© Vatican Media

Papa Leon al XIV-lea: Liturgia Cuvântului cu ocazia deschiderii noului an pastoral al Diecezei de Roma (19 septembrie 2025)

Preaiubiţi fraţi şi surori,

Este o bucurie pentru mine să fiu cu voi în Catedrala din Roma: papa este astfel deoarece este episcop de Roma, iar eu sunt cu voi creştin şi pentru voi episcop. Îi mulţumesc cardinalului vicar pentru cuvintele cu care a introdus această întâlnire, pe care o trăiesc ca o mare îmbrăţişare între episcop şi poporul său.

Îi salut pe membrii consiliului episcopal, pe parohi, pe toţi preoţii, diaconii, călugăriţele, călugării şi pe voi toţi care sunteţi aici reprezentând parohiile. Vă mulţumesc pentru bucuria uceniciei voastre, pentru munca pastorală, pentru poverile pe care le purtaţi şi pentru cele pe care le ridicaţi de pe umerii multora care bat la uşa comunităţilor voastre.

Cuvintele adresate de Isus femeii samaritene, pe care tocmai le-am auzit în Evanghelie, ni se adresează acum nouă, Bisericii din Roma: "Dacă ai cunoaşte darul lui Dumnezeu!" (In 4,10). Acelei femei obosite, care vine la fântână în ceasul cel mai fierbinte al zilei, Isus îi revelează că există o apă vie care potoleşte setea pentru totdeauna, un izvor care ţâşneşte ce nu seacă niciodată: este însăşi viaţa lui Dumnezeu dăruită omenirii. Acest dar este Duhul Sfânt, care potoleşte setea noastră şi irigă uscăciunile noastre, devenind lumină pe drumul nostru. Şi Sfântul Luca, în Faptele Apostolilor, foloseşte cuvântul "dar" pentru a-l indica pe Duhul Sfânt, Duhul Creator capabil să reînnoiască toate lucrurile.

Prin procesul sinodal, Duhul a inspirat speranţa unei reînnoiri ecleziale, în măsură să revitalizeze comunităţile, astfel încât acestea să crească în stilul evanghelic, în apropierea de Dumnezeu şi în prezenţa de slujire şi mărturie în lume.

Rodul drumului sinodal, după o lungă perioadă de ascultare şi de discuţii, a fost în primul rând impulsul de a valorifica slujirile şi carismele, bazându-se pe vocaţia baptismală, punând în centru relaţia cu Cristos şi primirea fraţilor noştri şi a surorilor noastre, începând cu cei mai săraci, împărtăşind bucuriile şi durerile lor, speranţele şi luptele lor. În acest fel, este evidenţiat caracterul sacramental al Bisericii care, ca semn al iubirii lui Dumnezeu faţă de omenire, este chemată să fie canal privilegiat pentru ca apa vie a Duhului să poată ajunge la toţi. Aceasta cere exemplaritatea poporului sfânt al lui Dumnezeu. După cum ştim, sacramentalitatea şi exemplaritatea sunt două concepte-cheie în ecleziologia Conciliului al II-lea din Vatican şi în hermeneutica Papei Francisc. Vă veţi aminti cât de dragă i-a fost tema patristică a mysterium lunae, adică Biserica văzută în reflectarea luminii lui Cristos, relaţia sa cu el, soare al dreptăţii şi lumină a neamurilor.

Papa Francisc, în Nota de însoţire a Documentului final al celei de-a XVI-a Adunări Sinodale (24 noiembrie 2024), a scris că acesta "conţine indicaţii care, în lumina orientărilor sale fundamentale, pot fi deja receptate de Bisericile locale şi de grupările de Biserici, ţinând cont de diferitele contexte, de ceea ce s-a făcut deja şi de ceea ce rămâne de făcut pentru a învăţa şi a dezvolta tot mai bine stilul propriu al Bisericii sinodale misionare".

