![]() |
![]() |
![]() |
|
Scrisoare apostolică
1. În unitatea credinței, proclamată încă de la originile Bisericii, creștinii sunt chemați să meargă în armonie, păzind și transmițând cu iubire și cu bucurie darul pe care l-au primit. Acest lucru este exprimat în cuvintele Crezului: "Credem în Isus Cristos, Fiul Unul-Născut al lui Dumnezeu, care s-a coborât din cer pentru mântuirea noastră", formulate de Conciliul din Niceea, primul eveniment ecumenic din istoria creștinătății, acum 1.700 de ani. În timp ce mă pregătesc pentru călătoria apostolică în Turcia, prin această scrisoare doresc să încurajez în întreaga Biserică un elan reînnoit în mărturisirea credinței, al cărei adevăr, care de secole constituie patrimoniul comun al creștinilor, merită să fie mărturisit și aprofundat într-un mod mereu nou și actual. În acest sens, Comisia Teologică Internațională a aprobat un document cuprinzător: Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitor. A 1700-a aniversare a Conciliului Ecumenic din Niceea. Mă refer la el deoarece oferă perspective utile pentru aprofundarea importanței și a actualității, nu numai din punct de vedere teologic și eclezial, ci și cultural și social, a Conciliului din Niceea. 2. "Începutul Evangheliei lui Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu": așa își intitulează Evanghelia Sfântul Marcu, rezumând întregul mesaj tocmai în semnul filiației divine a lui Isus Cristos. În mod similar, apostolul Paul știe că este chemat să vestească evanghelia lui Dumnezeu despre Fiul său care a murit și a înviat pentru noi (cf. Rom 1,9), care este "da"-ul definitiv al lui Dumnezeu la promisiunile profeților (cf. 2Cor 1,19-20). În Isus Cristos, Cuvântul care era Dumnezeu înainte de timp și prin care s-au făcut toate lucrurile – așa cum afirmă prologul Evangheliei Sfântului Ioan – "s-a făcut trup și a locuit între noi" (In 1,14). În el, Dumnezeu a devenit aproapele nostru, astfel încât tot ceea ce facem fiecăruia dintre frații noștri, i-am făcut lui (cf. Mt 25,40). Este, așadar, o coincidență providențială că în acest An Sfânt, dedicat speranței noastre în Cristos, celebrăm și cea de-a 1700-a aniversare a primului Conciliu Ecumenic din Niceea, care în anul 325 a proclamat mărturisirea de credință în Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu. Aceasta este inima credinței creștine. Și astăzi, în celebrarea euharistică duminicală, pronunțăm Crezul niceeano-constantinopolitan, o mărturisire de credință care îi unește pe toți creștinii. Ea ne dă speranță în vremurile dificile pe care le trăim, în mijlocul atâtor griji și temeri, amenințări de război și violență, dezastre naturale, grave nedreptăți și dezechilibre, foamete și sărăcie de care suferă milioane de frați ai noștri și surori ale noastre. 3. Vremurile Conciliului din Niceea nu au fost mai puțin turbulente. Când a început în 325, rănile persecuțiilor împotriva creștinilor erau încă vii. Edictul de tolerare din Milano (313), emis de cei doi împărați Constantin și Licinius, părea să anunțe zorii unei noi ere de pace. După amenințări externe, însă, în cadrul Bisericii, au apărut curând dispute și conflicte. Arius, un preot din Alexandria, Egipt, învăța că Isus nu este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu; deși nu este o simplă creatură, el este o ființă intermediară între Dumnezeul inaccesibil de îndepărtat și noi. În afară de asta, a existat un timp când Fiul "nu era". Acest lucru era în linie cu mentalitatea răspândită în acea epocă și, prin urmare, părea plauzibil. Însă Dumnezeu nu abandonează Biserica sa, ridicând mereu bărbați și femei curajoși, martori ai credinței și păstori care conduc poporul său și îi arată calea evangheliei. Episcopul Alexandru de Alexandria și-a dat seama că învățăturile lui Arius erau complet incompatibile cu Sfânta Scriptură. Întrucât Arius nu era conciliant, Alexandru i-a convocat pe episcopii din Egipt și din Libia la un sinod, care a condamnat învățătura lui Arius; apoi a trimis o scrisoare celorlalți episcopi din Orient, informându-i în detaliu. În Occident, episcopul Hosius din Cordoba, Spania, a luat măsuri. El se dovedise deja un mărturisitor fervent al credinței în timpul persecuției sub împăratul Maximian și se bucura de încrederea episcopului de Roma, Papa Silvestru. Însă și urmașii lui Arius s-au unit. Aceasta a dus la una dintre cele mai mari crize din istoria Bisericii în primul mileniu. Motivul disputei, de fapt, nu a fost un detaliu secundar. Era vorba despre centrul credinței creștine, adică de răspunsul la întrebarea decisivă pe care Isus o pusese discipolilor în Cezareea lui Filip: "Cine spuneți voi că sunt eu?" (Mt 16,15). 4. Pe măsură ce controversa făcea ravagii, împăratul Constantin și-a dat seama că împreună cu unitatea Bisericii era amenințată și unitatea imperiului. Prin urmare, i-a chemat pe toți episcopii la un conciliu ecumenic, adică universal, la Niceea pentru a restabili unitatea. Sinodul, cunoscut sub numele al celor "318 Părinți", a fost ținut sub președinția împăratului: numărul episcopilor adunați împreună era fără precedent. Unii dintre ei încă purtau semnele torturilor suferite în timpul persecuției. Marea majoritate a lor proveneau din Orient, în timp ce se pare că numai cinci erau occidentali. Papa Silvestru s-a bazat pe figura autoritară din punct de vedere teologic a episcopului Hosius de Cordoba și a trimis doi preoți romani. 5. Părinții Conciliului au mărturisit fidelitatea lor față de Sfânta Scriptură și față de Tradiția apostolică, așa cum au mărturisit-o în timpul botezului, conform mandatului lui Isus: "Mergeți și faceți ucenici din toate neamurile, botezându-i în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh" (Mt 28,19). În Occident existau diferite formule, printre care se număra așa-numitul Crez al Apostolilor[1]. Și în Orient existau multe mărturisiri baptismale, similare între ele în structură. Nu era vorba de un limbaj erudit și complicat, ci mai degrabă – așa cum s-a spus mai târziu – de un limbaj simplu, inteligibil pentru pescarii de pe Marea Galileei. Pe această bază, Crezul de la Niceea începe prin a mărturisi: "Credem într-un singur Dumnezeu, Tatăl atotputernicul, creatorul tuturor lucrurilor văzute și nevăzute"[2]. Prin aceasta, Părinții conciliari și-au exprimat credința în Dumnezeul unul și unic. Nu a existat nicio controversă la conciliu pe această temă. În schimb, a fost discutat un al doilea articol, care folosește, de asemenea, limbajul Bibliei pentru a mărturisi credința în "un singur Domn, Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu". Dezbaterea a apărut din necesitatea de a răspunde la întrebarea ridicată de Arius cu privire la modul în care ar trebui înțeleasă afirmația "Fiul lui Dumnezeu" și cum ar putea fi reconciliată cu monoteismul biblic. Prin urmare, Conciliul a fost chemat să definească sensul corect al credinței în Isus ca "Fiul lui Dumnezeu". Părinții au mărturisit că Isus este Fiul lui Dumnezeu prin faptul că este "de o ființă (ousia) cu Tatăl [...], născut, nu creat, de o ființă (homooúsios) cu Tatăl". Cu această definiție, teza lui Arius a fost respinsă radical[3]. Pentru a exprima adevărul credinței, conciliul a folosit două cuvinte, "substanță" (ousia) și "din aceeași substanță" (homooúsios), care nu se găsesc în Scriptură. Procedând astfel, nu a intenționat să înlocuiască afirmațiile biblice cu filozofia greacă. Dimpotrivă, conciliul a folosit acești termeni pentru a afirma clar credința biblică, distingând-o de eroarea elenizantă a lui Arius. Prin urmare, acuzația de elenizare nu se aplică Părinților de la Niceea, ci doctrinei false a lui Arius și a adepților săi. Din punct de vedere pozitiv, Părinții de la Niceea au voit cu tărie să rămână fideli monoteismului biblic și realismului întrupării. Ei au voit să reafirme că singurul Dumnezeu adevărat nu este inaccesibil de departe de noi, ci, dimpotrivă, s-a apropiat și ne-a venit în întâmpinare în Isus Cristos. 6. Pentru a-și exprima mesajul în limbajul simplu al Bibliei și al liturgiei familiare întregului popor al lui Dumnezeu, conciliul reia câteva formulări ale mărturisirii baptismale: "Dumnezeu din Dumnezeu, lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat". Conciliul reia apoi metafora biblică a luminii: "Dumnezeu este lumină" (1In 1,5; cf. In 1,4-5). Asemenea luminii care radiază și se comunică fără încetare, tot așa Fiul este reflexia (apaugasma) gloriei lui Dumnezeu și chipul (character) ființei sale (ipostasis) (cf. Evr 1,3; 2Cor 4,4). Fiul întrupat, Isus, este, așadar, lumina lumii și a vieții (cf. In 8,12). Prin botez, ochii inimii noastre sunt luminați (cf. Ef 1,18), pentru ca și noi să putem fi lumină în lume (cf. Mt 5,14). În cele din urmă, Crezul afirmă că Fiul este "Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat". În multe locuri, Biblia distinge idolii morți de Dumnezeul cel adevărat și viu. Dumnezeul adevărat este Dumnezeul care vorbește și acționează în istoria mântuirii: Dumnezeul lui Abraham, Isaac și Iacob, care s-a revelat lui Moise în rugul aprins (cf. Ex 3,14), Dumnezeul care vede mizeria poporului, ascultă strigătul său, îl călăuzește și îl însoțește prin deșert cu stâlpul de foc (cf. Ex 13,21), îi vorbește cu glas de tunet (cf. Dt 5,26) și are milă de el (cf. Os 11,8-9). Creștinul este, așadar, chemat să se convertească de la idolii morți la Dumnezeul cel viu și adevărat (cf. Fap 12,25; 1Tes 1,9). În acest sens, Simon Petru mărturisește la Cezareea lui Filip: "Tu ești Cristos, Fiul Dumnezeului celui viu" (Mt 16,16). 7. Crezul de la Niceea nu formulează o teorie filozofică. El mărturisește credința în Dumnezeul care ne-a răscumpărat prin Isus Cristos. Acesta este Dumnezeul cel viu: el vrea ca noi să avem viață și să o avem din belșug (cf. In 10,10). Prin urmare, Crezul continuă cu cuvintele mărturisirii baptismale: Fiul lui Dumnezeu care "pentru noi, oamenii, și pentru a noastră mântuire s-a coborât din cer și s-a întrupat și s-a făcut om, a murit, a înviat a treia zi, s-a înălțat la cer și va veni să judece pe cei vii și pe cei morți". Aceasta clarifică faptul că afirmațiile cristologice de credință ale conciliului sunt inserate în istoria mântuirii dintre Dumnezeu și creaturile sale. Sfântul Atanasiu, care a participat la Conciliu ca diacon al episcopului Alexandru și i-a succedat în scaunul de Alexandria, Egipt, a subliniat de mai multe ori și cu mare forță dimensiunea soteriologică exprimată de Crezul de la Niceea. Într-adevăr, el scrie că Fiul, coborând din ceruri, "ne-a făcut fii ai Tatălui și, devenind el însuși om, i-a îndumnezeit pe oameni. Nu a devenit Dumnezeu din omul care era, ci din Dumnezeu s-a făcut om pentru a ne îndumnezei"[4]. Numai dacă Fiul este cu adevărat Dumnezeu este posibil acest lucru: nicio ființă muritoare nu poate, de fapt, să învingă moartea și să ne mântuiască; numai Dumnezeu poate face acest lucru. El este cel care ne-a eliberat în Fiul său făcut om pentru ca noi să fim liberi (cf. Gal 5,1). Verbul descendit, "s-a coborât", merită să fie subliniat în Crezul de la Niceea. Sfântul Paul descrie această mișcare cu expresii puternice: "[Cristos] s-a umilit pe sine, luând chip de rob, făcându-se asemenea oamenilor" (Fil 2,7). După cum scrie prologul Evangheliei după Sfântul Ioan, "Cuvântul s-a făcut trup și a locuit între noi" (In 1,14). Din acest motiv – ne învață Scrisoarea către Evrei – "nu avem un mare preot care să nu poată suferi împreună cu noi în slăbiciunile noastre, ci unul care a fost încercat în toate asemenea nouă, în afară de păcat" (Evr 4,15). În seara dinaintea morții sale, s-a aplecat ca un rob pentru a spăla picioarele discipolilor săi (cf. In 13,1-17). Și apostolul Toma, numai când a putut să-și pună degetele în rana din coasta Domnului înviat, a mărturisit: "Domnul meu și Dumnezeul meu!" (In 20,28). Tocmai în virtutea Întrupării sale îl întâlnim pe Domnul în frații noștri și surorile noastre aflați în nevoie: "Ceea ce le-ați făcut lor, mie mi-ați făcut" (Mt 25,40). Crezul de la Niceea, așadar, nu ne vorbește despre un Dumnezeu îndepărtat, de neatins, nemișcat, care se odihnește în sine însuși, ci despre un Dumnezeu care este aproape de noi, care ne însoțește pe drumul nostru pe cărările lumii și în cele mai întunecate locuri de pe pământ. Imensitatea sa se manifestă prin faptul că el devine mic, dezbrăcându-se de măreția sa infinită, devenind aproapele nostru în cei umili și săraci. Acest fapt revoluționează concepțiile păgâne și filozofice despre Dumnezeu. Un alt cuvânt din Crezul de la Niceea este deosebit de revelator pentru noi astăzi. Afirmația biblică "s-a făcut trup" clarificată prin inserarea cuvântului "om" după cuvântul "întrupat". Niceea se distanțează astfel de falsa doctrină conform căreia Logos-ul și-a asumat numai un trup ca înveliș exterior, dar nu și sufletul uman, înzestrat cu intelect și liber-arbitru. Dimpotrivă, vrea să afirme ceea ce Conciliul din Calcedon (451) avea să declare în mod explicit: în Cristos, Dumnezeu a asumat și a răscumpărat întreaga ființă umană, cu trup și suflet. Fiul lui Dumnezeu s-a făcut om – explică Sfântul Atanasiu – pentru ca noi, oamenii, să putem fi divinizați[5]. Această inteligență luminoasă a Revelației divine fusese pregătită de Sfântul Irineu din Lyon și de Origene și, ulterior, dezvoltată cu mare bogăție în spiritualitatea orientală. Divinizarea nu are nicio legătură cu auto-divinizarea omului. Dimpotrivă, divinizarea ne protejează de ispita primordială de a vrea să fim ca Dumnezeu (cf. Gen 3,5). Ceea ce este Cristos prin fire, noi devenim prin har. Prin lucrarea răscumpărării, Dumnezeu nu numai că a restaurat demnitatea noastră umană de chip al lui Dumnezeu, dar Cel care ne-a creat atât de minunat ne-a făcut părtași, într-un mod și mai minunat, de natura sa divină (cf. 2Pt 1,4). Deci, divinizarea este adevărata umanizare. Iată de ce existența omului țintește dincolo de sine, caută dincolo de sine, dorește dincolo de sine și este neliniștită până când nu se odihnește în Dumnezeu[6]: Deus enim solus satiat, "numai Dumnezeu îl satisface pe om!"[7] Numai Dumnezeu, în infinitatea sa, poate satisface dorința infinită a inimii umane și, din acest motiv, Fiul lui Dumnezeu a voit să devină fratele și răscumpărătorul nostru. 8. Am spus că Niceea a respins în mod clar învățăturile lui Arius. Dar Arius și adepții săi nu au renunțat. Împăratul Constantin însuși și succesorii săi s-au alăturat din ce în ce mai mult arienilor. Termenul homooúsios a devenit un măr al discordiei între niceeni și anti-niceeni, declanșând astfel conflicte serioase suplimentare. Sfântul Vasile din Cezareea descrie confuzia care a urmat cu imagini elocvente, comparând-o cu o bătălie navală nocturnă în mijlocul unei furtuni violente[8], în timp ce Sfântul Ilariu mărturisește despre ortodoxia laicilor în ceea ce privește arianismul multor episcopi, recunoscând că "urechile poporului sunt mai sfinte decât inimile preoților"[9]. Stânca Crezului de la Niceea a fost Sfântul Atanasiu, neînduplecat și statornic în credință. Deși a fost depus și expulzat de cinci ori din scaunul episcopal din Alexandria, s-a întors de fiecare dată ca episcop. Chiar și din exil, a continuat să călăuzească poporul lui Dumnezeu prin scrierile și scrisorile sale. Asemenea lui Moise, Atanasiu nu a putut intra în țara făgăduită a păcii ecleziale. Acest har a fost rezervat unei noi generații, cunoscută sub numele de "tinerii niceeni": în Orient, cei trei Părinți capadocieni, Sfântul Vasile din Cezareea (cca. 330-379), căruia i s-a dat titlul de "cel Mare", fratele său Sfântul Grigore din Nissa (335-394) și cel mai mare prieten al lui Vasile, Sfântul Grigore din Nazianz (329/30-390). În Occident, Sfântul Ilariu din Poitiers (cca. 315-367) și elevul său Sfântul Martin din Tours (cca. 316-397) au fost importanți. Apoi, mai presus de toți, Sfântul Ambrozie din Milano (333-397) și Sfântul Augustin din Hipona (354-430). Meritul celor trei capadocieni, în mod deosebit, a fost acela de a duce la împlinire formularea Crezului de la Niceea, arătând că Unitatea și Trinitatea în Dumnezeu nu sunt deloc în contradicție. În acest context, articolul de credință despre Duhul Sfânt a fost formulat la primul Conciliu din Constantinopol din 381. Astfel, Crezul, care de atunci încolo a fost numit niceeano-constantinopolitan, afirmă: "Credem în Duhul Sfânt, Domnul și de viață dătătorul, care purcede de la Tatăl, care împreună cu Tatăl și cu Fiul este adorat și preamărit și a vorbit prin profeți."[10] De la Conciliul din Calcedon din 451, Conciliul din Constantinopol a fost recunoscut ca ecumenic, iar Crezul niceeano-constantinopolitan a fost declarat universal obligatoriu[11]. Prin urmare, acesta a constituit o legătură de unitate între Orient și Occident. În secolul al XVI-lea, comunitățile ecleziale care au apărut în urma Reformei l-au menținut și ele. Crezul niceeano-constantinopolitan devine astfel mărturisirea comună a tuturor tradițiilor creștine. 9. Drumul de la Sfânta Scriptură la mărturisirea de credință de la Niceea, apoi la receptarea ei la Constantinopol și Calcedon, și mai departe până în secolele al XVI-lea și al XXI-lea al nostru, a fost lung și liniar. Toți, ca discipoli ai lui Isus Cristos, suntem botezați "în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh", facem semnul crucii și suntem binecuvântați. Încheiem fiecare rugăciune a psalmilor din Liturgia Orelor cu "Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh". Liturgia și viața creștină sunt, așadar, ferm ancorate în Crezul de la Niceea și Constantinopolitan: ceea ce spunem cu buzele noastre trebuie să vină din inimă, așa încât să fie mărturisit în viață. Trebuie, așadar, să ne întrebăm: Ce s-a întâmplat cu receptarea interioară a Crezului astăzi? Simțim că privește și situația noastră de astăzi? Înțelegem și trăim ceea ce spunem în fiecare duminică și ce înseamnă ceea ce spunem pentru viața noastră? Crezul de la Niceea începe prin mărturisirea credinței în Dumnezeu, Atotputernicul, Creatorul cerului și al pământului. Astăzi, pentru mulți, Dumnezeu și întrebarea despre Dumnezeu nu au aproape niciun sens în viață. Conciliul al II-lea din Vatican a subliniat că creștinii sunt cel puțin parțial responsabili pentru această situație, deoarece nu dau mărturie despre adevărata credință și ascund adevărata față a lui Dumnezeu cu stiluri de viață și acțiuni care sunt departe de evanghelie[12]. S-au purtat războaie, oameni au fost uciși, persecutați și discriminați în numele lui Dumnezeu. În loc să fie vestit un Dumnezeu milostiv, s-a vorbit despre un Dumnezeu răzbunător care inspiră teroare și pedepsește. 10. Crezul de la Niceea ne invită, așadar, la un examen de conștiință. Ce înseamnă Dumnezeu pentru mine și cum mărturisesc credința în el? Unicul și singurul Dumnezeu este cu adevărat Domnul vieții sau există idoli mai importanți decât Dumnezeu și decât poruncile sale? Dumnezeu este pentru mine Dumnezeul viu, aproape de mine în orice situație, Tatăl căruia mă adresez cu încredere filială? Este Creatorul căruia îi datorez tot ceea ce sunt și ceea ce am, ale cărui urme le pot găsi în fiecare creatură? Sunt dispus să împărtășesc bunurile pământului, care aparțin tuturor, într-un mod just și echitabil? Cum tratez creația, care este opera mâinilor sale? O folosesc cu respect și recunoștință sau o exploatez, o distrug în loc să o îngrijesc și să o cultiv ca pe o casă comună a umanității[13]? 11. În centrul Crezului niceeano-constantinopolitan se află mărturisirea credinței în Isus Cristos, Domnul și Dumnezeul nostru. Aceasta este inima vieții noastre creștine. Prin urmare, ne angajăm să-l urmăm pe Isus ca Învățător, tovarăș, frate și prieten. Dar Crezul de la Niceea cere mai mult: ne amintește, de fapt, să nu uităm că Isus Cristos este Domnul (Kyrios), Fiul Dumnezeului celui viu, care "pentru mântuirea noastră s-a coborât din cer" și a murit "pentru noi" pe cruce, deschizându-ne calea către o viață nouă prin învierea și înălțarea sa. Desigur, a-l urma pe Isus Cristos nu este o cale largă și confortabilă, dar această cale, adesea exigentă sau chiar dureroasă, conduce întotdeauna la viață și la mântuire (cf. Mt 7,13-14). Faptele Apostolilor vorbesc despre noua cale (cf. Fap 19,9.23; 22,4.14-15.22), care este Isus Cristos (cf. In 14,6): a-l urma pe Domnul angajează pașii noștri pe calea crucii, care prin căință ne conduce la sfințire și la îndumnezeire[14]. Dacă Dumnezeu ne iubește cu toată ființa sa, atunci și noi trebuie să ne iubim unii pe alții. Nu-l putem iubi pe Dumnezeu, pe care nu-l vedem, fără să-l iubim și pe fratele și sora pe care îi vedem (cf. 1In 4,20). Iubirea față de Dumnezeu fără iubirea față de aproapele este ipocrizie; iubirea radicală față de aproapele, mai ales iubirea față de dușmani fără iubirea față de Dumnezeu, este un eroism care ne copleșește și ne oprimă. Urmându-l pe Isus, urcușul către Dumnezeu trece prin coborârea și dăruirea față de frați și surori, în special față de cei din urmă, cei mai săraci, cei abandonați și cei marginalizați. Ceea ce am făcut celor mai mici dintre aceștia, am făcut lui Cristos (cf. Mt 25,31-46). În fața catastrofelor, a războaielor și a sărăciei, putem mărturisi milostivirea lui Dumnezeu față de persoanele care se îndoiesc de el numai atunci când experimentează milostivirea sa prin intermediul nostru[15]. 12. În cele din urmă, Conciliul din Niceea este actual datorită valorii sale ecumenice foarte ridicate. În această privință, realizarea unității tuturor creștinilor a fost unul dintre principalele obiective ale ultimului conciliu, Conciliul al II-lea din Vatican[16]. Exact acum treizeci de ani, Sfântul Ioan Paul al II-lea a continuat și a promovat mesajul conciliar în enciclica Ut unum sint (25 mai 1995). Astfel, odată cu marea aniversare a primului Conciliu din Niceea, celebrăm și aniversarea primei enciclice ecumenice. Aceasta poate fi considerată ca un manifest care a actualizat aceleași fundamente ecumenice puse de Conciliul din Niceea. Mișcarea ecumenică, slavă Domnului, a realizat multe în ultimii șaizeci de ani. Deși unitatea vizibilă deplină cu Bisericile ortodoxe și ortodoxe orientale și cu Comunitățile ecleziale care au apărut din Reformă nu ne-a fost încă acordată, dialogul ecumenic ne-a condus, pe baza unicului botez și a Crezului niceeano-constantinopolitan, să-i recunoaștem pe frații noștri și surorile noastre în Isus Cristos în frații și surorile din alte Biserici și Comunități ecleziale și să redescoperim Comunitatea unică și universală a discipolilor lui Cristos din întreaga lume. Într-adevăr, împărtășim credința în unicul Dumnezeu, Tatăl tuturor oamenilor, îl mărturisim împreună pe unicul Domn și adevăratul Fiu al lui Dumnezeu, Isus Cristos, și pe unicul Duh Sfânt, care ne inspiră și ne îndeamnă la o unitate deplină și la o mărturie comună a evangheliei. Cu adevărat, ceea ce ne unește este mult mai mare decât ceea ce ne desparte[17]! Astfel, într-o lume divizată și sfâșiată de multe conflicte, comunitatea creștină universală unică poate fi un semn de pace și un instrument de reconciliere, contribuind decisiv la o angajare mondială pentru pace. Sfântul Ioan Paul al II-lea ne-a amintit, în mod deosebit, de mărturia numeroșilor martiri creștini din toate Bisericile și comunitățile ecleziale: amintirea lor ne unește și ne îndeamnă să fim martori și făcători de pace în lume. Pentru a putea îndeplini această slujire în mod credibil, trebuie să mergem împreună pentru a realiza unitatea și reconcilierea între toți creștinii. Crezul de la Niceea poate fi fundamentul și criteriul de referință al acestui drum. Într-adevăr, ne oferă un model de unitate adevărată în diversitatea legitimă. Unitate în Trinitate, Trinitate în Unitate, pentru că unitatea fără multiplicitate este tiranie, multiplicitatea fără unitate este dezintegrare. Dinamica trinitară nu este dualistă, ca un aut-aut (sau-sau) exclusivist, ci mai degrabă o legătură captivantă, un et-et (și-și): Duhul Sfânt este legătura de unitate pe care îl adorăm împreună cu Tatăl și cu Fiul. Prin urmare, trebuie să lăsăm în urmă controversele teologice care și-au pierdut rațiunea de a fi pentru a dobândi o gândire comună și, mai mult, o rugăciune comună către Duhul Sfânt, ca să ne adune pe toți împreună într-o unică credință și o unică iubire. Acesta nu înseamnă un ecumenism care urmărește revenirea la starea anterioară diviziunilor, nici o recunoaștere reciprocă a status quo-ului actual al diversității Bisericilor și comunităților ecleziale, ci mai degrabă un ecumenism care privește spre viitor, al reconcilierii pe calea dialogului, al schimbului darurilor și patrimoniilor noastre spirituale. Restabilirea unității între creștini nu ne face mai săraci, dimpotrivă, ne îmbogățește. Ca și la Niceea, acest obiectiv va fi posibil numai printr-un răbdător, lung și uneori dificil drum de ascultare și acceptare reciprocă. Este vorba de o provocare teologică și, mai mult, de o provocare spirituală, care necesită căință și convertire din partea tuturor. Din acest motiv, avem nevoie de un ecumenism spiritual al rugăciunii, al laudei și al cultului, așa cum s-a întâmplat în Crezul de la Niceea și Constantinopol. Să-l invocăm, așadar, pe Duhul Sfânt, ca să ne însoțească și să ne călăuzească în această lucrare. Duhule Sfânt al lui Dumnezeu, tu călăuzești credincioșii pe calea istoriei. Îți mulțumim că ai inspirat Simbolurile credinței și că ai trezit în inimile noastre bucuria de a mărturisi mântuirea noastră în Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, de o ființă cu Tatăl. Fără el nu putem face nimic. Tu, Duh veșnic al lui Dumnezeu, întinerește credința Bisericii din veac în veac. Ajută-ne să o aprofundăm și să ne întoarcem mereu la esențial pentru a o proclama. Pentru ca mărturia noastră în lume să nu fie inertă, vino, Duhule Sfânt, cu focul tău de har, să reaprinzi credința noastră, să ne aprinzi de speranță, să ne înflăcărezi de caritate.
Vino, Mângâietor divin, tu care ești armonia, să unești inimile și mințile credincioșilor. Vino și dăruiește-ne să savurăm frumusețea comuniunii. Vino, Iubire a Tatălui și a Fiului, să ne aduni în unica turmă a lui Cristos. Arată-ne căile pe care trebuie să le parcurgem, așa încât, cu înțelepciunea ta, să ne putem întoarce la ceea ce suntem în Cristos: una, pentru ca lumea să creadă. Amin. Din Vatican, 23 noiembrie 2025, Solemnitatea lui Cristos, Regele Universului LEO PP. XIV Traducere de pr. Mihai Pătrașcu Note: [1] Denzinger – Hünermann, Enchiridion Symbolorum, Bologna, 2018 (de acum înainte DH), 30. [2] Ibidem, 125. [3] Din afirmațiile Sfântului Atanasiu din Contra Arianos I, 9, este clar că homooúsios nu înseamnă "de o ființă egală", ci "de o ființă" cu Tatăl; prin urmare, nu este vorba de egalitate de ființă, ci de identitate de ființă între Tatăl și Fiul. Traducerea latină a lui homooúsios vorbește, așadar, pe bună dreptate despre unius substantiae cum Patre (cf. DH 125). [4] Contra Arianos I, 38, 7- 39, 1. [5] Cf. De incarnatione, 54, Contra Arianos I, 39; 42; 45; II, 59ss. [6] Sfântul Augustin, Confessiones, 1. [7] Sfântul Toma de Aquino, In Symbolum Apostolorum, a. 12. [8] Sfântul Vasile, De Spiritu Sancto, 30. [9] Sfântul Ilariu, Contra Arianos, vel Auxentium, 6. Ținând cont de vocile Părinților, învățatul teolog, mai târziu cardinal și astăzi sfânt și învățător al Bisericii, John Henry Newman (1801-1890), a investigat această dispută și a ajuns la concluzia că Crezul de la Niceea a fost păstrat mai presus de toate prin sensus fidei al poporului lui Dumnezeu. Cf. On consulting the Faithful in Matters of Doctrine [Despre consultarea credincioșilor în chestiuni de doctrină] (1859). [10] DH 150. Afirmația "și purcede de la Tatăl și de la Fiul (Filioque)" nu se găsește în textul de la Constantinopol: a fost inserată în Crezul latin de Papa Benedict al VIII-lea în 1014 și este obiect al dialogului ortodox-catolic. [11] DH 300. [12] Conciliul Ecumenic Vatican II, Constituția pastorală Gaudium et spes, nr. 19. [13] Cf. Francisc, Scrisoarea enciclică Laudato si’ (24 mai 2015), nr. 67; 78; 124. [14] Cf. Idem, Exortația apostolică Gaudete et exsultate (19 martie 2018), nr. 92. [15] Cf. Idem, Scrisoarea enciclică Fratelli tutti (3 octombrie 2020), nr. 67; 254. [16] Cf. Conciliul Ecumenic Vatican II, Decretul Unitatis redintegratio, nr. 1. [17] Cf. Sfântul Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea enciclică Ut unum sint (25 mai 1995), nr. 20.
|
|
![]() |
Episcopia Romano-Catolică de Iași * Bd. Ștefan cel Mare și Sfânt, 26, 700064 - Iași (IS) tel. 0232/212003 (Episcopie); 0232/212007 (Parohie); e-mail: editor@ercis.ro design și conținut copyright 2001-2025 * * toate drepturile rezervate * găzduit de HostX.ro * stat | ![]() |