© Vatican Media

"Ordo amoris" văzut dintr-o perspectivă biblică

A deveni "în mod activ aproapele" celuilalt

Publicăm fragmente din articolul "Şi cine este aproapele meu?", "Ordo amoris": o perspectivă biblică, scris de Jean-Pierre Sonnet, profesor de Sfânta Scriptură la Universitatea Pontificală Gregoriană şi corespondent belgian pentru "La Civiltà Cattolica", publicat în ultimul număr al revistei Societăţii lui Isus.

Scripturile biblice ne cer să-l iubim pe "aproapele" nostru (Lev 19,18). Dar cine este el? Este el cel apropiat prin legături de sânge, de comunitate etnică, de naţiune, de religie, sau ne este apropiat din întâmplare, noul venit, cel care vine de altundeva sau de departe? Este cel apropiat prin defecte sau cel apropiat prin exces? Trecem de la unul la altul în cercuri concentrice sau printr-o scurtătură etică? Ar fi vorba, în cele din urmă, de a trece de la unul la altul, datorită unuia şi datorită celuilalt? Biblia are propriul mod de a relaţiona aproapele şi îndepărtatul, ordonându-i în baza aceleiaşi urgenţe etice. Amândoi devin "acelaşi trup" al nostru şi indică împreună dinamica lui ordo amoris.

"Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon"

Învăţătorul Legii din Lc 10:25 este conştient de limitele discursului legal la care el însuşi face referinţă. După complimentul adresat de Isus – "Ai răspuns corect" (v. 28) – adaugă: "Şi cine este aproapele meu?" (v. 29). Învăţătorul, în plus, formulează întrebarea cu inteligenţă. Întrebarea nu priveşte o definiţie a aproapelui, ci mai degrabă identitatea sa personală. Ea începe cu pronumele interogativ masculin "cine" (tis) şi nu cu neutrul "ce anume" (ti)? (cf. v. 25). Isus, în istoria pe care o relatează, profită de ocazie. Va concluziona, de altfel, pe aceeaşi notă personală: "Care (tis) dintre aceşti trei crezi că a fost aproapele?". Prin răspunsul său, Isus se revelează şi el ca învăţător al legii. La întrebarea iniţială a lui Isus: "Cum citeşti?", învăţătorul răspunde folosind o gezerah shavah, combinând Dt 6 ("Să-l iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău") şi Lev 19 ("Să-l iubeşti pe aproapele tău"). La întrebarea învăţătorului Legii, Isus răspunde cu o altă gezerah shavah, de data aceasta combinând "Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi" (Lev 19,18) şi "Să-l iubeşti (pe străin) ca pe tine însuţi" (v. 34). Ca într-un joc de domino, Isus extinde discursul învăţătorului Legii şi adaugă o piesă la acesta: iubirea faţă de aproapele, spune el, îşi găseşte piatra de comparaţie în iubirea faţă de străin.

Luând din nou cuvântul, Isus reia discursul de unde a rămas, răspunzând la întrebarea învăţătorului: "Şi cine este aproapele meu?". Îşi schimbă însă registrul, transportându-şi interlocutorul în temporalitatea şi spaţialitatea ficţiunii: "Un (tis) om cobora de la Ierusalim la Ierihon" (v. 30). Este o istorie narată, cu personajele sale contrastante, care înlocuieşte prevederile legale. Acestea din urmă sunt în mod necesar eliptice (legea nu poate prevedea toate cazurile şi circumstanţele); acest lucru este valabil mai ales în codul legal al Bibliei ebraice, de formă minimalistă. În orice caz, discursul legal este împovărat de nedeterminări în ceea ce priveşte însemnătatea sa şi aplicarea sa.

Această aporie este compensată de capacitatea enunţului legislativ de a genera istorii. "Orientată spre viitor – scrie Sternberg – [această afirmaţie] relatează o istorie în perspectivă", fie sub o formă cazuistică ("dacă… atunci…"), fie chiar apodictică ("să-l iubeşti"). Istoriile generate – precum parabola bunului samaritean – joacă la rândul lor un rol crucial în modul în care legile sunt luate în considerare. În întrebarea pe care o pune, legistul a pus lucrurile într-o perspectivă personală: "Cine?". Registrul personal va fi cel al personajelor din istoria narată, toate implicate într-o singură intrigă.

În eseul său După virtute, filozoful MacIntyre afirmă că fiinţele umane decid ceea ce este cu adevărat important şi ceea ce ar trebui să le ghideze conduita referindu-se, în mod conştient sau inconştient, la istoriile pe care le-au cunoscut: «Pot răspunde la întrebarea «Ce trebuie să fac?» numai dacă sunt capabil să răspund la întrebarea preliminară «Din care istorie sau din care istorii fac parte?»".

Cunoaştem intriga parabolei, istoria omului care a căzut în mâinile tâlharilor pe drumul de la Ierusalim la Ierihon; bătut până la moarte, a fost lăsat pe jumătate mort pe marginea drumului. Doi demnitari religioşi, un preot şi un levit, trec pe acolo. Îl văd pe rănit, dar trec pe lângă el. Conducători ai poporului, nu-l ajută pe compatriotul lor evreu. Apoi soseşte un samaritean, neevreu, şi, mişcat de milă, are grijă de om înainte de a-l încredinţa unui hangiu. Referitor la istoriile narate, Paul Ricoeur spune că acestea trasează "harta acţiunii". Acest lucru este valabil mai ales în această istorie, care se desfăşoară de-a lungul unei axe geografice, drumul de la Ierusalim la Ierihon. Se observă schimbări semnificative în spaţiu: la vederea rănitului, preotul şi levitul trec pe cealaltă parte (v. 31-32). Aceste schimbări fizice sunt însoţite de schimbări sociologice, între cel din interior şi cel din exterior. După cum scrie Amy-Jill Levine, "În parabola bunului samaritean, cel din afara familiei se dovedeşte a fi apropiat; cel din interiorul familiei nu reuşeşte să fie apropiat".

Treptat, naraţiunea dezvăluie o istorie plină de emoţie şi acţiune. Punctul de cotitură vine în răspunsul emoţional al samariteanului – "i s-a făcut milă de el" (v. 33) – care ne conduce pe noi, cititorii, la identificarea cu omul în cauză: o identificare întărită de seria de fapte bune pe care le-a săvârşit. Cea mai puternică traiectorie, însă, este inversarea întrebării. "Şi cine este aproapele meu?", întrebase învăţătorul. "Care dintre aceşti trei crezi că s-a comportat ca aproapele celui care a căzut în mâinile tâlharilor?", întreabă Isus la sfârşitul relatării. "Cel căruia i s-a făcut milă de el", răspunde învăţătorul (care dă din nou răspunsul corect). "Isus i-a zis: «Mergi şi fă şi tu la fel»". Ricoeur comentează perspicace: "Ceea ce este uimitor la început este că Isus răspunde la o întrebare cu o întrebare, dar cu o întrebare care a fost inversată de puterea corectivă a relatării. Vizitatorul a întrebat: «Cine este aproapele meu, ce fel de aproapele este aproapele meu?». Isus transformă întrebarea în aceşti termeni: «Care dintre aceşti oameni s-a comportat ca un aproape?»".

Istoria este una care merită preţuită şi repovestită, precum cea a lui Rut moabita sau a văduvei din Sarepta. În mijlocul atâtor contingenţe şi forţe opuse, aceste poveşti dezvăluie priceperea personajelor care se apropie activ de ceilalţi. Mai puternice decât conceptualizarea şi mai convingătoare decât porunca, aceste istorii locuiesc şi motivează acţiunea. "Mergi şi fă şi tu la fel". Nu este vorba de a reproduce acţiunea relatată: trebuie să "facem la fel (homoios)", imaginându-ne relevanţa parabolei în contexte infinit diferite. Imaginaţia practică devine astfel narativă: sinele se înţelege pe sine şi se decide să acţioneze prin istoriile celuilalt şi asupra celuilalt, în declinările lor mereu diferite.

"Cum citeşti?", îl întreabă Isus pe învăţătorul Legii. Isus, la rândul său, citeşte porunca în mod narativ, populând-o cu personaje şi, prin intermediul lor, dezvăluind scurtătura etică ce stă la baza lui ordo amoris.

Concluzie

În eseul său Istorie şi adevăr, Paul Ricœur rezumă parcursul nostru cu această formulă: "Aproapele este dubla nevoie a celui apropiat şi a celui îndepărtat". Chestiunea lui ordo amoris priveşte raportul dintre aceşti doi poli: aproapele-mai-aproape (în rudenie) şi cel-depărtat-care-devine-aproape, pe neaşteptate şi în plus. În Scripturile biblice, raportul dintre aceste două figuri este dinamic, punctat de urgenţe şi schimburi semnificative. În Lev 19,18.34 şi Is 58,6-7, observăm o scurtătură etică ce face din ajutorul acordat celor mai săraci piatra de comparaţie a oricărei iubiri. Acelaşi lucru se întâmplă şi în parabola bunului samaritean, relatată de Isus în Lc 10. La rândul său, discursul escatologic al lui Isus din Mt 25 revelează că scurtătura etică este şi o scurtătură cristologică: a-i ajuta pe cei care trăiesc în sărăcie înseamnă a-l sluji pe Cristos, identificat cu cei mai mici. Pe de altă parte, pentru a exprima miza slujirii celor mai săraci, atât Is 58, cât şi Mt 25 apelează la categoriile de rudenie ("carne", "frate"). Niciun alt limbaj nu ar putea exprima mai bine originea comună, apartenenţa reciprocă, ataşamentul reciproc, destinul comun.

Ordo amoris nu este cel al unei ierarhii, al unei serii de obligaţii în ordine descrescătoare dintr-un punct de vedere moral. Ordo amoris este o circulaţie între doi poli: cel al apropiatului şi cel al îndepărtatului; cel al apropiatului din deficienţă (fiul, fiica, logodnica, soţia, soţul) şi cel al apropiatului prin exces. Schimbul dintre cei doi poli este fenomenul care contează. Aceste dinamici se observă în experienţa umană. Însă Cristos este cel care le catalizează de-a lungul istoriei, până la venirea sa la sfârşitul timpurilor. El este cel care îi face pe oameni aproapele şi fraţi. Şi o face într-un mod singular în misterul euharistic. Euharistia este, de fapt, locul unei scurtături: în trupul şi în carnea lui Cristos prezentate, sunt făcuţi prezenţi toţi cei pentru care trebuie să se acţioneze în familia umană.

Jean-Pierre Sonnet

(După L'Osservatore Romano, 15 ianuarie 2026)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu