Pelerinaj în Țara Sfântă
Dacă te voi uita, Ierusalime, să mi se usuce mâna dreaptă
Să mi se lipească limba de cerul gurii
Dacă nu-mi voi aduce aminte de tine,
Dacă nu voi face din Ierusalim culmea bucuriei mele (Ps 136,5-6).
De data aceasta, cuvintele reproduse din Psalmul 136 nu izvorăsc din inima unui exilat sau a unui desproprietărit, alungat din propria-i țară și care e dispus să-și atragă un blestem în schimbul unei ignoranțe, așa cum s-a petrecut odinioară, ci din sufletul unui proaspăt pelerin prin Țara Sfântă, și mai ales prin Ierusalim, care a putut să privească locul atât de des evocat în Sfânta Scriptură și în care mai mult ca oriunde a vorbit Fiul lui Dumnezeu, evreul Isus Cristos, și a făcut istorie cu oamenii, loc care trebuie să rămână săpat în memorie,și a cărui amintire trebuie să fie mereu prilej de bucurie.
În dimineața zilei de 8 septembrie 2008, am plecat, cu binecuvântarea episcopului nostru Petru Gherghel, în Țara Sfânta, pe urmele lui Isus și ale Mariei, un grup de două ori mai numeros decât cel al apostolilor, căruia i s-au mai adăugat câteva persoane din București, avându-l de ghid pe pr. Iosif Dorcu, despre care aici se poate spune nimerit că este un îndrăgostit de Țara Sfântă. Nu era o ieșire oarecare, nu făceam turism, nu plecam într-o excursie, ci pur și simplu ne făceam pelerini, ne puneam în căutarea lui Dumnezeu, pentru noi și pentru cei pe care i-am luat în sufletele noastre. Știind bine că cerurile cerurilor nu-l pot cuprinde pe Dumnezeu și că el nu poate locui într-o casă făcută de mâna oamenilor, totuși era sentimentul că într-un anumit fel mergeam la el acasă, adică acolo unde și-a găsit plăcerea să locuiască pe acest pământ, pe care a vrut să pășească picioarele lui pentru ca să se facă găsit și noi să simțim că nu în zadar îl căutăm. Nu este acesta un gând sublim în stare să te facă să tresalți înlăuntrul tău și să te cutremuri totodată de măreția, dar mai ales de umilința lui Dumnezeu care a vrut cu orice preț să și-i apropie pe oameni făcându-se unul dintre ei? Nu e de crezut că locurile pe care le vezi acolo sunt unice și fără putință de a le compara deoarece numai acolo a trăit Isus în carne și oase, a vorbit cu gura lui și s-a revelat ca Mântuitorul tuturor? Poate exprimarea mea este încă sub efectul emoției și fascinației trăite atât de curând, dar, dacă te declari creștin, și deci de partea lui Isus, nu poți să nu rămâi copleșit de realitatea pe care s-a săvârșit misterul mântuirii noastre, căci ea îți vorbește puternic și astăzi, indiferent dacă s-a mai schimbat sau a rămas aceeași.
Așa cum și Isus Cristos și-a început propovăduirea din Galileea, regiunea nordică a Israelului, trecând prin sate și localități, tot așa și noi ne-am propus ca mai întâi să vedem aceste locuri unde Isus a trăit cea mai mare parte din viața sa: 30 de ani. Așa am început cu Nazaretul, un oraș destul de mare și liniștit, dintre edificiile căreia iese bine în evidență bazilica Bunei-vestiri. Aici a găsit-o îngerul Gabriel pe fecioara Maria ca să-i ceara consimțământul de colaborare la planul de mântuire al lui Dumnezeu. Prin zonele apropiate acestei bazilici mi-l imaginam pe micul Isus jucându-se cu alți copii, crescând într-o armonie desăvârșită cu mama lui, Maria, și cu Iosif. Aici și-a trăit adolescența și tinerețea. Și tot aici, în Nazaret, a refuzat să facă vreo minune și a fost respins chiar de ai săi, care nu reușeau nicicum să-și închipuie că fiul lui Iosif își poate depăși condiția sa simplă de fiu al unui tâmplar doar pentru că își arogă cuvinte din profetul Isaia care îl privesc pe Mesia. Cunoscând istoria lui Isus în această localitate, anume că ea este ascunsă și îngropată în anonimat, și ținând seama de spusa lui Natanael din evanghelie, că nu poate ieși nimic bun din Nazaret, - spusă pe care noi o și contrazicem gândindu-ne numai la Isus, supranumit și Nazarineanul, întruchiparea a ceea ce în cel mai înalt grad este bun - Nazaretul ar vrea să te asigure că de la viață nu trebuie să aștepți miracole, că demnitatea și calitatea ei țin de respectarea celor mai elementare datorii; că nu doar aceia se pot numi oameni speciali care au parte de carieră, publicitate, notorietate, care ies programatic în evidență. Dumnezeu ne petrece în normalitatea vieții noastre.
De la Nazaret ne-am deplasat spre Cana Galileii, unde Isus s-a făcut oaspetele unei nunți la care a săvârșit prima sa minune: transformarea apei în vin. Am ajuns apoi pe muntele Tabor unde te simți copleșit de liniște și te gândești ca acolo și-a făcut auzită vocea Tatăl ceresc. Acolo au trăit cei trei apostoli momente unice, noi cu totul deosebite. Parcă ai fi vrut ca vocea Tatălui să străbată timpurile, să ajungă și la tine din ea un ecou, să te faci martorul slavei lui Isus, să rămâi mai mult decât timpul alocat, căci totul era învăluit în liniște și pace și gândul la Dumnezeu nu mai avea nicio opreliște pământească.
Am vizitat orașul Naim, unde Isus a înviat fiul mort al unei văduve și am citit din evanghelie pasajul care evoca acest episod din viața lui. Bisericuța din această localitate ți-o deschide o persoană care nu împărtășește aceeași religie cu noi, creștinii, și anume o musulmană; creștini nu mai sunt acolo. Dar se merită să-ți reamintești la fața locului compasiunea și puterea divină manifestată de Isus aici, în această localitate.
Am trecut prin Tiberias, am vizitat Tabka, locul unde Isus a înmulțit pâinile și a săturat o mare mulțime de oameni; am intrat în bisericuța unde Petru, după învierea lui Isus, a primit învestitura de a paște oile și mielușeii Domnului său, căruia îi declarase în prealabil în trei rânduri că îl iubește, ca să-și repare tripla renegare. Am fost la râul Iordan, unde Mielul lui Dumnezeu a primit botezul din partea lui Ioan și am putut să ne uimim de frumusețea și bogăția vegetației care străjuiește râul de o parte și alta și de mulțimea de pești care nu se sfiesc să se apropie de suprafața apei cu prezumția că spectatorii lor încântați le vor arunca niște pâine; am urcat pe Muntele Fericirilor unde am celebrat și sfânta Liturghie. Pe Lacul Genezaret am ieșit și noi cu barca, precum Isus odinioară, cu barca lui Petru, nu pentru o pescuire minunată, ci pentru a simți cumva locul și împrejurările unde Învățătorul și-a ales apostolii, a predicat mulțimilor și a săvârșit minuni.
Din Galileea am plecat mai întâi spre muntele Carmel, care se ridica în preajma frumosului oraș Haifa, unde marele profet Ilie a reafirmat cu putere și intransigență monoteismul în poporul Israel, după ce acesta se pervertise cu închinarea la zeii popoarelor vecine, în special la zeul Baal. Fiind în apropierea noastră, am vizitat și renumitele grădini ale lui Bahai, fondator al unei religii care promovează binele, frumosul și respectul între oameni. Și pelerinajul nostru a continuat cu orașul în care Isus a săvârșit mântuirea noastră: "Iată, urcăm la Ierusalim, și se vor împlini toate cele scrise de profeți despre Fiul Omului" (Lc 18,31). Urcam și noi spre Ierusalim, culmea pelerinajului nostru, ca să vedem, să simțim, să atingem și să întipărim în sufletele noastre locurile unde Isus și-a dat viața pentru noi. Cuvintele psalmistului puteam cu-adevărat și în mod real să ni le aplicăm acum nouă: "Iată, picioarele noastre au ajuns la porțile tale, Ierusalime!" (Ps 121,2), și să vedem cu ochii noștri că "Ierusalimul este zidit ca o cetate bine întărită" (Ps 121,3), iar acolo urcă nu numai semințiile Domnului, conform următorului verset al aceluiași psalm, ci toate națiunile existente pe fața pământului, căci acolo vezi oameni din colțurile pământului, convocați de același Dumnezeu, Tată al tuturor.
Am ajuns înaintea zidurilor cetății Ierusalimului, dar n-am intrat. Mai întâi am vizitat Muntele Măslinilor, grădina Ghetsemani, cu măslinii ei bimilenari, în care Isus s-a îngrozit de paharul pe care i l-am pregătit noi oamenii, și pe care din ascultare față de Tatăl său și din iubire către noi, l-a băut.. Am vizitat biserica Națiunilor, după ce am coborât pe lângă vestitul și întinsul cimitir de pe Valea lui Josafat; am celebrat sfânta Liturghie la "Dominus flevit", locul de unde Isus a privit cetatea Ierusalimului în întregime și a plâns pentru că aceasta și-a refuzat mântuirea, nevoind să cunoască calea spre pace (cf. Lc 19,42). Ne-am rugat apoi în biserica ortodoxă care, conform celei mai vechi tradiții, adăpostește mormântul gol al sfintei Fecioare Maria.
Cu emoție adâncă am intrat în cetatea sfântă, în care și Isus intrase într-o zi înscrisă în istoria mântuirii noastre cu toată gloria, aclamat ca cel care vine în numele Domnului, pentru ca după aceea să iasă în toată rușinea, ca cel mai mare răufăcător, el care de fapt a luat asupra sa durerile noastre și s-a împovărat cu suferințele noastre (cf. Is 53, 4). Am mers până pe Calvar și ne-am prosternat la locul unde a fost înălțată crucea lui de la pământ. Ne-am rugat pentru noi și pentru cei pe care îi purtam în suflete, pentru iertarea păcatelor noastre multe care l-au costat pe Isus Cristos moartea pe cruce. Acolo a stat trei ceasuri atârnat, acolo i-a curs sângele dumnezeiesc pe pământ, acolo a suportat batjocura trecătorilor, de parcă nu-i era de-ajuns suferința din carnea lui, acolo ne-a iertat pentru ignoranța noastră... Și puțin mai acolo, din mormântul rămas gol s-a ridicat învingând moartea, a înviat pentru a trăi în lumină și nu în întuneric.
În penultima zi ne-am rugat Calea sfintei cruci chiar pe calea parcursă de Isus, Via Dolorosa, după ce înainte vizitasem curtea lui Pilat, biserica "Ecce Homo", cu tot complexul adiacent, cenacolul, Petru Gallicantu și alte locuri din Ierusalim, care au fost martore la patima și moartea lui Isus. Am putut să celebrăm sfânta jertfă a Liturghiei la Mormântul Sfânt, pe Calvar, nu și la Cenacol, locul unde a fost instituită această taină. E paradoxal că tocmai în acel loc unde s-a celebrat prima Sfântă Liturghie, nu mai e posibil acest lucru acum.
Pelerinajul nostru a inclus vizitarea și altor locuri precum Bethleemul, locul nașterii lui Isus, unde am putut să ne bucurăm în spirit cu păstorii la grota lor, Betania, unde am vizitat mormântul lui Lazăr; Ierihonul, cel mai vechi oraș din lume, Muntele Ispitirilor, Cezareea lui Filip, Cafarnaum - orașul lui Isus, Qumranul, Marea Moartă, Massada, Herodion și altele, toate frumoase și impresionante.
Grupul nostru a inclus oameni de vârste diferite, profesii variate, condiții sociale diversificate, avândul în frunte pe cel care a și avut inițiativa pelerinajului, pr. Iosif Dorcu, căruia cu toții îi mulțumim. Acest lucru nu a împiedicat nicidecum ca noi să ne simțim legați între noi, să ne bucurăm unul fiecare de toți ceilalți, să ne rugăm împreună, să cântăm și să-l preamărim pe Dumnezeu că am avut această șansă, ba aș putea spune acest mare har de a merge pe urmele lui Isus și ale Mariei.
Domnul să ne îmbogățească cu darurile sale și să ne ajute să devenim evanghelii vii pentru cei cărora le povestim tot ce am văzut și auzit acolo, în Țara Sfântă.
Pr. Cristian Diac
lecturi: 28.