© Vatican Media

Paul al VI-lea, abaţia Montserrat şi prietenia cu părintele Gabriel Brasó

Leon al XIV-lea va fi al doilea pontif, după Ioan Paul al II-lea, care va vizita mănăstirea benedictină Montserrat, fondată acum o mie de ani, care se află pe platoul catalan cu acelaşi nume, dominând valea râului Llobregat. Stâncile acelui masiv, Montserrat - rotunjite în mod unic de opera prodigioasă a naturii, parcă netezite de dalta vizionară a lui Antoni Gaudí - păzesc, ca o ladă cu comori, Sanctuarul Mare de Déu de Montserrat, unde este venerată statuia Madonei Negre (cunoscută sub numele de La Moreneta), sfânta patroană a Cataloniei.

Şi Paul al VI-lea, care încă din adolescenţă fusese deosebit de atras de spiritualitatea benedictină, atât de mult încât se gândea să-i urmeze vocaţia monahală, a stabilit o puternică legătură de prietenie şi apropiere cu comunitatea din Montserrat. Montini, care deşi fusese invitat de mai multe ori, nu a vizitat niciodată Montserrat. Mai ales în timpul episcopatului său la Milano, a menţinut o corespondenţă constantă cu priorul mănăstirii catalane, Gabriel Brasó, şi cu abatele, Aureli Escarré, care, în 1946, îi succedase abatelui Antoni Marcet, unul dintre principalii promotori ai renaşterii culturale a Montserrat-ului în prima jumătate a secolului al XX-lea.

"Legătura spirituală" care, pentru Montini, unea Milano şi Montserrat se dezvoltase în timpul lungului episcopat ambrozian al cardinalului benedictin Schuster, dar îşi avea originile mai îndepărtate "în nobila figură a lui Pius al XI-lea". Pentru a aduce un omagiu pontifului din Brianza, abatele Escarré s-a adresat lui Montini în 1957, cu ocazia centenarului naşterii Papei Ratti, subliniind atenţia sa plină de grijă faţă de abaţia catalană. Succesorului lui Ratti ca arhiepiscop de Milano, Escarré a subliniat că "Montserrat îl venerează pe Pius al XI-lea ca pe unul dintre marii săi binefăcători. Mănăstirea noastră şi predecesorul meu au primit de la el demonstraţii remarcabile de afecţiune binevoitoare, paternă", a relatat abatele, amintind cum "în timpul războiului civil spaniol, i-a primit pe călugării noştri exilaţi cu manifestări grijulii de caritate şi i-a înălţat spiritual şi material".

Tocmai din mănăstirea benedictină din Catalonia - care, în iulie 1936, odată cu izbucnirea unor violenţe politice feroce cu pronunţate conotaţii antireligioase, a devenit obiectul profanării şi jafurilor, forţând mulţi călugări să se exileze, în timp ce alţii şi-au pierdut viaţa - Pius al XI-lea i-a chemat la Roma pe părinţii Anselm Albareda şi Gregori Sunyol, în slujba Sfântului Scaun, însărcinându-i cu prezidarea Bibliotecii Apostolice a Vaticanului, respectiv a Institutului Pontifical de Muzică Sacră.

"Personal - a continuat abatele Escarré, care se refugiase şi el la Roma la Colegiul Sant'Anselmo, în scrisoarea sa către Montini - am fost profund impresionat de ultima audienţă acordată de Pius al XI-lea părintelui abatele Marcet, predecesorul meu. L-am însoţit pe abatele meu cu acea ocazie, iar Sfântul Părinte ne-a spus: «Printre prieteni, există un singur lucru care nu ne va duce niciodată lipsă: Isus Cristos». Aceste cuvinte - a comentat Escarré - m-au făcut să percep profund sensul supranaturalului. Şi aceasta a fost şi prima dată când un papă m-a îmbrăţişat".

Relaţia mănăstirii catalane cu diecezea ambroziană a continuat sub conducerea lui Schuster, care a beneficiat de strânsa colaborare pe care fostul abate al mănăstirii "Sfântul Paul din afara zidurilor" a solicitat-o părintelui Sunyol, care se mutase la Milano în 1931, dedicându-se restaurării anticului cânt sacru ambrozian. Legătura călugărilor din Montserrat cu arhiepiscopul Montini a fost consolidată de prezenţa unei comunităţi monastice benedictine de femei, înfiinţată la mănăstirea istorică Viboldone, lângă Milano. Montini a protejat şi a încurajat această nouă entitate ecleziastică, promovând activ construirea unei structuri monahale mai mari pentru călugăriţe. Abatele Escarré, care s-a stabilit la Viboldone în martie 1965, şi-a petrecut ultimii trei ani din viaţă acolo, rămânând mereu aproape de ei.

Numit încă din 1949 să sprijine spiritual călugăriţele din Viboldone, părintele Gabriel Brasó a avut ocazia recurentă de a călători la Milano, cu "benignă condescendenţă" a arhiepiscopului Montini, în care - scria abatele Escarré în martie 1956, relatând impresiile priorului său - părea să existe o reverberaţie a "acelei blânde carităţi care radia din sufletul sfânt al Eminenţei Sale cardinalul Schuster".

Brasó, stimat de Montini ca un cercetător al spiritualităţii liturgice şi monahale, a devenit astfel principalul canal de comunicare cu comunitatea benedictină spaniolă. În martie 1959, i-a scris lui Montini, informându-l despre activităţile mănăstirii şi adăugând: "Am devenit conştient că sunt Gabriel, vestitorul şi transmiţătorul harului. Şi acum mă întorc la Eminenţa Voastră cu felicitările şi urările de bine ale comunităţii noastre".

Însuşi părintele Brasó a adus la Montserrat scrisoarea pastorală Despre educaţia liturgică, publicată de arhiepiscopul de Milano în Postul Mare din 1958, pentru a o prezenta monahilor şi a facilita răspândirea ei în Spania. "Sunt onorat să o traduc şi să o răspândesc în cele două limbi ale noastre, dacă Excelenţa Voastră ar dori. Aş putea fi şi ambasadorul dumneavoastră". La rândul său, Montini a apreciat traducerea în italiană a cărţii părintelui Brasó, Liturgie şi spiritualitate, care a fost inspirată şi ea de "doctrinele luminate pe care Excelenţa Voastră le-a exprimat pe aceste teme de către Secretariatul de Stat", i-a dezvăluit Brasó lui Montini, căruia, prin urmare, i se considera îndatorat.

În timpul episcopatului său ambrozian, ceea ce Montini a definit cu recunoştinţă drept "participarea spirituală a lui Montserrat la viaţa religioasă din Milano" nu a scăzut niciodată. Comunitatea monahală, "unde - a confirmat Brasó - suntem interesaţi cu admiraţie şi afecţiune de munca pastorală a Excelenţei Voastre", l-a asigurat pe arhiepiscop, din momentul anunţării Misiunii Oraşului, desfăşurată la Milano în noiembrie 1957, de apropierea sa în rugăciune, pentru ca evenimentul să fie rodnic "în roade de har şi adevăr creştin". Viitorul pontif - care în 1955, la câteva luni după ce venise la Milano ca nou arhiepiscop, binecuvântase o mică statuie din argint aurit, o copie a Sfintei Fecioare Maria aflată în vârful celei mai înalte turle a catedralei din Milano, donând-o sanctuarului din Montserrat prin intermediul unui grup de pelerini milanezi - a continuat în anii următori să încurajeze opera spirituală şi culturală promovată la Montserrat şi, într-o scrisoare datată 30 iulie 1958, i-a mărturisit lui Brasó că "vestea despre Montserrat mă încântă şi mă edifică: in omnem terram exivit sonus eorum! Aceasta este funcţia unor astfel de centre de cea mai înaltă spiritualitate! Şi cât de bine o îndeplineşte această mănăstire!". În anul următor, pe 2 aprilie 1959, adresându-se abatelui Escarré, s-a declarat "fericit că dintr-o vatră de viaţă spirituală radiază în toată Spania şi în străinătate un curent de gândire creştină, un curent care poate aduce multe roade pentru beneficiul spiritual al Bisericii şi al lumii. Sunt încântat de o astfel de activitate providenţială şi îmi exprim speranţa că aceasta se va putea stabili şi răspândi din ce în ce mai mult".

Aprecierea lui Montini pentru "funcţia spirituală a mănăstirii Montserrat - a relatat Brasó în numele comunităţii sale monastice - este o mare mângâiere pentru noi şi ne întăreşte simţul responsabilităţii în faţa lui Dumnezeu şi a Bisericii. Vom avea vreodată onoarea şi harul de a o găzdui pe Excelenţa Voastră în mănăstirea noastră? Dorim şi sperăm. Mulţi pelerini din Milano vin la Montserrat", a încheiat priorul, invitându-i să stea la mănăstirea catalană.

Totuşi, Paul al VI-lea a fost cel care l-a primit la Vatican pe părintele Brasó în 1969 - care devenise abate preşedinte al congregaţiei benedictine din Subiaco - invitându-l să predice exerciţiile de Postul Mare în faţa Curiei Romane. Textele acelei predici au fost adunate şi publicate în anul următor în cartea lui Brasó, Preoţia creştină.

Pe 7 noiembrie 1982, Ioan Paul al II-lea, aşa cum s-a menţionat la început, a fost cel care a vizitat sanctuarul din Montserrat, locul sacru pe care l-a descris ca fiind "un Magnificat de stâncă" unde, şi prin rugăciunea liturgică exemplară a călugărilor, "este gloria fiilor vrednici de laudă ai Sfântului Benedict că au transformat visul Sfântului Augustin în realitate: «Aceasta este casa Domnului. În ea este lăudat Cel care a zidit casa. El este desfătarea tuturor celor care locuiesc acolo. El singur este speranţă aici şi realitate acolo»".

Eliana Versace

(După L'Osservatore Romano, 9 iunie 2026)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu