Leon al XIV-lea: A ne recunoaşte fraţi, antidot la orice extremism

Noua carte a papei, "Forţa evangheliei: Credinţa creştină în 10 cuvinte", a fost publicată joi, 20 noiembrie 2025, de Libreria Editrice Vaticana. Volumul, editat de Lorenzo Fazzini, este o colecţie de discursuri şi alocuţiuni ale pontifului împreună cu un text inedit, introducerea, pe care îl publicăm integral mai jos.

Zece cuvinte. Zece cuvinte nu sunt multe, dar pot începe un discurs despre bogăţia vieţii creştine. Astfel, pentru început, aş vrea să aleg trei dintre aceste zece cuvinte, ca punct de plecare pentru un dialog imaginar cu cei care vor citi aceste pagini: Cristos, comuniune, pace. La prima vedere, pot părea termeni fără legătură, nederivaţi între ei. Dar nu este aşa. Se pot împletiţi într-o relaţie pe care aş vrea să o aprofundez cu voi, dragi cititori, pentru ca împreună să-i putem înţelege noutatea şi semnificaţia.

Înainte de toate, centralitatea lui Cristos. Fiecare botezat a primit darul întâlnirii cu el. A fost atinsă de lumina şi harul său. Credinţa este tocmai aceasta: nu efortul titanic de a ajunge la un Dumnezeu supranatural, ci mai degrabă primirea lui Isus în viaţa noastră, descoperirea că faţa lui Dumnezeu nu este departe de inima noastră. Domnul nu este nici o fiinţă magică, nici un mister de necunoscut; s-a apropiat de noi în Isus, în acel Om născut la Betleem, murit la Ierusalim, înviat şi viu astăzi. Astăzi! Şi misterul creştinismului este că acest Dumnezeu doreşte să se unească cu noi, să se apropie de noi, să devină prietenul nostru. Aşa încât să devenim el.

Sfântul Augustin scrie: "Înţelegeţi, fraţilor? Vă daţi seama de harul pe care Dumnezeu l-a revărsat asupra noastră? Uimiţi-vă, bucuraţi-vă: am devenit Cristos! Dacă Cristos este capul şi noi suntem mădularele, omul întreg este el şi noi"[1]. Credinţa creştină este participare la viaţa divină prin experienţa umanităţii lui Isus. În el, Dumnezeu nu mai este un concept sau o enigmă, ci o persoană apropiată nouă. Augustin a experimentat toate acestea în convertirea sa, atingând cu mâna forţa prieteniei cu Cristos care i-a schimbat radical viaţa: "Unde eram când te căutam? Tu erai în faţa mea, dar eu mă îndepărtasem de mine şi nu mă puteam găsi. Cu atât mai puţin te regăseam pe tine"[2].

Cristos, în afară de asta, este principiul comuniunii. Întreaga sa existenţă a fost marcată de această dorinţă de a fi o punte: o punte între omenire şi Tatăl, o punte între oamenii pe care i-a întâlnit, o punte între el şi cei aflaţi la margini. Biserica este această comuniune a lui Cristos care continuă de-a lungul istoriei. Şi este o comunitate care în unitate trăieşte diversitatea.

Augustin recurge la o imagine, cea a unei grădini, pentru a ilustra frumuseţea unei comunităţi de credincioşi care face din propriile diversităţi o pluralitate care tinde spre unitate şi care nu coboară în dezordinea confuziei: "Ea posedă, fraţilor, acea grădină a Domnului; posedă nu numai trandafirii martirilor, ci şi crinii fecioarelor şi iederele celor căsătoriţi şi violetele văduvelor. Într-un cuvânt, preaiubiţilor, în nicio stare de viaţă oamenii să nu se îndoiască de propria chemare: Cristos a murit pentru toţi. Într-adevăr, s-a scris despre el: «El vrea ca toţi oamenii să se mântuiască şi să ajungă la cunoaşterea adevărului» (1Tim 2,4)"[3]. Această pluralitate devine comuniune în unicul Cristos. Isus ne uneşte dincolo de personalităţile noastre, de originile noastre culturale şi geografice, de limba noastră şi de istoriile noastre. Unitatea pe care el o stabileşte printre prietenii săi este misterios de rodnică şi se adresează tuturor: "Biserica este alcătuită din toţi cei care sunt în armonie cu fraţii şi care îl iubesc pe aproapele"[4].

Creştinii pot şi trebuie să fie martori ai acestei armonii, ai acestei fraternităţi, ai acestei apropieri în lumea de astăzi, marcată de atâtea războaie. Aceasta nu depinde numai de forţele noastre, ci este un dar de sus, cadou al acelui Dumnezeu care, cu Duhul său, ne-a promis că vom fi mereu alături de el, viu alături de noi: "Cu cât unul îl are pe Duhul Sfânt, cu atât iubeşte Biserica"[5]. Biserica, o casă a diferitelor popoare, poate deveni un semn că nu suntem condamnaţi să trăim în conflict perpetuu şi poate întrupa visul unei omeniri reconciliate, paşnice, armonioase. Este un vis care are un fundament: Isus, rugăciunea sa către Tatăl pentru unitatea poporului său. Şi dacă Isus l-a rugat pe Tatăl, cu atât mai mult trebuie să-l rugăm pe el pentru ca să ne acorde darul unei lumi paşnice. Şi, în sfârşit, din Cristos şi din comuniune, pacea. Care nu este rod al opresiunii nici al violenţei, nu este înrudită cu ura nici cu răzbunarea.

Cristos este cel care, cu rănile Pătimirii sale, îi întâmpină pe ai săi, spunând: "Pace vouă". Sfinţii au mărturisit că iubirea învinge războiul, că numai bunătatea dezarmează perfidia şi că nonviolenţa poate anihila opresiunea. Trebuie să privim în faţă lumea noastră: nu mai putem tolera nedreptăţile structurale prin care cei care au, au tot mai mult şi, invers, cei care au mai puţin, devin din ce în ce mai sărăciţi. Ura şi violenţa riscă, precum o pantă înclinată, să se reverse până când sărăcia se răspândeşte printre popoare: tocmai dorinţa de comuniune, faptul de a ne recunoaşte fraţi, este antidot la orice extremism.

Părintele Christian de Chergé, priorul mănăstirii Tibhirine, beatificat împreună cu alţi optsprezece călugări şi călugăriţe martiri în Algeria, după ce a trăit experienţa întâlnirii faţă în faţă cu terorişti, a primit de la Cristos, în comuniune cu el şi cu toţi fiii lui Dumnezeu, darul de a scrie cuvinte care ne vorbesc şi astăzi, pentru că vin de la Dumnezeu. Întrebându-se ce rugăciune ar putea adresa Domnului după o încercare atât de grea, vorbind despre cei care invadaseră violent mănăstirea, a scris: "Am dreptul să cer «dezarmează-l», dacă nu încep să cer «dezarmează-mă» şi «dezarmează-ne», ca o comunitate? Este rugăciunea mea zilnică". În acelaşi ţinut din Africa de Nord, cu aproximativ 1.600 de ani înainte, Augustin remarca: "Trăim bine şi vremurile vor fi bune. Noi suntem vremurile"[6].

Timpul nostru îl putem marca noi, cu mărturia, cu rugăciunea către Duhul Sfânt, pentru ca să ne facă bărbaţi şi femei contagioşi de pace, primind harul lui Cristos şi răspândind în lume parfumul carităţii şi milostivirii sale. "Noi suntem timpurile": să nu ne lăsăm copleşiţi de descurajare în faţa violenţei la care asistăm; să-i cerem lui Dumnezeu Tatăl, în fiecare zi, forţa Duhului Sfânt pentru a face să strălucească flacăra vie a păcii în întunericul istoriei.

Cetatea Vaticanului, 16 octombrie 2025

LEO PP. XIV

(După Vatican News, 20 noiembrie 2025)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Note:

[1] Sfântul Augustin, Comentariu la Evanghelia lui Ioan, 21,8.

[2] Id., Confesiuni, V, 2, 2.

[3] Id., Discursuri, 304, 3.

[4] Ivi, 359, 9.

[5] Id., Comentariu la Evanghelia lui Ioan, 32, 8,8.

[6] Id., Discursuri, 80, 8.