© Vatican Media

Interviu luat sorei Tiziana Merletti, secretar al Dicasterului pentru Institutele de Viaţă Consacrată şi Societăţile de Viaţă Apostolică

În drum sinodal pe calea speranţei şi a păcii

Surpriză, frică, dar şi mare speranţă în îmbrăţişarea schimbării: acestea au fost sentimentele cu care sora Tiziana Merletti a primit, pe 22 mai 2025, chemarea lui Leon al XIV-lea la funcţia de secretar al Dicasterului pentru Institutele de Viaţă Consacrată şi Societăţile de Viaţă Apostolică. A fost vorba de prima numire a noului pontif într-o funcţie de conducere într-un organism al Curiei Romane, la scurt timp după alegerea sa. În acest interviu acordat la mass-media vaticane, călugăriţa de la Surorile Franciscane ale Săracilor împărtăşeşte emoţiile acelei zile, împreună cu perspectivele şi provocările reprezentate de noua funcţie. "Numirea mi-a provocat cu siguranţă multă surpriză şi teamă - explică ea -. Aşa cum însuşi papa le-a spus recent noilor episcopi, şi eu aveam propriile mele planuri şi multe perspective minunate, fiind abia ajunsă la Assisi; aşa că gândul de a trebui să las totul şi să o iau de la capăt într-o slujire atât de importantă şi delicată m-a surprins şi, în acelaşi timp, m-a găsit nepregătită. Apoi, prin rugăciune şi discuţie cu superioara congregaţiei mele, mi-a venit lumina să spun da noii chemări din partea lui Dumnezeu şi a Bisericii, recunoscătoare pentru o astfel de încredere. Pentru ceea ce mă aşteaptă, am încredere în Duhul Sfânt, care nu va înceta să mă călăuzească; am încredere că nu sunt singură, având în vedere că există o echipă minunată în dicaster care lucrează la capacitate maximă; am încredere şi în parcursul meu personal, pentru că şi în alte etape ale vieţii am experimentat că mă simt înţelept călăuzită să ader la voinţa lui Dumnezeu".

Dicasterul dumneavoastră are o altă călugăriţă ca prefect, sora Simona Brambilla, de la Misionarele Consolatei. Evidenţiază această "conducerea carismatică" a femeilor, şi în special a călugăriţelor, în Biserică?

Îmi dau seama că structura dicasterului nostru este o noutate absolută în cadrul Curiei Romane. Un prefect călugăriţă, un cardinal pro-prefect [salezianul Ángel Fernández Artime, nota editorului] şi un secretar călugăriţă. Ceea ce îmi iese în evidenţă mai mult este oportunitatea de a implementa stilul sinodal nu numai în principii, ci şi în concretul vieţii noastre de zi cu zi: în modul în care construim relaţii între noi, în împărtăşirea competenţelor, în organizarea muncii, în tratarea cu respect, demnitate şi dreptate a problemelor care ne sunt prezentate şi a colaborărilor în care ne angajăm în prima linie.

Şi da, îmi place să cred că acest nou stil este, de asemenea, un rod notabil şi promiţător al participării tot mai semnificative a femeilor la exercitarea conducerii în cadrul Bisericii. Însăşi evanghelia ne cheamă să ne folosim talentele, darurile pe care le-am primit de la Dumnezeu. Nu contează faptul de a fi bărbat sau femeie: deja din propria mea educaţie am învăţat că ceea ce contează sunt angajarea, sacrificiul, perseverenţa precum şi bucuria de a sluji. Cu siguranţă, atunci când toate acestea sunt însoţite de recunoaştere la diferite niveluri, vine un mesaj puternic care atestă că suntem pe calea cea bună ca Biserică.

În 1986, aţi depus primele voturi călugăreşti în institutul în cadrul căruia aţi fost şi superioară generală din 2004 până în 2013. Ce v-a atras?

Chemarea de a îmbrăţişa carisma Fericitei Francesca Schervier (1819-1876) a venit treptat. Planurile mele de o persoană în vârstă de douăzeci de ani erau destul de clare şi mă duceau într-o altă direcţie, până când mi-a ieşit în evidenţă frumuseţea de a-mi da viaţa pentru a-l urma în mod radical pe Isus, lăsând toate. Cunoaşterea Surorilor Franciscane ale Săracilor mi-a permis să aprofundez înţelegerea carismei franciscane a "sfintei unităţi şi a sărăciei supreme" şi, îndeosebi, a chemării de a "vindeca rănile lui Cristos răstignit în umanitatea săracă şi suferindă", încredinţată maicii Francesca. Găsirea unor femei autentice care să o întrupeze, profund umane în luptele lor personale şi în numele celor nevoiaşi, împreună îndrăgostite de Cristos mort şi înviat şi de evanghelia sa, a făcut restul acum mai bine de 40 de ani. Şi această lumină mă susţine şi astăzi.

Absolventă de jurisprudenţă, sunteţi şi o expertă canonistă şi, de-a lungul anilor, aţi studiat un subiect deosebit de sensibil: abuzurile suferite de călugăriţe. Ce progrese s-au făcut în acest domeniu?

Ştiam că studiile mele juridice în jurisprudenţă şi drept canonic nu puteau rămâne străine de viaţa mea de soră franciscană a săracilor. Astfel, aflându-mă cufundată în rana profundă a Bisericii cauzată de abuzuri - şi subliniez nu numai abuzul sexual, ci şi abuzul de putere şi de autoritate, abuzul spiritual şi de conştiinţă, precum şi abuzul economic - mi-a permis să aprofundez şi mai mult carisma noastră. Unul dintre cei mai importanţi paşi din ultimii ani este conştientizarea crescândă, în oricine se află în prima linie în acest domeniu, a nevoii de a găsi un cămin şi un sens pentru ceea ce se experimentează: suferinţă, consternare, scandal, neputinţă, nedreptate, purificare, iertare, o luare de la capăt, dar adesea înfrângerea. Vorbind despre lumea vieţii consacrate feminine, aş spune că s-au făcut multe şi mai sunt foarte multe de făcut. Toate institutele au fost invitate, în special de Uniunea Internaţională a Superioarelor Generale, să numească o reprezentantă desemnată pentru ocrotire, precum şi să elaboreze linii directoare pentru institutele lor. Şi aici, evoluţiile indică faptul că accentul iniţial s-a pus pe abuzurile sexuale, dar treptat a devenit clar că era nevoie să se facă mai mult: reflecţie, conştientizare, adoptarea unor acţiuni concrete pentru a preveni alte tipuri de abuzuri şi a aborda eventualele sesizări. În toate acestea, victimele sunt în centru, nu instituţia. Şi nu există cale de întoarcere.

Care sunt principalele provocări cu care se confruntă viaţa consacrată, mai ales într-o lume globalizată şi complexă, în care războaiele, crizele economice şi sociale par să predomine?

Încercând să sintetizez, fără a banaliza complexitatea în care şi noi ne aflăm cufundaţi, principalele provocări mi se par a fi exprimate în câteva cuvinte: speranţă, schimbare, viziune. Permiteţi-mi să explic: în faţa numeroaselor polarizări grave care provoacă ură, violenţă şi războaie, suntem chemaţi să cultivăm speranţa de a fi de partea corectă a istoriei, adică de partea evangheliei. A ţinti spre cei blânzi care vor moşteni pământul mi se pare că necesită mult curaj, împreună cu răbdarea de a continua să lucrăm în mediile noastre, crezând profund în ceea ce facem. Grija, dăruirea şi încrederea sunt ceea ce recomandă Leon al XIV-lea pentru a continua să credem în alianţa umanului.

A îmbrăţişa schimbarea este o altă provocare angajantă. A continua să tânjim după certitudinile trecutului, alcătuite din numere, opere şi instituţii impunătoare, nu ne ajută să ne punem întrebările corecte. De exemplu: ce înseamnă astăzi să punem în acţiune carisma în slujba omenirii care ne-a fost încredinţată? Stilul nostru de viaţă, modul nostru de a ne ruga, structurile noastre, cum ne hrănesc pe noi şi pe cei pe care îi întâlnim? Cât suntem dispuşi să riscăm pentru a iniţia procese incluzive şi eficiente de discernământ, pentru o viaţă consacrată cu aromă de vin nou?

Un al treilea cuvânt este viziunea. De ceva vreme, cel puţin în unele părţi ale lumii, oamenii se întreabă încotro se îndreaptă viaţa consacrată, cum va fi în viitor, ce forme va lua. Răspunsul nu se aşteaptă, desigur, din calcule umane, ci mai degrabă din ascultarea contemplativă şi colectivă a ceea ce Duhul va voi să indice. Depinde de noi să continuăm să mergem cu curaj şi încredere, în adevărul care ne eliberează.

Jubileul Vieţii Consacrate va avea loc în octombrie. Cum vă pregătiţi pentru acest eveniment şi care vor fi momentele sale importante?

Când au început pregătirile pentru Jubileu, ascultând nevoia lumii de reconciliere şi pace, a fost firesc să îmbrăţişăm speranţa alături de tema păcii şi să alegem să călătorim ca "Pelerini ai speranţei pe calea păcii". După mai multe întâlniri de-a lungul anului în care ne-am pregătit împreună, într-o manieră sinodală, trăim acum emoţia ajunului, cu ultimele detalii care urmează să fie finalizate. Programul este foarte bogat: vom începe pe 8 şi 9 octombrie cu ziua penitenţială, trecerea prin Poarta Sfântă şi Sfânta Liturghie prezidată de Sfântul Părinte Leon al XIV-lea. În seara zilei de 9 octombrie, în trei pieţe din Roma - Piazza dei Mirti, Piazza Don Bosco şi Piazza Vittorio Emanuele - am organizat momente de împărtăşire, fraternitate şi mărturii. Fiecare locaţie va avea propria temă specifică: angajarea faţă de cei mai săraci, grija pentru creaţie şi fraternitatea universală, pentru a ne aminti că pacea se construieşte zilnic, cu gesturi concrete de solidaritate şi iubire. Zilele următoare vor fi dedicate ascultării, reflecţiei şi împărtăşirii, iar sâmbătă, 11 octombrie, va exista şi posibilitatea de a participa la ateliere despre tehnici de mediere şi de gestionare a conflictelor. Aşteptăm cu nerăbdare miile de persoane consacrate care s-au înscris!

Isabella Piro

(După L'Osservatore Romano, 23 septembrie 2025)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu