Călătoria apostolică a Sanctităţii Sale Leon al XIV-lea
în Spania
(6-12 iunie 20265)

Întâlnire cu membrii Parlamentului spaniol

Congresul Deputaţilor (Madrid), luni, 8 iunie 2026

Preşedinte al Guvernului,
Preşedinte al Congresului Deputaţilor,
Preşedinte al Senatului,
Preşedinte al Curţii Constituţionale,
Preşedinte al Curţii Supreme şi al Consiliului General al Puterii Judiciare,
Membrii ai Congresului Deputaţilor şi ai Senatului,
Doamnelor şi domnilor,

© Vatican Media

Îi mulţumesc doamnei preşedinte pentru cuvintele sale amabile, precum şi pentru invitaţia adresată de Sfântul Scaun cu ocazia vizitei mele în această ţară şi pentru onoarea de a mă primi în acest Palat istoric al Congresului Deputaţilor, un cadru preeminent pentru viaţa instituţională, juridică şi democratică a Regatului Spaniei. Mă prezint în faţa voastră tuturor ca episcop de Roma şi păstor al Bisericii Catolice, conştient că misiunea încredinţată succesorului apostolului Petru ca principiu şi fundament al unităţii episcopilor şi a credincioşilor (cf. Lumen gentium, 23) plasează Sfântul Scaun, într-un mod unic, în dialog cu popoarele şi cu statele.

Prezenţa mea printre voi este concepută ca un gest de apropiere faţă de Spania, în cadrul cooperării reciproce şi ca un mesaj oferit în slujba persoanei umane. Biserica "merge cu omenirea", împărtăşeşte speranţele şi rănile ei, ascultă întrebările fiecărei epoci şi se lasă interpelată "de tot ceea ce priveşte existenţa bărbaţilor şi femeilor de astăzi". De aceea, atunci când se adresează vieţii publice, o face respectând misiunea proprie a instituţiilor şi responsabilitatea legitimă a celor care au primit mandatul de a legifera. Recunoaşte "autonomia realităţilor pământeşti" şi "distincţia dintre comunitatea eclezială şi comunitatea politică"; şi, tocmai din această conştientizare, oferă o reflecţie născută din dorinţa de a sluji binelui comun şi de a aminti ceea ce face ca să fie cu adevărat umană convieţuirea (cf. Magnifica humanitas, 18-19).

În această cameră, coexistenţa socială capătă formă juridică. Aici, diferenţele sunt ascultate, organizate şi, atunci când este posibil, transformate în decizii comune. Prin urmare, dincolo de diversitatea legitimă a poziţiilor, fiecare sarcină legislativă se confruntă în cele din urmă cu o întrebare crucială: ce concepţie despre persoana umană inspiră legile şi ce fel de societate construiesc aceste legi?

În acest sens, Spania posedă o memorie deosebit de bogată. Identitatea sa geografică şi politică a fost împletită cu o istorie în care credinţa şi raţiunea, arta şi dreptul, tradiţia şi gândirea au convers în mod rodnic. În catedralele şi universităţile sale, în literatura sa nemuritoare, în instituţiile sale juridice şi în însăşi spiritul poporului său, rămâne vie o moştenire care a modelat un mod de a trăi libertatea, de a practica dreptatea şi de a organiza viaţa comunitară.

De la paginile universale ale lui Don Quijote, unde Cervantes proclama că "libertatea [...] este unul dintre cele mai preţioase daruri pe care cerul le-a dăruit omenirii" ( Don Quijote de la Mancha, II, 58), până la profunzimea spirituală a sfintei Tereza de Ávila şi de la marea tradiţie juridică spaniolă până la neliniştea metafizică a lui Unamuno, care ne amintea că omul "nu se resemnează cu moartea completă" (Simţul tragic al vieţii, I), Spania a ştiut să considere fiinţa umană drept ceva mai mult decât o parte a ordinii sociale, economice sau politice: a recunoscut-o ca o creatură deschisă adevărului, înzestrată cu libertate şi mişcată de o sete de eternitate pe care nicio realitate temporală nu o poate stinge; într-un cuvânt, drept cineva a cărui demnitate precedă orice utilitate şi în slujba căruia este supusă acţiunea legislativă.

Prin urmare, atunci când vorbim astăzi despre persoana umană, această amintire ne conduce în mod firesc la Salamanca şi la gândirea care s-a maturizat acolo. Prezenţa simbolică în această sală a regelui Ferdinand şi a reginei Isabella aminteşte de acel moment în care Spania s-a confruntat cu responsabilităţi istorice de anvergură universală; câţiva ani mai târziu, Salamanca avea să-şi asume, cu o claritate singulară, reflecţia morală şi juridică pe care o cerea acest scenariu. În acel cadru universitar, acum cinci sute de ani, când se deschideau lumi noi şi posibilităţi imense în relaţiile dintre popoare, unii cercetători au înţeles că raţiunea nu putea fi invocată pentru a legitima orice forţă sau interes personal prezentat ca fiind convenabil. Au introdus astfel în discernământul istoric chestiunea valorii ireductibile a fiecărei fiinţe umane şi a limitelor morale ale puterii. Trebuie recunoscut că societatea şi Biserica însăşi nu au fost întotdeauna la înălţimea intuiţiilor care rezonau în cadrul propriei lor tradiţii creştine.

Totuşi, această întrebare a deschis un orizont intelectual şi moral care a transcens propriul său moment istoric. Intuiţia totus orbis, a unei comunităţi umane mai ample decât orice putere particulară, a permis afirmarea existenţei unor legături juridice şi morale între popoare. Din Spania, reflecţiile Şcolii de la Salamanca - şi în special cele ale călugărului Francisco de Vitoria, alături de alţi dominicani şi iezuiţi - au contribuit la formarea unei conştiinţe juridice şi morale capabile să-şi amintească faptul că autoritatea poartă întotdeauna cu sine o responsabilitate şi că fiecare fiinţă umană trebuie recunoscută ca subiect cu drepturi şi îndatoriri. Această aspiraţie continuă să răsune şi astăzi: ca demnitatea, dreptatea şi binele comun să fie măsura relaţiilor sociale, atât la nivel naţional, cât şi internaţional.

Aceasta este una dintre marile moşteniri ale Spaniei: faptul că a unit acţiunea istorică cu claritatea raţiunii morale. Această contribuţie, născută pe malurile râului Tormes, a transcens sălile de clasă şi bibliotecile, devenind parte a unei conştiinţe mai largi împărtăşite de comunitatea internaţională, care continuă să se întrebe cum să construiască pacea pe recunoaşterea individului şi nu pe impunerea forţei. Această moştenire dăinuie şi în aceste parlamente, de fiecare dată când legiuitorul se întreabă cum să facă posibilul just, legalul cu adevărat uman şi cum să asigure că voinţa majorităţii protejează acele bunuri care aparţin tuturor şi respectă ceea ce nicio majoritate nu poate încălca în mod legitim.

Întrebarea pusă de Salamanca continuă să ghideze munca celor care îşi desfăşoară activitatea publică. Astăzi, noile lumi care se deschid în faţa noastră nu mai sunt desenate pe hărţi: ele se desfăşoară în tehnologie, economie, biomedicină şi universul digital, unde puterea umană ajunge în domenii din ce în ce mai sensibile ale vieţii personale şi sociale.

Progresul oferă posibilităţi admirabile, iar astăzi vedem acest lucru într-un mod unic în dezvoltarea inteligenţei artificiale şi a noilor tehnologii. După cum am amintit în recenta mea enciclică, tehnologia în sine nu este neutră, deoarece ia chipul celor care o concep, o finanţează, o reglementează şi o utilizează (cf. Magnifica humanitas, 9). De aceea, în faţa transformărilor timpului nostru, discernământul nostru trebuie să se concentreze asupra locului persoanei umane în deciziile noastre şi asupra modului în care demnitatea muncii, solidaritatea, politica socială şi binele comun sunt abordate astăzi în moduri noi.

Acest discernământ începe cu o afirmaţie fundamentală: orice societate cu adevărat dreaptă se construieşte pe recunoaşterea demnităţii inviolabile a persoanei umane. Această demnitate precedă orice concesie din partea statului şi nu poate fi subordonată unui consens social schimbător sau capriciilor majorităţilor momentului (cf. Benedict al XVI-lea, Discurs adresat Parlamentului Federal German, 22 septembrie 2011). Ea aparţine fiecărei fiinţe umane prin însăşi existenţa sa şi, prin urmare, trebuie să călăuzească toate sistemele juridice pozitive. Credinţa creştină o proclamă pe baza Revelaţiei; raţiunea umană o poate recunoaşte ca o exigenţă înscrisă în adevărul umanităţii (cf. ibid.). Atunci când această convingere rămâne vie, legea devine o garanţie pentru toţi şi o protecţie împotriva impunerii unor interese şi agende particulare.

Pe această bază, îmi revine astăzi sarcina de a mă adresa cu calm şi fermitate celor care poartă grava responsabilitate de a ordona legal coexistenţa socială. Această coexistenţă poate fi ameninţată de cultura rebutului, aşa cum a avertizat de atâtea ori Papa Francisc (cf. Discurs adresat la Adunarea Plenară a Academiei Pontificale pentru Viaţă, 27 septembrie 2021). În acest sens, dacă viaţa încetează să fie recunoscută ca o valoare fundamentală, ce viitor pot avea societăţile noastre? Poate fi cu adevărat numită dreaptă o comunitate care aruncă o umbră asupra copilului nenăscut, a bătrânilor, a bolnavilor, a celor care suferă în tăcere sau a celor care depind în întregime de grija altora? Apărarea vieţii umane nu este o problemă partizană şi nici o preocupare confesională: este un scop al civilizaţiei. Fiecare viaţă umană trebuie recunoscută şi protejată de la concepţie până la moartea naturală, în fiecare circumstanţă a existenţei sale. Când această certitudine este întunecată, cei mai vulnerabili devin primele victime, iar legea îşi pierde sensul cel mai profund: să slujească şi să protejeze fiecare persoană. Prin urmare, măreţia morală a unei naţiuni se manifestă, mai presus de toate, în capacitatea sa de a însoţi, a proteja şi a iubi acele vieţi care trec printr-o fragilitate mai mare.

Binele comun este, într-un anumit sens, "forma socială a demnităţii umane" (cf. Magnifica humanitas, 59). Nu constă în simpla sumă a intereselor individuale, ci în "suma totală a acelor condiţii ale vieţii sociale care permit asociaţiilor şi fiecărui membru al lor să îşi atingă mai deplin şi mai uşor propria perfecţiune" (Gaudium et spes, 26). Atunci când binele comun încetează să mai fie un orizont comun, acţiunea publică riscă să se fragmenteze în interese parţiale, incapabile să protejeze ceea ce aparţine tuturor.

În acest context, familia, realitate umană primordială şi fundament natural al comunităţii, capătă o importanţă deosebită. În casă, generaţiile se împletesc şi se transmite o memorie vie, dând continuitate interioară societăţii. Acolo unde familia este susţinută, se întăreşte şi stabilitatea spirituală şi socială a naţiunilor. Familia va fi întotdeauna prima şcoală a umanităţii unde, înainte de oriunde altundeva, se învaţă gramatica fundamentală a vieţii împreună: a primi viaţa, a avea grijă de ceilalţi, a ierta, a sluji şi a aparţine.

Instituţiile de învăţământ joacă, de asemenea, un rol crucial în această sarcină. În cadrul lor, noile generaţii pot învăţa să caute şi să iubească adevărul, să se întrebe despre sensul vieţii şi demnitatea fiecărei persoane. Din acest motiv, mulţi părinţi, dornici ca ai lor copii să înveţe să se relaţioneze cu ceilalţi, să gândească critic şi să dobândească valori solide, îşi pun mari speranţe în aceste instituţii ca aliaţi valoroşi în educaţia lor. Această colaborare trebuie să respecte întotdeauna "dreptul primar şi inalienabil" al părinţilor de a "alege tipul de educaţie şi formare pe care îl primesc copiii lor, în conformitate cu propriile convingeri morale, culturale şi religioase" (cf. Magnifica humanitas, 143; cf. Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, art. 18.4).

Afirmarea demnităţii umane nu poate rămâne abstractă atunci când atât de mulţi oameni sunt forţaţi să lase totul în urmă în căutarea păcii, a securităţii şi a unui viitor. Drama tragică a migraţiei pune la încercare şi conştiinţa naţiunilor şi fundamentul etic al ordinii internaţionale. Numeroşi bărbaţi, femei şi copii sunt forţaţi, adesea din cauza unor circumstanţe dramatice, să-şi părăsească comunităţile şi să-şi abandoneze persoanele dragi, istoriile şi legăturile. Această realitate transcende orice interpretare pur demografică sau economică: constituie o problemă eminamente morală şi juridică. Oriunde o persoană este discriminată din cauza originii sale naţionale, etnice, religioase sau lingvistice, sau din cauza statutului său economic sau social, principiul universal al demnităţii egale a tuturor fiinţelor umane este grav încălcat.

Situaţia migranţilor şi refugiaţilor cere un răspuns care să se concentreze asupra persoanelor, să abordeze cauzele profunde care îi obligă să plece şi să depăşească simpla gestionare a fluxurilor. De aici se naşte o dublă exigenţă de dreptate socială: să se ofere căi sigure şi legale, o primire respectuoasă şi oportunităţi reale de integrare; şi, în acelaşi timp, să se promoveze dreptul de a rămâne în propria ţară, luptând pentru ca nimeni să nu fie nevoit să-şi părăsească locuinţa din cauza lipsei de pace, securitate sau condiţii de viaţă decente, din cauza inegalităţilor economice şi a efectelor crizei climatice (cf. Magnifica humanitas, 81).

În ultimii ani, rutele din ce în ce mai periculoase au scos în evidenţă costul extrem de ridicat al acestei realităţi, atât de adesea ascunse sau ignorate. Multe persoane continuă să cadă pradă traficanţilor şi contrabandiştilor care le exploatează disperarea. Este esenţial să se consolideze prevenirea, salvarea şi asistenţa victimelor, în special în cadrul cooperării regionale şi multilaterale.

Nicio naţiune nu poate înfrunta singură o provocare de o asemenea amploare. Prin urmare, este esenţial un răspuns coordonat, solidar şi eficient, capabil să garanteze protecţie, primire şi oportunităţi reale de integrare pentru cei care migrează. Atunci când răspunsul instituţional este accesibil, echitabil şi coordonat, graniţele încetează să mai fie locuri de abandon şi pot deveni spaţii pentru protejarea responsabilă a demnităţii umane.

Doamnelor şi domnilor,

Lumea se confruntă cu o profundă criză spirituală şi culturală, manifestată prin multiple forme de violenţă, polarizare şi neîncredere reciprocă. În acest context, pacea apare ca o aspiraţie politică şi, cu atât mai mult, ca un adevărat imperativ moral. Ea necesită un discurs public care să-i respecte pe cei care gândesc diferit, instituţii dedicate promovării dialogului, o memorie istorică care caută adevărul şi reconcilierea şi o viaţă socială capabilă să susţină prietenia civică şi respectul reciproc în mijlocul dezacordurilor.

Pe scena internaţională, pacea cere curaj diplomatic, responsabilitate etică şi o viziune asupra viitorului întemeiată pe respectul pentru identitatea fiecărui popor şi pe obligaţia statelor de a-şi rezolva disputele prin mijloacele paşnice oferite de dreptul internaţional. Fiecare război reprezintă, în cele din urmă, o înfrângere dureroasă pentru capacitatea de negociere şi, de asemenea, pentru acea conştiinţă comună a omenirii care recunoaşte legăturile de dreptate între naţiuni. Armele pot impune o tăcere temporară, dar nu pot niciodată construi o pace autentică şi durabilă.

Prin urmare, este îngrijorător faptul că, în diferite părţi ale lumii, şi chiar în Europa, reînarmarea este din nou prezentată ca un răspuns aproape inevitabil la fragilitatea peisajului internaţional. Adevărata securitate, pe de altă parte, izvorăşte din dreptate, dialog răbdător, respect pentru dreptul internaţional şi o politică aptă să pună viaţa popoarelor mai presus de interesele care profită de război. Dezvoltarea de noi tehnologii şi inteligenţă artificială în sfera militară necesită şi o supraveghere etică riguroasă, astfel încât deciziile privind viaţa şi moartea să nu fie niciodată lăsate în seama sistemelor automate şi nici înlăturate de responsabilitatea morală a persoanei umane (cf. Discurs la Universitatea Sapienza, 14 mai 2026).

Comunitatea internaţională este chemată să redescopere valoarea indispensabilă a dialogului ca o cale răbdătoare către acorduri juste şi durabile, fondate pe respectul tratatelor, transparenţa în acţiunea diplomatică şi un angajament sincer de a prioritiza pacea în detrimentul utilizării forţei. Din această primăvară, încredere şi speranţă.

Aşa cum ne aminteşte mottoul Uniunii Europene, "In varietate concordia", adevărata unitate nu creează uniformitate, ci mai degrabă promovează coeziunea în diversitate, făcând din culturi, sensibilităţi şi tradiţii o oportunitate de îmbogăţire reciprocă.

De asemenea, în cadrul societăţilor, este urgent să se construiască o cultură a reciprocităţii. Pluralismul politic nu ar trebui să degenereze în denigrarea constantă a adversarului. Într-o societate matură, chiar şi conflictul poate deveni o cale către pace atunci când diferenţele sunt atenuate prin ascultare şi canalizate către recunoaşterea nevoilor, aspiraţiilor şi capacităţilor tuturor.

Însă pacea nu este numai o realitate politică sau instituţională. Se naşte şi în conştiinţă, unde resentimentele, indiferenţa şi ura cedează locul reconcilierii. De aceea, se instaurează şi se protejează şi prin limbaj. Cuvintele pot deschide sau închide căi; pot ilumina realitatea sau o pot denatura până la punctul de a face imposibilă întâlnirea. Cei care deţin funcţii publice au, aşadar, o obligaţie specială de a proteja cuvintele pentru a "dezarma limbajul" (Mesaj pentru Postul Mare 2026, 13 februarie 2026). Fermitatea nu cere dispreţ; dezacordul nu implică umilinţă.

Din acest respect faţă de ceilalţi se naşte şi datoria de a proteja spaţiul în care se maturizează convingerile, conştiinţa şi relaţia lor cu Dumnezeu. Atenţia la această sferă interioară ne permite să înţelegem mai bine o problemă crucială pentru orice societate cu adevărat democratică: libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie, un drept fundamental care protejează sfera cea mai intimă a persoanelor. Libertatea pe care se construieşte statul contemporan, dacă este autentică, recunoaşte dimensiunea religioasă a fiinţei umane, o respectă şi o protejează juridic; şi împiedică pe oricine să fie nevoit să renunţe la contribuţia la societatea în care trăieşte datorită credinţei sale.

Fără a confunda sfera juridică cu cea morală, este important să ne amintim şi că libertatea necesită o înţelegere deplină a eu-lui. A fi liber nu înseamnă pur şi simplu a fi liber de constrângere sau a avea multe opţiuni; înseamnă a fi capabil să recunoşti binele şi să aderi la el în mod responsabil. Prin urmare, orice societate cu adevărat liberă necesită şi o delimitare justă a puterii publice, astfel încât libertatea indivizilor, a comunităţilor şi a asociaţiilor să nu fie restricţionată în mod nejustificat (cf. Dignitas humanae, 1). Din această perspectivă, autonomia legitimă a ordinii temporale nu trebuie niciodată interpretată ca ostilitate faţă de fenomenul religios. Credinţa nu caută să se impună prin privilegii sau constrângeri; totuşi, nici nu poate fi relegată la tăcere ca şi cum ar fi irelevantă pentru viaţa publică.

În acest context, sigiliul sacramental al spovezii are o importanţă deosebită pentru Biserica catolică. El se încadrează în sfera mai largă a libertăţii religioase, care garantează comunităţilor de credincioşi propriul lor spaţiu de viaţă, organizare şi disciplină internă (cf. Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa, Actul Final de la Helsinki, 1 august 1975, Principiul VII). Protejarea sa juridică, aşa cum se face în mod similar în unele profesii, înseamnă păstrarea unui spaţiu sacru al libertăţii interioare, unde credincioşii îşi pot deschide sufletele către Dumnezeu fără teama de presiuni externe, aşa cum este recunoscut şi de normele internaţionale (cf. Curtea Penală Internaţională, Regulile de procedură şi probe, Regula 73.3).

Doamnelor şi domnilor,

Permiteţi-mi să mă opresc un moment asupra unora dintre imaginile care împodobesc această Sală. În această Sală de Şedinţe, lumina naturală pătrunde prin luminatorul care încoronează încăperea. Această lumină de sus ne poate aminti că şi politica trebuie să recunoască o măsură care o precedă şi o transcende.

Picturile din partea superioară a peretelui principal, care evocă receptarea evangheliei şi a Decalogului, servesc şi ca o reamintire a unui lucru esenţial. Fără a confunda ordinea politică cu cea religioasă, aceste simboluri ne invită să recunoaştem că libertatea modernă a fost pregătită şi printr-o lungă educaţie a conştiinţei, profund marcată de tradiţia creştină. În acea şcoală interioară, popoarele au învăţat că legea trebuie să slujească binelui, că dreptatea limitează forţa, că puterea are nevoie de legitimitate, că săracii aparţin pe deplin comunităţii, că străinul trebuie primit conform demnităţii sale şi că viaţa umană nu poate fi niciodată tratată ca o marfă.

O lege nu îşi atinge adevărata măreţie prin simplul fapt de a fi fost aprobată formal; o atinge atunci când, pe lângă faptul că este valabilă în forma sa, poate sta în faţa demnităţii persoanei şi poate ieşi din acest examen fără ruşine.

Vă invit, aşadar, să vă ridicaţi privirea: nu pentru a vă distanţa de realitate, ci pentru a vă aminti că fiecare decizie luată de autorităţile publice afectează persoane reale, în special pe cele care au cea mai mică putere de a-şi face vocea auzită. Căci adevărata viziune constă tocmai în a privi mai profund ceea ce este în joc în fiecare decizie publică. De aceea, alături de soluţiile tehnice şi reformele juridice, este necesară şi o reînnoire morală.

Spania are multe de oferit pe această cale. Posedă o limbă care uneşte continentele; o tradiţie culturală, juridică şi spirituală care a reuşit să pună în dialog credinţa şi raţiunea, legea şi conştiinţa, unitatea şi pluralitatea. Această experienţă istorică serveşte şi ca o reamintire a valorii concordiei şi a efortului răbdător necesar pentru a construi o societate paşnică şi dreaptă.

Fie ca această nobilă naţiune să nu-şi piardă niciodată din vedere rădăcinile şi nici îndrăzneala de a privi spre viitor. Fie ca Spania să continue să fie un pământ al întâlnirii, al culturii, al solidarităţii şi al speranţei. Şi fie ca viaţa sa publică să unească întotdeauna fermitatea convingerilor cu nobleţea dialogului şi măreţia slujirii.

Dumnezeu să dăruiască pace tuturor naţiunilor pământului, armonie familiilor şi seninătate conştiinţelor. Şi fie ca zile de prosperitate, dreptate şi pace durabilă să se apropie de Regatul Spaniei, marcate de moştenirea apostolică a Sfântului Iacob şi de prezenţa maternă a Maicii Domnului de la Pilar. Vă mulţumesc foarte mult.

LEO PP. XIV

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

* * *

Din arhiva ercis.ro:

1. Papa în Spania: Întâlnire cu episcopii din Spania (Sediul Conferinţei Episcopale, Madrid, luni, 8 iunie 2026)

2. Papa în Spania: Întâlnire cu membrii Parlamentului spaniol (Congresul Deputaţilor, Madrid, luni, 8 iunie 2026)

3. Augustinienii îl întâlnesc pe "fratele" Leon: este bucuros să fie în Spania

4. Papa în Spania: Întâlnirea "A ţese reţele cu lumea culturii, a artei, a economiei şi a sportului" ("Movistar Arena", Madrid, duminică, 7 iunie 2026)

5. Papa în Spania: Sfânta Liturghie ("Plaza de Cibeles", Madrid, duminică, 7 iunie 2026)

6. Papa în Spania: Veghe de rugăciune cu tinerii ("Plaza de Lima", Madrid, sâmbătă, 6 iunie 2026)

7. Papa în Spania: Vizită la lucrătorii şi asistaţii de Proiectul Social "Cedia 24 horas" (Madrid, sâmbătă, 6 iunie 2026)

8. Cardinalul Parolin: Papa în Spania pentru a relansa comuniunea şi întâlnirea

9. Papa în Spania: Întâlnire cu autorităţile, cu societatea civilă şi cu corpul diplomatic (Palatul Regal, Madrid, sâmbătă, 6 iunie)

10. Cuvintele Sfântului Părinte adresate jurnaliştilor în zborul Roma-Madrid (6 iunie 2026)

11. Evanghelizare şi apropiere de migranţi: o călătorie în inima provocărilor Europei

12. Călătoria apostolică a Sanctităţii Sale Leon al XIV-lea în Spania (6-12 iunie 2026) - Statistici

13. "¡Te esperamos!". Madrid, oraşul sărbătorii veşnice îl aşteaptă pe Papa Leon

14. Au fost publicate logoul şi motoul călătoriei papei în Spania

15. Africa, Spania şi Principatul Monaco: după Jubileu, papa reia călătoriile