© Vatican Media

18-25 ianuarie - Săptămâna de Rugăciune pentru Unitatea Creştinilor

Muzica drept loc teologic şi ecumenic de întâlnire între Biserici

Vocile corurilor vestesc deja unitatea

În drumul spre deplina unitate creştină, Biserica a învăţat să recunoască faptul că nu toţi paşii decisivi au loc în locurile de dezbatere doctrinară sau în forumurile instituţionale de dialog teologic. Există spaţii mai discrete, dar nu mai puţin profunde, în care unitatea se pregăteşte şi se maturizează: spaţiile culturii, artei şi frumuseţii împărtăşite. Printre acestea, muzica ocupă un loc unic, capabilă să vorbească un limbaj care precedă cuvintele şi deschide căi de comuniune acolo unde diferenţele istorice şi confesionale par încă să marcheze distanţe.

În ultimii ani, numeroase evenimente muzicale - în special concerte susţinute de coruri ortodoxe în contexte catolice, adesea cu ocazia Săptămânii de Rugăciune pentru Unitatea Creştinilor sau a altor iniţiative ecumenice - au demonstrat cum muzica sacră poate deveni nu numai o expresie artistică, ci un adevărat spaţiu teologic, unde credinţa cântată pregăteşte calea pentru întâlnirea dintre Biserici.

Sfânta Scriptură mărturiseşte, încă de la primele sale pagini, dimensiunea muzicală a relaţiei dintre Dumnezeu şi poporul său. Psaltirea, inima rugătoare a Bibliei, nu este altceva decât o colecţie de cântece destinate liturgiei: "Cântaţi Domnului un cântec nou, căci a făcut lucruri minunate" (Ps 98,1). Cântecul izvorăşte din amintirea lucrărilor lui Dumnezeu şi devine un răspuns coral la iniţiativa sa mântuitoare.

În Noul Testament, Sfântul Paul îndeamnă comunităţile creştine să se zidească reciproc "cu psalmi, imnuri şi cântări sfinte, cântând şi intonând psalmi în inimile voastre pentru Domnul" (Ef 5,19). Muzica, aşadar, nu este un ornament accesoriu, ci o formă concretă de comuniune eclezială: uneşte vocile fără a le şterge diversitatea, armonizează diferenţele fără a le reduce la uniformitate. Această dimensiune este evidentă în special în tradiţiile liturgice ale Orientului creştin, unde cântarea nu însoţeşte rugăciunea, ci este rugăciune. Cântarea bizantină, cu sobrietatea şi profunzimea sa teologică, face auzit misterul, transformând cuvântul proclamat într-o experienţă spirituală comună.

Conciliul al II-lea din Vatican a recunoscut în mod clar valoarea muzicii sacre ca parte integrantă a liturgiei şi ca instrument de edificare eclezială. Sacrosanctum Concilium afirmă că şi cântarea sacră "constituie o parte necesară sau integrantă a liturgiei solemne" (nr. 112) şi că aceasta contribuie în mod eminent la înălţarea sufletelor credincioşilor către Dumnezeu. Dar mai ales în decretul Unitatis redintegratio apare o perspectivă decisivă pentru discursul ecumenic: Conciliul ne invită să recunoaştem şi să valorizăm bunurile spirituale prezente în alte Biserici şi comunităţi ecleziale, printre care se încadrează pe deplin tradiţiile liturgice şi muzicale ale Orientului creştin. "În Orient - afirmă textul conciliar - înfloresc multe Biserici particulare sau locale, printre care Bisericile patriarhale ocupă primul loc" (nr. 14), purtătoare ale unui patrimoniu teologic şi spiritual care aparţine întregii Biserici.

În această lumină, muzica nu este numai o exprimare a identităţii, ci şi un dar de împărtăşit, capabil să genereze respect reciproc şi să încurajeze o înţelegere mai profundă a celorlalţi.

Papa Francisc a subliniat în repetate rânduri modul în care cultura şi arta pot deveni instrumente privilegiate de dialog şi pace. În Evangelii gaudium, el afirmă că "credinţa nu se teme de raţiune; dimpotrivă, o caută şi are încredere în ea" (nr. 242), recunoscând că frumuseţea deschide inima către ascultare şi către relaţie. Papa a reamintit în repetate rânduri că drumul ecumenic nu se construieşte numai cu documente, ci şi "mergând împreună", împărtăşind experienţe de rugăciune, de caritate şi de cultură. În acest sens, muzica sacră devine o formă concretă a acelei "culturi a întâlnirii" pe care Francisc a propus-o ca stil eclezial.

Deosebit de semnificative în ultimii ani au fost concertele corurilor ortodoxe găzduite în contexte catolice, adesea promovate sau susţinute de organizaţii angajate în dialogul ecumenic. În cadrul acestor evenimente, cântarea nu se limitează la a afişa o tradiţie, ci devine un gest de ospitalitate reciprocă, un semn vizibil al unui drum comun.

Din punct de vedere teologic, muzica posedă o capacitate unică: ea creează o comuniune reală, chiar dacă nu încă pe deplin sacramentală. Atunci când voci din tradiţii diferite alternează sau sunt auzite în acelaşi spaţiu sacru, se realizează o formă de koinonia care anticipează, în mod simbolic, dar autentic, unitatea dorită. Sfântul Augustin, comentând cântarea psalmilor, a afirmat că "cine cântă se roagă de două ori". Dar s-ar putea adăuga că atunci când cântăm împreună - sau ascultăm cântarea celuilalt - învăţăm şi să credem împreună, cel puţin parţial. Muzica ne învaţă să ascultăm, o virtute indispensabilă în dialogul ecumenic: să-l ascultăm pe Dumnezeu, să-i ascultăm pe ceilalţi, să ascultăm istoria rănită a Bisericilor.

Într-o lume marcată de polarizări şi conflicte, experienţa unui cor ortodox care cântă într-o biserică catolică, sau invers, devine un semn profetic: arată că o comuniune nu se naşte din ştergerea diferenţelor, ci din transfigurarea lor în frumuseţe.

Evenimentele muzicale ecumenice din ultimul an, în special cele care au implicat coruri ortodoxe în contexte occidentale, capătă o semnificaţie şi mai mare atunci când sunt privite în lumina tensiunilor geopolitice şi a rănilor care afectează lumea creştină. De exemplu, corul ortodox al catedralei din Niš (Serbia) a participat la vesperele cu Papa Francisc în Bazilica "Sfântul Paul", încheind Săptămâna de Rugăciune pentru Unitatea Creştinilor din ianuarie 2025, ca semn de schimb fratern cu această importantă ocazie ecumenică. Şi corul patriarhal al Catedralei "Sfânta Treime" din Tbilisi (Georgia), care, la sfârşitul Anului jubiliar, pe 23 noiembrie, de sărbătoarea Sfântului Gheorghe, a concertat în Bazilica "Santa Maria Maggiore" pentru a se ruga pentru răposatul pontif. În acest context, muzica devine un limbaj capabil să depăşească graniţele culturale şi naţionale.

Papa Francisc a reamintit în repetate rânduri că "unitatea este mai mare decât conflictul" (Evangelii gaudium, 228). Muzica face vizibilă această afirmaţie: nu ignoră conflictul, ci îl transcende, transformându-l în aşteptare şi în speranţă. În cântarea liturgică, timpul pare să stea în loc, permiţând Bisericilor să se recunoască reciproc ca surori, adunate de acelaşi Duh. A reflecta asupra rolului muzicii în dialogul ecumenic înseamnă şi a ne întreba şi cu privire la o posibilă ecleziologie a frumuseţii, în care unitatea nu este numai un obiectiv viitor, ci o experienţă deja anticipată în semne. Frumuseţea nu înlocuieşte adevărul, ci îl face locuibil; nu elimină diferenţele doctrinare, ci creează spaţiul pentru a le înfrunta fără teamă.

După cum aminteşte psalmul, "Iată cât de bine şi cât de plăcut este ca fraţii să locuiască împreună!" (Ps 133,1). Muzica face auzită această "suavitate", transformând dorinţa de unitate într-o experienţă tangibilă.

În acest sens, corurile ortodoxe care cântă în locuri catolice - şi experienţe similare de ospitalitate reciprocă - nu sunt numai evenimente culturale, ci acte cu adevărat ecleziale. Ele indică un drum: cel al unui ecumenism care trece şi prin simţuri, emoţie, contemplaţie.

În drumul lung spre deplina comuniune dintre Biserici, muzica se dovedeşte a fi o însoţitoare fidelă şi discretă. Ea nu pretinde că rezolvă întrebări deschise, ci pregăteşte inimile să primească soluţiile lor. Într-un timp în care cuvintele riscă să divizeze, cântarea uneşte; într-un timp de zgomot, muzica sacră restituie tăcerea şi ascultarea.

A primi şi a promova aceste experienţe înseamnă a recunoaşte că Duhul Sfânt continuă să lucreze şi prin cultură, făcând din frumuseţe o pregustare a unităţii promise. Astfel, în timp ce Bisericile continuă dialogul lor teologic, vocile corurilor - catolice şi ortodoxe - se împletesc deja, vestind că unitatea nu este numai o sarcină, ci un dar care începe să rezoneze.

Jaromír Zádrapa
Dicasterul pentru Promovarea Unităţii Creştinilor

(După L'Osservatore Romano, 21 ianuarie 2026)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

*

Pe ercis.ro există o pagină specială dedicată Săptămânii de Rugăciune pentru Unitatea Creştinilor, în meniul Biblioteca > Ecumenism.