© Vatican Media

Cuvinte, nu pălăvrăgeli

Cuvintele sunt importante. Pot fi pietre: în sens bun, adică piloni şi poduri; în sens rău, adică arme şi scuturi. Prin urmare, primul lucru de făcut, aşa cum a amintit Papa Leon în discursul său adresat Corpului Diplomatic, este să "redescoperim sensul cuvintelor", care este "una dintre principalele provocări ale timpului nostru. Când cuvintele îşi pierd legătura cu realitatea [...] realitatea însăşi devine discutabilă şi, în cele din urmă, incomunicabilă". Într-adevăr, cuvintele sunt principalele "cărămizi" pentru construirea comunicării, a relaţiilor dintre oameni. Există riscul ca această construcţie să fie subminată sau chiar demolată atunci când folosim nu cărămizile bune ale cuvintelor, ci înlocuitori nedemni de încredere. Papa a spus aceasta folosind cuvinte clare şi precise, în cateheza de miercuri, 14 ianuarie 2026: "Este important să înţelegem diferenţa dintre cuvinte şi pălăvrăgeală: aceasta din urmă rămâne superficială şi nu reuşeşte să creeze comuniune între persoane, în timp ce în relaţiile autentice, cuvintele folosesc nu numai la schimbul de informaţii şi ştiri, ci şi la dezvăluirea a cine suntem. Cuvintele posedă o dimensiune revelatoare care creează o relaţie cu ceilalţi. Astfel, vorbindu-ne, Dumnezeu ni se revelează ca aliat care ne invită la prietenia cu el".

Prin urmare, cuvintele vin să construiască nu numai comunicare, ci şi alianţe. Primul "surogat" al cuvintelor este pălăvrăgeala, care, dimpotrivă, nu construieşte nimic, ci, dimpotrivă, demolează. Se poate spune, aşadar, că opusul cuvintelor nu este tăcerea, ci pălăvrăgeala însăşi, acea "imitaţie" periculoasă a cuvintelor care dezvăluie efecte opuse celor create de cuvinte. Dacă cuvintele construiesc punţi, pălăvrăgeala dezbină; dacă cuvintele generează viaţă, pălăvrăgeala ucide. O persoană despre care se "pălăvrăgeşte" este izolată, singularizată, umilită şi uneori poate ajunge la decizia extremă a sinuciderii.

Dacă cuvintele sunt punţi, pălăvrăgeala este o armă.

Şi tăcerea se opune pălăvrăgelii, nu cuvintelor, cărora le este mai degrabă "sora", nu opusul lor. Într-un fel, s-ar putea chiar spune că este "mama" cuvintelor, pântecele care le incubează, energia care generează comunicarea. În acelaşi timp, cuvintele, la rândul lor, generează tăcere, acea atenţie rodnică pe care o numim ascultare. Tăcerea, ascultarea şi cuvintele merg mână în mână şi propulsează înainte drumul oamenilor. Pălăvrăgeala, dimpotrivă, este piatra de poticnire, sunetul fără sens, sfârşitul comunicării, care este întotdeauna sim-bolică (din grecescul symbállo, "pun laolaltă") şi începutul unei abordări dia-bolice a vieţii.

Prin urmare, provocarea este crucială: dezarmarea cuvintelor nu este o chestiune de bonton [etichetă], ci priveşte escatologia, destinul nu numai al indivizilor, ci al omenirii şi al universului. Creştinii ştiu foarte bine acest lucru; ştiu că Dumnezeu se revelează prin vorbire, ştiu că "La început era Cuvântul" şi cred că, în golul tăcut al începutului, totul a început datorită cuvântului creator al lui Dumnezeu. De aici, o responsabilitate mai mare pentru creştinul care colaborează la creaţia continuă a lui Dumnezeu, chiar şi cu cuvintele.

Andrea Monda

(După L'Osservatore Romano, 14 ianuarie 2026)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu