© Vatican Media

Papa Leon al XIV-lea: Întâlnirea cu tinerii din Dieceza de Roma (10 ianuarie 2026)

Salut adresat tinerilor înainte de întâlnire

Ne salutăm de aici. Puteţi urmări pe ecrane. Eu merg de aici în Aula "Paul al VI-lea". Puteţi asculta puţin… Cât mi-aş dori să putem fi cu toţii împreună, nu numai pe ecran, ci şi în persoană, pentru că în întâlnire ne găsim în pace.

Şi ne găsim în pace pentru că suntem cu toţii fraţi şi surori în Isus Cristos, care este cel mai bun prieten al nostru. Vă mulţumesc că sunteţi aici! Văd că aţi venit şi din alte ţări: bienvenidos.

Ei bine, atunci voi merge mai departe: mulţumesc! Să încercăm împreună să trăim cu adevărat acest spirit de prietenie, de fraternitate, de a fi împreună, pentru că ştim că atunci când suntem uniţi, nu există nicio dificultate pe care să nu o putem depăşi.

A fi singuri, adesea, înseamnă a suferi. Dar când suntem cu prietenii, când suntem cu familia, când suntem cu cei care ne iubesc şi au grijă de noi, putem merge mai departe. Să aveţi întotdeauna acest curaj! Şi fie ca Isus să vă dea întotdeauna credinţă, capacitatea de a spune: "Da, Doamne, eu te urmez, merg cu tine". Şi ştim că Isus este mereu cu noi, merge mereu cu noi. Dumnezeu să vă binecuvânteze!

___________

Salut adresat celor prezenţi la "Petriano", înainte de a ajunge în Aula "Paul al VI-lea"

Bine aţi venit! Voi, romanii, sunteţi cu adevărat curajoşi şi aţi venit atât de mulţi! Mulţumesc, mulţumesc tuturor. Acum vă salut, apoi puteţi urmări pe ecran şi sperăm să ne revedem. Dar este întotdeauna mai bine să ne vedem în persoană, nu numai pe ecrane. Nu-i aşa?

Este foarte important să încercăm să construim raporturi umane, prietenii bune şi mai ales prietenia cu Isus. Multe urări tuturor. Pe curând.

___________

Discursul Sfântului Părinte

Preaiubiţi tineri, bine aţi venit!

Salut şi pe toţi cei de afară, în frig, care urmăresc întâlnirea noastră cu ecranele din piaţă şi din faţa Sfântului Oficiu. Cu adevărat, bine aţi venit tuturor! Sunt foarte fericit să fiu cu voi, să am această ocazie să împărtăşesc puţin din această căutare, din această dorinţă de a răspunde nu numai la întrebările pe care tocmai le-am auzit, ci la atâtea lucruri din viaţă. Aş vrea să vă împărtăşesc că, puţin timp înainte de a veni în această seară, am primit un mesaj de la o nepoată de-a mea, tot tânără, care spunea: "Unchiule, cum faci faţă la atâtea probleme din lume, la atâtea griji?" şi punea aceeaşi întrebare: "Nu te simţi singur? Cum gestionezi totul?". Şi răspunsul, în mare parte, sunteţi voi! Pentru că nu suntem singuri!

Mai târziu, vă voi relata puţin despre ce înseamnă a fi împreună şi a trăi acest spirit, acest entuziasm, mai ales această credinţă şi în momentele dificile, când ne simţim singuri, când nu ştim ce să facem. Dacă ne amintim frumuseţea credinţei, frumuseţea bucuriei, de a fi tineri, de a fi împreună, de a căuta împreună, putem şti cu adevărat în inima noastră că nu suntem niciodată singuri, pentru că Isus este cu noi! Şi aş vrea să spun şi eu un cuvânt – cardinalul Baldo ne-a spus deja: această tristeţe şi durere pe care am trăit-o cu toţii pentru acei 40 de tineri din Crans-Montana care şi-au pierdut viaţa este cu adevărat mare. Şi noi trebuie să ne amintim că viaţa este atât de preţioasă, încât nu-i putem uita niciodată pe cei care suferă. Din păcate, acele familii, încă îndurerate, trebuie acum să caute modalităţi de a depăşi acea durere. De aceea este importantă şi rugăciunea noastră, unitatea noastră: să rămânem mereu uniţi, ca prieteni, ca fraţi!

Şi un salut din inimă tuturor preoţilor şi călugăriţelor care ne însoţesc în această după-amiază. Mulţumesc! Mulţumesc cu adevărat!

Aşa cum am amintit în videoclipul de la început, în timpul Anului Sfânt am trăit un moment foarte puternic aici, la Roma, cu mii şi mii de colegi ai voştri din întreaga lume. Persoane de toate limbile şi culturile s-au unit în aceeaşi rugăciune, înălţând o laudă bucuroasă către Dumnezeu şi cerând din inimă pacea între popoare. Acum, în această întâlnire "a voastră" cu papa, voi, tineri romani, reînnoiţi spiritul acelor zile memorabile, angajându-vă să fiţi nu numai pelerini ai speranţei, ci martori ai acesteia. Şi cum putem fi cu adevărat asta?

Pentru a propune un răspuns, voi răspunde puţin la cuvintele lui Matteo, care a scos în evidenţă singurătatea multor tineri, împreună cu sentimentele de dezamăgire, dezorientare şi plictiseală care o însoţesc. Când această monotonie umbreşte culorile vieţii, vedem că izolarea poate apărea chiar şi în mijlocul atâtor persoane. Ba chiar, tocmai aşa îşi arată singurătatea latura sa cea mai rea: nu suntem ascultaţi, cufundaţi în vacarmul opiniilor; nu vedem nimic, pentru că suntem orbiţi de imagini fragmentate. O viaţă de link fără relaţie sau de like fără afect ne dezamăgeşte, pentru că suntem făcuţi pentru adevăr: când acesta lipseşte, suferim. Suntem făcuţi pentru bine, dar măştile plăcerii de unică folosinţă trădează dorinţa noastră.

Totuşi, în aceste momente de disperare, ne putem ascuţi sensibilitatea. Dacă ascultăm cu atenţie şi deschidem ochii, creaţia ne aminteşte că nu suntem singuri: lumea este alcătuită din legături între toate lucrurile, între elemente şi fiinţele vii. Totuşi, oricât de mult respirăm aerul disponibil, rămânem fără suflu; oricât de mult mâncăm, mâncarea, chiar dacă este bună, nu ne satisface, iar apa nu ne potoleşte setea. Resursele naturii nu ne sunt suficiente, pentru că nu suntem numai ceea ce mâncăm, bem şi respirăm. Suntem creaturi unice între toate, pentru că purtăm în noi chipul lui Dumnezeu, care este relaţie de viaţă, de iubire şi de mântuire.

Aşadar, când te simţi singur, aminteşte-ţi că Dumnezeu nu te abandonează niciodată. Compania sa devine forţa pentru a face primul pas către cei care sunt singuri, şi totuşi sunt chiar lângă tine. Fiecare rămâne singur dacă se uită numai la sine însuşi. În schimb, apropierea de ceilalţi te face să devii o imagine a ceea ce este Dumnezeu pentru tine. Aşa cum el aduce speranţa în viaţa ta, aşa şi tu o poţi împărtăşi cu ceilalţi. Vă veţi găsi atunci împreună, căutând comuniunea şi fraternitatea. Şi aici aş vrea să subliniez şi cât de frumoasă a fost primirea pe care voi, ca Biserică din Roma, aţi oferit-o atâtor tineri veniţi din toată lumea în timpul Jubileului. A fost cu adevărat minunat!

Însă singurătatea există adesea şi mulţi suferă. Apoi, observând singurătatea, Salvatore Quasimodo a scris aceste versuri celebre: "Fiecare stă singur pe inima pământului / străpunsă de o rază de soare: / şi deodată se face seară"[1]. Ceea ce ar părea a fi o soartă de neevitat, de fapt, ne cheamă să ne trezim: unicul pământ susţine toate fiinţele umane şi unul şi acelaşi soare luminează totul. Raza care ne străpunge, adică intră în crăpăturile sufletului, nu este o lumină intermitentă, care răsare şi apoi apune, ci Soarele dreptăţii, soarele care este Cristos! El încălzeşte inima noastră şi o înflăcărează cu iubirea sa.

Din această întâlnire cu Isus vine forţa de a ne schimba viaţa şi de a transforma societatea. După cum au remarcat Francesca şi Michela, lumina evangheliei luminează cu adevărat relaţiile noastre: prin cuvintele şi gesturile de zi cu zi se extinde, implicând fiecare persoană în căldura sa. Atunci o lume gri şi anonimă devine un loc primitor, pe măsura omului, tocmai pentru că este locuită de Dumnezeu. Mă bucur că voi experimentaţi relaţii autentice în mediile voastre: ceea ce trăiţi în parohiile romane, în oratoriu şi în asociaţii, nu puteţi păstra numai pentru voi! Nu vă aşteptaţi ca lumea să vă primească cu braţele deschise: publicitatea, care are scopul de a vinde ceva pentru a fi consumat, are mai mare audience decât mărturia, care vrea să construiască prietenii sincere. Aşadar, acţionaţi cu bucurie şi tenacitate, ştiind că pentru a schimba societatea, trebuie mai întâi să ne schimbăm pe noi înşine. Şi mi-aţi arătat deja că sunteţi capabili să vă schimbaţi pe voi înşivă şi să construiţi aceste prietenii. Aşa putem schimba lumea, aşa putem construi o lume a păcii!

M-aţi întrebat ce doresc pentru voi: în rugăciunile mele, cer pentru fiecare dintre voi o viaţă bună şi adevărată, după voinţa lui Dumnezeu. Pe scurt, vă doresc o viaţă sfântă pentru toţi. Iată ceva: ştiţi că termenul "sfântă" (sancta) are aceeaşi rădăcină ca şi termenul "sănătos" (sana) şi că, dacă vrem cu adevărat să fim sfinţi, trebuie să începem cu o viaţă sănătoasă şi să ne ajutăm unii pe alţii să căutăm modalităţi de a evita lucruri precum, din păcate, dependenţele: atâtea situaţii cu care se confruntă tinerii. Noi suntem mărturie, adevăraţii prieteni cei care însoţesc, cei care pot oferi cu adevărat o viaţă sănătoasă, pentru că suntem cu toţii sfinţi. Şi asta depinde şi de voi. Nu vă fie teamă să acceptaţi această responsabilitate. Nu doresc nimic mai puţin, pentru că vă iubesc: într-adevăr, trăiesc cu adevărat cei care trăiesc cu Dumnezeu, autorul şi mântuitorul vieţii. Iată cum putem fi cu toţii sfinţi în această viaţă! Domnul face viaţa bună nu învăţând idealuri abstracte, ci dându-şi viaţa pentru noi (cf. In 10,10). Confruntat cu provocările timpului său, un alt poet fascinat de acest dar, Clemente Rebora, a exclamat: "Iată speranţa sigură: Crucea. / L-am găsit pe Cel care m-a iubit primul / Şi mă iubeşte şi mă spală, în Sângele care este foc, / Isus, cel Orice Bun, Iubirea infinită, / Iubirea care dăruieşte Iubire, / Iubirea care trăieşte adânc în inimă"[2]. Raza de lumină care ne străpunge poate fi văzută şi simţită! Este o iubire adevărată, pentru că este fidelă şi fără egoism. Este o iubire care cunoaşte inima noastră şi o eliberează de frică. Iar pacea este rodul pe care iubirea lui Dumnezeu îl cultivă în noi: bucurându-ne de ea, o putem împărtăşi prin dăruire faţă de cei care se simt neiubiţi, faţă de cei mici care au cea mai mare nevoie de atenţia noastră, faţă de cei care aşteaptă de la noi un gest de iertare. Preaiubiţi tineri, fie ca angajarea voastră în societate şi în politică, în familie, în şcoală şi în Biserică să pornească din inimă şi să fie roditor. Să pornească de la Dumnezeu, şi va fi sfântă.

Şi aş vrea să vă invit să vă amintiţi ceea ce v-am spus la marea Priveghere a Jubileului vostru: "Prietenia cu Cristos, care stă la baza credinţei, nu este numai un ajutor printre multe altele pentru a construi viitorul: este steaua noastră polară. […] Când prieteniile noastre reflectă această legătură intensă cu Isus, ele devin cu siguranţă sincere, generoase şi adevărate". Atunci, da, "prietenia poate schimba cu adevărat lumea", devenind "o cale spre pace" (Priveghere, Tor Vergata, 2 august 2025). Şi această dorinţă a mea corespunde cuvintelor lui Francisc, care a alăturat două expresii aparent contrare pentru a descrie dezamăgirea şi sentimentul de sclavie pe care le simţiţi uneori. El a spus: "suntem pierduţi" şi "suntem plini". El surprinde bine situaţia celor care au mult, dar nu esenţialul: da, o inimă plină de distrageri nu poate găsi calea, dar cei care o doresc încep deja să se elibereze de ceea ce îi blochează. Nemulţumirea este un ecou al adevărului: nu ar trebui să vă sperie, pentru că arată clar golul care aglomerează viaţa, reducând-o la un instrument folosit pentru altceva.

Ce puteţi "face concret pentru a rupe aceste lanţuri"? În primul rând, rugaţi-vă. Acesta este actul cel mai concret pe care un creştin îl face pentru binele celor din jur, al său şi al întregii lumi. Rugăciunea este un act de libertate, care rupe lanţurile plictiselii, ale orgoliului şi ale indiferenţei. Pentru a înflăcăra lumea este nevoie de o inimă arzătoare! Şi Dumnezeu aprinde focul atunci când ne rugăm, mai ales când îl primim şi îl adorăm în Euharistie, când îl întâlnim în evanghelie, când îi cântăm în psalmi. În acest fel, el ne face capabili să fim lumina lumii şi sarea pământului.

Luaţi exemplul cântecului celei mai mari poete, Maria, Preasfânta Maria. Ea a cântat: "Sufletul meu îl preamăreşte pe Domnul şi duhul meu tresaltă de bucurie în Dumnezeu, Mântuitorul meu" (Lc 1,46-47). Este nevoie de curaj pentru a mărturisi această bucurie astăzi! Este nevoie de ardoare pentru a iubi aşa cum Domnul ne-a iubit pe noi, dar tocmai asta ne face să "nu mai amânăm şi să trăim cu adevărat", aşa cum aţi spus. Nu este vorba de a face eforturi supraomeneşti, nici măcar de a îndeplini ocazional vreo operă de caritate: este vorba de a trăi ca bărbaţi şi femei care îl au pe Cristos în inimă, care îl ascultă ca Învăţător şi îl urmează ca Păstor.

Să privim la sfinţi: cât de liberi sunt! Împreună cu ei, să mergem înainte pe drum, ştiind foarte bine că adevăratul bine al vieţii nu poate fi cumpărat cu bani sau cucerit cu arme, ci poate fi dăruit, simplu, pentru că Dumnezeu îl dăruieşte tuturor cu iubire.

Vă mulţumesc tuturor că aţi venit! Şi vă mulţumesc – vă mulţumesc cu adevărat! – că iubiţi această Biserică din Roma împreună cu mine! Biserica din Roma este vie! Şi acum vă binecuvântez pe toţi, pe cei dragi ai voştri şi pe prietenii voştri. Vă mulţumesc!

La revedere şi drum bun!

LEO PP. XIV

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Note:

[1] Cf. S. Quasimodo, Ed è subito sera, Milano 2016.

[2] Cf. C. Rebora, Le poesie, Milano 1994.