Ei bine, acum ne revine nouă să ne punem pe treabă pentru ca Biserica ce trăieşte la Roma să devină laborator de sinodalitate, capabilă - cu harul lui Dumnezeu - să realizeze "fapte evanghelice", într-un context eclezial unde nu lipsesc trudele, în special cât priveşte transmiterea credinţei, şi într-un oraş care are nevoie de profeţie, marcat cum este de numeroase şi crescânde sărăcii economice şi existenţiale, cu tinerii adesea dezorientaţi şi familiile adesea împovărate. O Biserică sinodală în misiune are nevoie să îmbrăţişeze un stil care valorizează darurile fiecăruia şi care înţelege rolul de conducător ca un exerciţiu paşnic şi armonios, astfel încât, în comuniunea inspirată de Duhul Sfânt, dialogul şi relaţia să ne ajute să învingem numeroasele ispite ale opoziţiei sau ale izolării defensive.

Dinamismul sinodal trebuie, aşadar, alimentat în contextele reale ale fiecărei Biserici locale. Ce înseamnă aceasta în termeni concreţi?

Este vorba, înainte de toate, de a lucra pentru participarea activă a tuturor la viaţa Bisericii. În acest sens, un instrument pentru a consolida viziunea unei Biserici sinodale şi misionare este cel al organismelor de participare. Acestea ajută poporul lui Dumnezeu să îşi exercite pe deplin identitatea baptismală, întăresc legătura dintre slujitorii hirotoniţi şi comunitate şi conduc procesul care merge de la discernământul comunitar la deciziile pastorale. Din acest motiv, vă invit să consolidaţi formarea organismelor de participare şi, la nivel parohial, să revizuiţi paşii făcuţi până în prezent sau, acolo unde astfel de organisme lipsesc, să înţelegeţi obstacolele pentru a le putea depăşi.

De asemenea, aş dori să spun câteva cuvinte despre prefecturi, despre celelalte organisme care leagă diferite domenii ale vieţii pastorale, precum şi despre sectoarele diecezane însele, gândite să conecteze mai bine parohiile învecinate dintr-un anumit teritoriu cu centrul diecezei. Riscul este ca aceste entităţi să-şi piardă funcţia lor de instrumente de comuniune şi să se reducă la câteva întâlniri, unde se discută împreună câteva teme şi apoi se revine la a gândi şi a trăi pastoraţia în izolare, în limitele propriilor parohii sau în propriile scheme. Astăzi, după cum ştim, într-o lume devenită mai complexă şi într-un oraş cu ritmuri foarte rapide şi unde persoanele trăiesc în mobilitate permanentă, avem nevoie să gândim şi să planificăm împreună, ieşind din limitele prestabilite şi experimentând iniţiative pastorale comune. Prin urmare, vă îndemn să faceţi din aceste organisme adevărate spaţii de viaţă comunitară unde se poate exercita comuniunea, locuri de discuţie unde se poate pune în practică discernământul comunitar şi coresponsabilitatea baptismală şi pastorală.

Şi ce suntem chemaţi să discernem astăzi? Ceea ce s-a realizat în aceşti ani este valoros, dar există câteva obiective de urmărit cu stil sinodal asupra cărora aş dori să mă opresc.

Primul pe care vi-l sugerez este îngrijire raportului dintre iniţierea creştină şi evanghelizare, ţinând cont de faptul că cererea Sacramentelor devine o opţiune tot mai puţin practicată. Iniţierea în viaţa creştină este un proces care trebuie să integreze existenţa în diferitele sale aspecte, să abiliteze treptat la relaţia cu Domnul Isus, să facă încrezătoare persoanele în ascultarea Cuvântului, doritoare să trăiască rugăciunea şi să lucreze în caritate. Este necesar să se experimenteze, dacă este necesar, noi instrumente şi limbaje, implicând familiile în proces şi căutând să se depăşească o abordare scolastică a catehezei. Din această perspectivă, trebuie să-i tratăm cu delicateţe şi atenţie pe cei care exprimă dorinţa de a primi Botezul la vârsta adolescentă şi adultă. Oficiile vicariatului responsabile de acest lucru trebuie să lucreze cu parohiile, acordând o atenţie deosebită formării continue a cateheţilor.

Un al doilea obiectiv este implicarea tinerilor şi a familiilor, un domeniu în care ne confruntăm astăzi cu diferite dificultăţi. Cred că este urgent să se stabilească o pastoraţie solidară, empatică, discretă şi lipsită de prejudecăţi, primitoare faţă de toţi şi care să ofere parcursuri cât mai personalizate, adaptate la diversele situaţii de viaţă ale destinatarilor. Apoi, întrucât familiile se luptă să transmită credinţa şi ar putea fi tentate să se sustragă de la această misiune, trebuie să ne străduim să le sprijinim fără a le înlocui, devenind tovarăşi de drum şi oferind instrumente pentru căutarea lui Dumnezeu. Este vorba - trebuie să fim sinceri - de o pastoraţie care nu repetă aceleaşi lucruri vechi, ci oferă o nouă ucenicie; o pastoraţie care devine ca o şcoală capabilă să introducă la viaţa creştină, să însoţească etapele vieţii, să construiască relaţii umane semnificative şi, astfel, să aibă un impact asupra ţesutului social, în special în slujba celor mai săraci, acelor mai slabi.

În sfârşit - un al treilea obiectiv - aş vrea să vă recomand formarea la toate nivelurile. Trăim o urgenţă educaţională şi nu trebuie să ne amăgim că simpla continuare a câtorva activităţi tradiţionale va menţine vii comunităţile noastre creştine. Acestea trebuie să devină generative: să fie un pântece care iniţiază la credinţă şi o inimă care îi caută pe cei care au abandonat-o. În parohii este nevoie de formare şi, acolo unde nu ar exista, ar fi important să se includă parcursuri biblice şi liturgice, fără a neglija temele care interceptează pasiunile noilor generaţii, dar care ne preocupă pe toţi: dreptatea socială, pacea, fenomenul migrator complex, îngrijirea creaţiei, exercitarea corectă a cetăţeniei, respectul în viaţa de cuplu, suferinţa mentală şi dependenţele şi multe alte provocări. Cu siguranţă nu putem fi specialişti în toate, dar trebuie să reflectăm asupra acestor teme, eventual ascultând numeroasele competenţe pe care oraşul nostru le are de oferit.

Toate acestea, vă rog, trebuie gândite şi realizate împreună, în mod sinodal, ca popor al lui Dumnezeu care, călăuzit de păstorii săi, nu încetează să aştepte şi să spere că într-o zi, cu adevărat toţi vor putea să ia parte la ospăţul pregătit de Domnul, conform viziunii profetului Isaia (cf. 25,6-10).

Textul evanghelic despre samariteană se încheie cu un crescendo misionar: samariteana merge la concetăţenii ei, relatează ceea ce i s-a întâmplat, iar ei merg la Isus şi ajung la mărturisirea de credinţă. Sunt sigur că şi în dieceza noastră, drumul întreprins şi însoţit în ultimii ani ne va conduce la maturizare în sinodalitate, în comuniune, în coresponsabilitate şi în misiune. Vom reînnoi în noi gustul de a vesti evanghelia fiecărui bărbat şi fiecărei femei din timpul nostru; vom alerga spre ei ca femeia samariteană, lăsând urciorul nostru în urmă şi ducând, în schimb, apa care potoleşte setea în veci. Şi vom avea bucuria de a auzi multe surori şi fraţi care, asemenea samaritenilor, ne vor spune: "Nu mai credem pentru cuvântul tău, căci noi înşine am auzit şi ştim că acesta este cu adevărat Mântuitorul lumii" (In 4,42).

Fecioara încrederii şi a speranţei, Salus Populi Romani, să ne însoţească şi să păzească drumul nostru.

LEO PP. XIV

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu