© Vatican Media

Papa Leon al XIV-lea: Jubileul catiheţilor (Duminica a XXVI-a de peste an, 28 septembrie 2025)

Iubiţi fraţi şi surori,

Cuvintele lui Isus ne spun cum priveşte Dumnezeu lumea, în orice timp şi în orice loc. În Evanghelia pe care am ascultat-o (Lc 16,19-31), ochii săi observă un sărac şi un bogat, pe cel care moare de foame şi pe cel care se îndoapă în faţa lui; văd hainele elegante ale unuia şi rănile celuilalt linse de câini (cf. Lc 16,19-21). Dar nu numai atât: Domnul priveşte inima oamenilor şi, prin ochii săi, noi recunoaştem un sărac şi un indiferent. Lazăr este uitat de cel care stă în faţa lui, chiar dincolo de uşa casei sale, totuşi Dumnezeu este aproape de el şi îşi aminteşte de numele său. Omul care trăieşte în abundenţă, în schimb, este fără nume, pentru că se pierde pe sine, uitând de aproapele său. Este pierdut în gândurile inimii sale, plin de lucruri şi gol de iubire. Bunurile sale nu îl fac bun.

Relatarea pe care ne-o încredinţează Cristos este, din păcate, foarte actuală. La uşile opulenţei se află astăzi mizeria unor popoare întregi, chinuite de război şi de exploatare. De-a lungul secolelor, nimic nu pare să se fi schimbat: câţi Lazări mor în faţa lăcomiei care ignoră dreptatea, a profitului care calcă în picioare caritatea, a bogăţiei oarbe în faţa durerii săracilor! Totuşi, Evanghelia ne asigură că suferinţele lui Lazăr au un sfârşit. Durerile sale se termină aşa cum se termină benchetuirile bogatului, iar Dumnezeu le face dreptate amândurora: "A murit săracul şi a fost dus de îngeri în sânul lui Abraham. A murit şi bogatul şi a fost îngropat" (v. 22). Biserica proclamă neobosit acest cuvânt al Domnului, pentru ca să ne convertească inimile.

Preaiubiţilor, printr-o coincidenţă singulară, acelaşi pasaj evanghelic a fost proclamat în timpul Jubileului Catiheţilor din Anul Sfânt al Milostivirii. Adresându-se pelerinilor veniţi la Roma cu acea ocazie, Papa Francisc a subliniat că Dumnezeu mântuieşte lumea de orice rău, dându-şi viaţa pentru mântuirea noastră. Acţiunea sa este începutul misiunii noastre, pentru că ne invită să ne dăruim pe noi înşine pentru binele tuturor. Papa le-a spus catiheţilor: "Acest centru în jurul căruia se învârte totul, această inimă care bate şi dă viaţă tuturor, este vestirea pascală, prima vestire: Domnul Isus a înviat, Domnul Isus te iubeşte, şi-a dat viaţa pentru tine; înviat şi viu, este lângă tine şi te aşteaptă în fiecare zi" (Omilie, 25 septembrie 2016). Aceste cuvinte ne fac să reflectăm asupra dialogului dintre omul bogat şi Abraham, pe care l-am auzit în Evanghelie: este vorba de o rugăminte pe care bogatul o face pentru a-şi salva fraţii şi care devine o provocare pentru noi.

Adresându-se lui Abraham, de fapt, exclamă: "Dacă unul dintre morţi ar veni la ei, s-ar converti" (Lc 16,30). Abraham răspunde: "Dacă nu ascultă de Moise şi Profeţi, chiar dacă ar învia cineva din morţi, nu se vor convinge" (v. 31). Într-adevăr, cineva a înviat din morţi: Isus Cristos. Cuvintele Scripturii, aşadar, nu vor să ne dezamăgească sau să ne descurajeze, ci trezesc conştiinţa noastră. A asculta pe Moise şi pe Profeţi înseamnă a ne aminti de poruncile şi de promisiunile lui Dumnezeu, a cărui providenţă nu abandonează niciodată pe nimeni. Evanghelia ne vesteşte că viaţa tuturor se poate schimba, pentru că Cristos a înviat din morţi. Acest eveniment este adevărul care ne mântuieşte: de aceea trebuie cunoscut şi proclamat, dar nu este suficient. Trebuie iubit: această iubire ne conduce la înţelegerea Evangheliei, pentru că ne transformă deschizându-ne inima la cuvântul lui Dumnezeu şi la faţa aproapelui.

În acest sens, voi, catiheţii, sunteţi acei discipoli ai lui Isus care îi devin martori: numele slujirii pe care o desfăşuraţi provine de la verbul grecesc katēchein, care înseamnă a instrui prin viu grai, a face să răsune. Aceasta înseamnă că un catihet este o persoană a cuvântului, un cuvânt pe care îl pronunţă cu propria viaţă. De aceea, primii catiheţi sunt părinţii noştri, cei care ne-au vorbit primii şi ne-au învăţat să vorbim. Aşa cum am învăţat limba noastră maternă, tot aşa vestirea credinţei nu poate fi delegată altora, ci se întâmplă acolo unde trăim. În primul rând în casele noastre, în jurul mesei: când există un glas, un gest, un chip care conduce la Cristos, familia experimentează frumuseţea Evangheliei.

Cu toţii am fost învăţaţi să credem prin mărturia celor care au crezut înaintea noastră. Copii şi adolescenţi, tineri, apoi adulţi şi chiar bătrâni, catiheţii ne însoţesc în credinţă, împărtăşind un drum constant, aşa cum aţi făcut şi voi în aceste zile, în pelerinajul jubiliar. Această dinamică implică întreaga Biserică: de fapt, în timp ce poporul lui Dumnezeu generează bărbaţi şi femei la credinţă, "creşte înţelegerea, atât a lucrurilor, cât şi a cuvintelor transmise, fie prin contemplaţia şi studiul credincioşilor care le meditează în inima lor (cf. Lc 2,19.51), fie prin înţelegerea născută dintr-o experienţă mai profundă a lucrurilor spirituale, fie prin predicarea celor care, prin succesiunea episcopală, au primit o carismă sigură a adevărului" (Constituţia dogmatică Dei Verbum, 8). În această comuniune, Catehismul este "instrumentul de călătorie" care ne protejează de individualism şi de discordii, pentru că atestă credinţa întregii Biserici Catolice. Fiecare credincios colaborează la opera sa pastorală ascultând întrebările, împărtăşind încercările, slujind dorinţa de dreptate şi de adevăr care locuieşte în conştiinţa umană.

Aşa învaţă (în italiană: in-segnano) catiheţii, adică lasă o amprentă (segno) interioară: atunci când educăm la credinţă, nu dăm o lecţie, ci punem cuvântul vieţii în inimă, pentru ca acesta să aducă roade de viaţă bună. Diaconului Deogratias, care l-a întrebat cum să fie un bun catihet, Sfântul Augustin i-a răspuns: "Explică totul în aşa fel încât cei care te ascultă să creadă, crezând să spere şi sperând să iubească" (De catechizandis rudibus, 4, 8).

Iubiţi fraţi şi surori, să ne însuşim această invitaţie! Să ne amintim că nimeni nu dă ceea ce nu are. Dacă bogatul din Evanghelie ar fi arătat caritate faţă de Lazăr, ar fi făcut bine nu numai săracului, ci şi sieşi. Dacă acel om fără nume ar fi avut credinţă, Dumnezeu l-ar fi salvat de orice chin: alipirea sa de bogăţiile lumeşti i-a lua speranţa binelui adevărat şi veşnic. Când şi noi suntem ispitiţi de lăcomie şi de indiferenţă, numeroşii Lazări de astăzi ne amintesc de cuvântul lui Isus, devenind pentru noi o cateheză şi mai eficientă în acest Jubileu, care pentru toţi este un timp de convertire şi de iertare, de angajare pentru dreptate şi de căutare sinceră a păcii.

LEO PP. XIV

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu