|
| © Vatican Media |
Papa Leon al XIV-lea: Audiența generală de miercuri, 14 ianuarie 2026
Ciclu de cateheze. Documentele Conciliului al II-lea din Vatican. Constituția dogmatică Dei Verbum. 1. Dumnezeu le vorbește oamenilor ca unor prieteni
Iubiți frați și surori, bună ziua și bine ați venit!
Am început seria de cateheze despre Conciliul al II-lea din Vatican. Astăzi începem să aprofundăm constituția dogmatică Dei Verbum despre Revelația divină. Este unul dintre cele mai frumoase și importante documente ale conciliului și, pentru a o introduce, ne poate fi de folos să ne amintim cuvintele lui Isus: "Nu vă mai numesc servitori, pentru că servitorul nu știe ce face stăpânul lui. Însă v-am numit pe voi prieteni, pentru că toate câte le-am auzit de la Tatăl meu vi le-am făcut cunoscute" (In 15,15). Acesta este un punct fundamental al credinței creștine, pe care Dei Verbum ni-l amintește: Isus Cristos transformă radical raportul omului cu Dumnezeu, de acum înainte va fi o relație de prietenie. Așadar, singura condiție a noului legământ este iubirea.
Sfântul Augustin, comentând acest pasaj din a patra Evanghelie, insistă asupra perspectivei harului, care singur ne poate face prieteni ai lui Dumnezeu în Fiul său (Comentariu la Evanghelia după Ioan, Omilia 86). Într-adevăr, un moto antic spunea: "Amicitia aut pares invenit, aut facit", "prietenia fie se naște între egali, fie îi face egali". Noi nu suntem egali cu Dumnezeu, ci Dumnezeu însuși ne face asemenea lui în Fiul său.
Din acest motiv, așa cum putem vedea în întreaga Scriptură, în Alianță există un prim moment de distanță, deoarece pactul dintre Dumnezeu și om rămâne întotdeauna asimetric: Dumnezeu este Dumnezeu și noi suntem creaturi; dar, odată cu venirea Fiului în trup omenesc, Alianța se deschide către scopul său ultim: în Isus, Dumnezeu ne face fii și ne cheamă să devenim asemenea lui în umanitatea noastră fragilă. Asemănarea noastră cu Dumnezeu, așadar, nu se realizează prin încălcare și păcat, așa cum i-a sugerat șarpele Evei (cf. Gen 3,5), ci în relația cu Fiul făcut om.
Cuvintele Domnului Isus pe care le-am reamintit - "V-am numit prieteni" - sunt repetate tocmai în constituția Dei Verbum, care afirmă: "Prin această revelație, Dumnezeu cel nevăzut (cf. Col 1,15; 1Tim 1,17), în belșugul iubirii sale, se adresează oamenilor ca unor prieteni (cf. Ex 33,11; In 15,14-15) și intră în relație cu ei (cf. Bar 3,38), pentru a-i chema și a-i primi în împărtășire cu el" (nr. 2). Dumnezeul din Geneză trăia deja cu primii noștri părinți, inițiind un dialog cu ei (cf. Dei Verbum, 3); iar când acest dialog este întrerupt de păcat, Creatorul nu încetează să caute o întâlnire cu creaturile sale și să stabilească din când în când un legământ cu ele. În Revelația creștină, când Dumnezeu vine să ne caute întrupându-se în Fiul său, dialogul întrerupt este definitiv restabilit: Legământul este nou și veșnic; nimic nu ne poate despărți de iubirea sa. Revelația lui Dumnezeu are, așadar, caracterul dialogic al prieteniei și, ca în experiența prieteniei umane, nu poate tolera tăcerea, ci se hrănește prin schimbul de cuvinte adevărate.
Constituția Dei Verbum ne amintește și acest lucru: Dumnezeu ne vorbește. Este important să înțelegem diferența dintre cuvinte și pălăvrăgeală: aceasta din urmă rămâne superficială și nu reușește să creeze comuniune între persoane, în timp ce în relațiile autentice, cuvintele folosesc nu numai la schimbul de informații și știri, ci și la dezvăluirea a cine suntem. Cuvintele posedă o dimensiune revelatoare care creează o relație cu ceilalți. Astfel, vorbindu-ne, Dumnezeu ni se revelează ca aliat care ne invită la prietenia cu el.
Din această perspectivă, prima atitudine de cultivat este ascultarea, pentru ca cuvântul divin să poată pătrunde în mințile noastre și în inimile noastre; în același timp, suntem chemați să vorbim cu Dumnezeu, nu pentru a-i comunica ceea ce el cunoaște deja, ci pentru a ne revela pe noi nouă înșine.
De aici necesitatea rugăciunii, în care suntem chemați să trăim și să cultivăm prietenia cu Domnul. Aceasta se realizează în primul rând în rugăciunea liturgică și comunitară, unde nu noi decidem ce să ascultăm din cuvântul lui Dumnezeu, ci el însuși ne vorbește prin intermediul Bisericii; în afară de asta, se împlinește în rugăciunea personală, care are loc în interioritatea inimii și a minții. În ziua și în săptămâna creștinului nu poate lipsi timpul dedicat rugăciunii, meditației și reflecției. Numai atunci când vorbim cu Dumnezeu putem vorbi și despre el.
Experiența noastră ne spune că prieteniile se pot sfârși din cauza unui act dramatic de ruptură sau din cauza unei serii de neglijențe zilnice care erodează relația până la pierderea ei. Dacă Isus ne cheamă să fim prieteni, să încercăm să nu lăsăm neascultată această chemare. Să o primim, să ne îngrijim de această relație și vom descoperi că tocmai prietenia cu Dumnezeu este mântuirea noastră.
LEO PP. XIV
Traducere de pr. Mihai Pătrașcu