarea, capacitatea de ascultare, laudă şi mulţumire, dimensiunea comunitară. La această operă educativă sunt chemate, în special, familiile cu mărturia lor.

100. Formarea liturgică a adolescenţilor şi a tinerilor

În perioada adolescenţei şi a tinereţii, când experienţele precedente trec prin ciurul alegerilor individuale, formarea liturgică, introdusă în drumul descoperirii credinţei, are nevoie de grupuri angajate, de medieri pozitive, care să-i ajute pe tineri să primească treptat darul lui Dumnezeu.

În special:

a) în acest context evolutiv, să se valorifice, întâi de toate, momentul catehezei şi aspectele sale liturgice;

b) celebrările speciale pentru grupuri de adolescenţi şi tineri în timpul anului liturgic sunt momente fundamentale pentru a experimenta, chiar şi printr-o slujire de animare liturgică, întâlnirea cu Domnul, cu Cuvântul său şi cu comunitatea creştină. Să se favorizeze participarea activă, solicitând intervenţii spontane într-un climat de prietenie şi comuniune;

c) educaţia liturgică urmăreşte, mai ales, să-i ducă pe tineri, ca ucenici ai lui Isus, la o relaţie personală cu el. La maturizarea drumului personal colaborează şi experienţele prelungite de rugăciune în timpul exerciţiilor spirituale sau zilele de reculegere în mănăstiri sau case de rugăciune.

101. Formarea liturgică a slujitorilor

§ 1. Orice comunitate eclezială este chemată să devină subiectul unei celebrări vii şi participate, fiecare conform propriei carisme. La atingerea acestui obiectiv colaborează formarea liturgică permanentă din cadrul pastoraţiei obişnuite.

§ 2. În vederea formării şi exercitării diferitelor slujiri liturgice, să se prevadă iniţiative specifice la nivel diecezan şi parohial; obiectivul de atins este ca orice parohie să dispună de un număr suficient şi pregătit de colaboratori la slujirea liturgică. În special:

a) Dieceza va spori iniţiativele de formare a lucrătorilor pastorali;

b) pentru viitorii preoţi şi diaconi, Seminarul să fie locul privilegiat de formare liturgică;

c) educaţia pentru cunoaşterea şi iubirea patrimoniului liturgic specific Bisericii noastre, prin studiu şi experienţa zilnică a celebrării şi a slujirii în parohii, să constituie un moment forte al acestei formări.

102. Cântarea şi muzica

§ 1. Cântarea şi muzica sunt o formă eminentă de educare şi participare la liturgie.

§ 2. În ultimii ani, în Dieceza de Iaşi, s-a creat şi s-a dezvoltat, chiar dacă dezorganizat, un vast repertoriu de cântări pentru liturgie. De asemenea, în unele parohii, se constată şi un anumit dezechilibru între adunarea credincioşilor şi schola cantorum (corul).

Pentru a reface echilibrul armonios dintre adunarea credincioşilor şi schola cantorum, dintre liturgie şi muzică, este nevoie de dezvoltarea conştiinţei că muzica are rolul de a ajuta participarea credincioşilor la celebrarea liturgică şi că trebuie să existe coerenţă între text şi muzică, între cântec şi rit. Calitatea cântării şi a muzicii în liturgie se manifestă, într-adevăr, în legătura strânsă dintre Cuvântul biblic şi cel ritual. În plus, textele şi muzica destinate cântării trebuie să posede calităţi speciale de armonie cu liturgia în care sunt folosite. Exemplare pentru acest aspect sunt textele cărţilor liturgice folosite direct în cântare.

§ 3. Este necesar, aşadar, să se promoveze educarea muzicală a adunărilor noastre liturgice. În special:

a) schola cantorum, ce trebuie favorizată în fiecare parohie, să fie în slujba participării întregii adunări a credincioşilor, şi nu să o înlocuiască;

b) să fie îngrijite formarea liturgică şi competenţa muzicală a animatorilor, prin întâlniri şi şcoli permanente, la diferite niveluri formative şi teritoriale. În afară de Şcoala de Dascăli, la nivel diecezan să se organizeze şcoli pentru organişti, instrumentişti, dirijori şi animatori muzicali pentru liturgie, cultivând totodată competenţa muzicală şi formarea liturgică;

c) să fie folosite cărţile pregătite special de Dieceză, care să propună un repertoriu comun de cântece şi să ofere o alegere în conformitate cu criteriile liturgice şi cu valoarea textuală. Să se tindă spre o omogenizare muzicală semnificativă în toată Dieceza;

d) în sectorul instrumentelor muzicale, să fie privilegiată folosirea orgii care dă o "importantă strălucire" acţiunii sacre (SC 120); se vor putea folosi şi alte instrumente, în funcţie de tipul adunării şi a celebrării liturgice, ţinând cont de directivele Bisericii cu privire la acest argument. În timpul celebrării nu este permisă folosirea muzicii înregistrate;

e) concertele şi alte momente sau iniţiative de înălţare muzicală în biserici pot să aibă loc, dar să se respecte normele bisericeşti în vigoare.

103. Arta şi liturgia

§ 1. Arta, cu limbajul ei de frumuseţe şi poezie, conferă o valoare inegalabilă liturgiei. Misiunea artei în liturgie - arhitectură, imagini, veşminte - este cea de a însoţi misterul ce se celebrează de-a lungul anului liturgic, prin introducerea elementelor simbolice.

§ 2. Desfăşurarea anului liturgic, cu diferitele şi concretele sale timpuri liturgice şi sărbători, poate să fie subliniată atât prin grija faţă de edificiul bisericii, în special, a spaţiului în care se celebrează, cât şi prin grija faţă de mobilier, imagini şi culori liturgice, flori şi semne de sărbătoare sau de penitenţă. Oricum, ornamentele florale, prin numărul sau mărimea lor, să nu distragă atenţia de la centrul liturgiei şi al misterului celebrat, scopul lor fiind să amintească prezenţa Domnului înviat, şi nu să înlocuiască un aşezământ botanic ori să evidenţieze priceperea estetică.

§ 3. În numele unei pretinse simplităţi a liturgiei şi a sărăciei, în ultimii ani s-a constatat ici şi colo o sărăcire nejustificată a riturilor, hainelor şi mobilierului liturgic. Celebrarea cere, în schimb, să fie însoţită de gesturi şi elemente simbolice, care să fie în măsură să alimenteze capacitatea credinţei de a influenţa întreaga persoană şi de a ajuta astfel participarea tot mai activă a credincioşilor la celebrarea liturgică.

§ 4. Această misiune poate să fie mai uşoară în cazul construirii noilor biserici, unde spaţiile, imaginile şi figurile pot fi proiectate cu concursul artiştilor de calitate sigură. Pare mai dificil să se facă această adaptare a spaţiilor şi a imaginilor la exigenţele liturgiei şi la noile sensibilităţi în lucrarea de restaurare a bisericilor vechi.

§ 5. Este necesar, aşadar, să se promoveze în fiecare parohie cunoaşterea propriului patrimoniu istorico-artistic, cu consistenţa şi valoarea sa, cu scopul unei adaptări pertinente şi al folosirii sale pastorale. Pentru aceasta, este bine să se apeleze la colaborarea persoanelor competente din Oficiile diecezane stabilite pentru acest scop, dar şi a instituţiilor civile ce se ocupă de conservarea monumentelor şi a bunurilor artistice.

» înapoi la cuprins «