Nisiporeşti: Pelerinaj în solemnitatea Fericitei Veronica Antal

În zilele de 25 şi 26 august 2025, în Biserica "Adormirea Maicii Domnului" din Nisiporeşti a avut loc pelerinajul în cinstea Fericitei Veronica Antal, cu ocazia sărbătoririi ei de către Biserica noastră locală din România, într-un mod deosebit de către Dieceza de Iaşi şi Provincia "Sfântul Iosif" a fraţilor minori conventuali.

În cadrul acestui an jubiliar, Fericita fecioară martiră Veronica este pentru toţi cei care o invocă un model şi un ajutor pe drumul pe care creştinul este chemat să îl parcurgă spre Dumnezeul speranţei şi al mângâierii creştine. Sute de credincioşi şi mulţi preoţi şi persoane consacrate au dorit să trăiască bucuria de a fi pelerini ai speranţei sub călăuzirea Fericitei Veronica. O prezenţă semnificativă a fost aceea a terţiarilor franciscani ai Ordinului Franciscan Secular din România, veniţi din mai multe comunităţi din ţară, pentru a o sărbători pe patroana lor. De asemenea, a fost prezentă şi echipa radioului ERCIS FM, al Diecezei de Iaşi, care a asigurat transmiterea întregului program al pelerinajului, difuzat inclusiv pe postul catolic de televiziune Angelus TV.

Pelerinajul s-a deschis luni, 25 august, zi în care credincioşii pelerini au avut posibilitatea de a trăi momente de har printr-un program spiritual variat: celebrare penitenţială, oră mariană, Sfânta Liturghie, adoraţie euharistică şi procesiune cu icoana şi relicva Fericitei Veronica, ocazie de spovadă şi de rugăciune personală.

În cuvântul său de salut, părintele paroh Fabian Blaj, OFMConv., a subliniat că exemplul de viaţă şi modelul de spiritualitate ale fericitei fecioare martire Veronica Antal ne ajută să înţelegem că pelerinajul este un drum prin care ne apropiem mai mult de Dumnezeu, drum pe care nu-l parcurgem singuri, ci împreună, susţinându-ne reciproc şi învăţând unii de la alţii. Astfel inimile noastre se vor deschide şi mai mult inspiraţiilor Duhului Sfânt care ne invită să devenim discipoli misionari ai lui Cristos.

Momentul central al acestei prime zile a fost celebrarea Sfintei Liturghii, prezidată de pr. Damian-Gheorghe Pătraşcu, ministru provincial. În cuvântul de învăţătură, părintele Mihai Afrenţoae, OFMConv., predicator al acestor zile de pelerinaj, a explicat viaţa de sfinţenie a Fericitei Veronica, credinţa şi virtuţile ei în lumina Sfintei Scripturi, îndemnându-i pe credincioşi să privească spre ea ca spre o biruitoare prin forţa credinţei, căci mărturia ei este o imagine vie a victoriei credinţei, a puterii rugăciunii şi a puterii lui Isus euharisticul.

Marţi, 26 august, pelerinajul a continuat cu noi celebrări şi momente de rugăciune, atât în biserică, cât şi la locul martiriului fericitei. Astfel, dimineaţă, începând cu ora 8:00, pelerinii s-au adunat în curtea bisericii, în faţa statuii Fericitei Veronica, de unde au plecat în procesiune şi rugăciune spre capela din câmp, de la locul martiriului ei, celebrând pe drum Calea Sfintei Cruci, condusă de părintele Iosif Cadar, OFMConv.; astfel, cei peste 200 de credincioşi participanţi au putut medita la suferinţele Mântuitorului pe urmele fericitei fecioare martire, reflectând şi la exemplul ei de jertfă. La locul martiriului Veronicăi a avut loc un scurt moment de rugăciune, pentru a cere mijlocirea şi puterea ei, urmat de ritualul sfinţirii apei fântânii din câmp şi de reînnoirea profesiunii de viaţă evanghelică de către toţi terţiarii franciscani prezenţi. Întoarcerea spre biserică a fost însoţită de recitarea Sfântului Rozariu, prietenul de drum de nelipsit al fericitei.

Sfânta Liturghie solemnă concelebrată, de încheiere a pelerinajului, a avut loc la ora 11:00, fiind prezidată de Excelenţa Sa Mons. Giampiero Gloder, nunţiu apostolic în România şi Republica Moldova, însoţit de Mons. Petru Sescu, episcop auxiliar de Iaşi, de pr. Damian-Gheorghe Pătraşcu, ministru provincial; au participat de asemenea peste 50 de preoţi şi mulţi pelerini, într-un număr impresionant, sosiţi din multe comunităţi ale diecezei şi din întreaga ţară.

În cuvântul de învăţătură, părintele predicator i-a ajutat pe credincioşi să înţeleagă profundele semnificaţii spirituale şi biblice ale legământului Fericitei Veronica cu Isus: "Îngerilor, scrieţi în Cartea Vieţii şi acest legământ al meu: eu sunt a lui Isus şi Isus este al meu!".

Părintele paroh Fabian Blaj a adresat un cuvânt de salut şi de mulţumire specială Excelenţei Sale Mons. Giampiero Gloder, nunţiu apostolic, şi Excelenţei Sale Petru Sescu, episcop auxiliar de Iaşi, pentru prezenţa şi participarea Preasfinţiilor Lor la această solemnitate a Fericitei Veronica, atât de iubită şi de invocată de poporul credincios.

De asemenea, Excelenţa Sa Mons. Giampiero Gloder, la finalul Sfintei Liturghii, a transmis salutul şi binecuvântarea Sanctităţii Sale Papa Leon al XIV-lea şi a adresat tuturor, din inimă, un cuvânt de salut, de mulţumire şi de preţuire, punând totul în lumina exemplului de credinţă şi de sfinţenie al Fericitei Veronica Antal, fidelă iubirii faţă de Cristos şi faţă de semeni până la sfârşit.

Pelerinajul s-a încheiat cu Rugăciunea pelerinului, sfinţirea obiectelor religioase, la mormântul fericitei, şi primirea binecuvântării solemne cu relicva acesteia, conferită de către Preasfinţitul Giampiero Gloder.

Fie ca acest sfânt pelerinaj, în an jubiliar, să aducă rodul său de har şi de mântuire în sufletele credincioşilor pelerini, printr-o nouă revărsare a îndurării lui Dumnezeu şi mijlocirea iubitoare a Fericitei Veronica Antal.

Pr. Iosif Cadar, OFMConv.

* * *

Mai multe imagini de la acest eveniment puteţi vedea în Albumul foto: 26 august: Nisiporeşti: Pelerinaj în solemnitatea Fericitei Veronica Antal. Liturghia de încheiere

* * *

I. Ediţie specială - 1

II. Ediţie specială - 2

III. Liturghia de luni, 25 august

IV. Ediţie specială - 3

V. Adoraţie euharistică

VI. Liturghia de marţi, 26 august

* * *

Nisiporeşti: Predica rostită de pr. Mihai Afrenţoae, OFMConv., luni, 25 august 2025 - Fericita Veronica, purtătoare a victoriei

Preacucernice părinte provincial, Damian-Gheorghe Pătraşcu, dragi confraţi întru preoţie, dragi persoane consacrate, iubiţi cinstitori ai Fericitei de la Nisiporeşti, credinţa noastră creştină este bazată pe kerygma apostolilor, alcătuită din pătimirea, moartea şi învierea Domnului Nostru Isus Cristos. Martorii oculari ne-au transmis aceste aspecte fundamentale ale credinţei noastre, mai apoi, pietatea creştină a dezvoltat anumite elemente legendare care ne-au devenit atât de dragi, încât uneori le confundăm cu adevăruri verificate empiric.

Pentru a face lumină cu privire la semnificaţia elementelor amintite, am intitulat această omilie aşa: De la istorie, prin legendă, la victoria credinţei. Acest parcurs poate fi observat în toate religiile, aşa cum descrie magistral Mircea Eliade în opera sa de bază: Fenomenologia sacrului. Totul pleacă de la observarea manifestării oamenilor în domeniul religiei. Există o percepţie a sacrului în viaţa multiseculară a omenirii care are la bază un eveniment istoric, transformat mai apoi în legendă, transformare care aduce un plus de energie existenţială şi religioasă deopotrivă. Dacă presupunem că ştim ce înseamnă un eveniment istoric, nu la fel se întâmplă când ne referim la legendă, pe care de cele mai multe ori o confundăm cu basmul. Dar nu este aşa. De fapt, după DEX,

Legenda, spre deosebire de basm, este strâns legată de un element cheie şi se concentrează pe un loc, un obiect, un personaj, o poveste ce explică originea unor fiinţe, desfăşurarea unor momente istorice sau faptele unor eroi etc. Legendele combină fapte reale cu întâmplări imaginare, atât cele posibile cât şi cele complet ireale. Ele au servit pentru a explica geneza unor fenomene.

Derivat din limba latină, termenul leggenda înseamnă "lucruri care merită să fie citite"[1]. Este vorba despre o povestire fantastică, cu elemente istorice reale, transmisă prin formă orală. Credinţa noastră creştină conţine acest amestec de fapte reale, transformate în legendă. Am să vă dau un singur exemplu: în timpul Postului Mare, noi participăm cu o deosebită devoţiune la Calea Crucii, iar la staţiunea a şasea afirmăm: "Veronica şterge faţa lui Isus cu o mahramă". E bine de ştiut că această afirmaţie nu se găseşte în nici un text din Sfânta Scriptură. Cu toate acestea, tradiţia apuseană o inserează pe drumul Calvarului, iar tradiţia răsăriteană o amplifică, identificând-o pe Veronica cu femeia vindecată de scurgerea de sânge (Mt 9,20-22; Lc 8,42-49), considerând că s-ar fi născut la Cezareea lui Filip şi ar fi murit în Franţa.

Personal sunt un sceptic faţă de astfel de interpretări ale Sfintei Scripturi, dar sunt un adept zelos al adevăratului sens al legendei. Pentru a mă explica mă voi folosi de cartea lui Alexander Rofé, Istorii de profeţi, în care întâlnim o descriere amplă a trecerii de la legendă la viaţă[2]. Exemplul ales este Elizeu, despre a cărui origine nu ştim prea multe, însă cunoaştem şase minuni pe care le-a săvârşit, dintre care mă opresc asupra vindecării de lepră a lui Naaman sirianul (2Rg 5,1-19). Persoana care ajută la trecerea De la istorie, prin legendă, la victoria credinţei, este o tânără evreică, răpită de aramei şi devenită slujitoarea soţiei lui Naaman. Ea a povestit stăpânei sale despre profetul Elizeu care l-ar fi putut vindeca pe generalul Naaman. După o încercare eşuată de a dobândi vindecarea, printr-o scrisoare adresată regelui din Israel, în cele din urmă, Naaman se supune sfatului consilierilor săi şi îndeplineşte ceea ce i-a transmis Elizeu: s-a scăldat de şapte ori în râul Iordan şi a fost curăţat de lepră. Această istorie a miracolului a devenit legendă care a ajuns până la Isus care a afirmat în sinagoga din Nazaret: "adevărat vă spun că […] mulţi leproşi erau în Israel pe timpul profetului Elizeu, dar nimeni dintre ei n-a fost curăţat, decât doar Naaman sirianul" (Lc 4,23-27).

De ce? Întrucât mulţi văd evenimente istorice, însă puţini fac trecerea De la istorie, prin legendă, la victoria credinţei. Cum se face această trecere? Aşa cum relatează Lc 4,37: "Şi vestea despre el s-a răspândit în toată împrejurimea", datorită exorcismului de la Cafarnaum care a transformat istoria miraculoasă într-un portret viu despre Omul lui Dumnezeu[3]. De asemenea, când orbul din naştere era interogat de farisei cu privire la Cel care l-a vindecat, el le-a răspuns: "Tocmai asta-i de mirare, că voi nu ştiţi de unde este, iar el mi-a deschis ochii […]. Dacă acesta n-ar fi de la Dumnezeu, n-ar fi putut face nimic" (In 9,30-33). Iată trecerea De la istorie, prin legendă, la victoria credinţei. E o chestiune care priveşte originea sfântului, o trecere de la simpla curiozitate despre cineva, la cunoaşterea originilor sale şi a puterii miracolelor de care este învăluit.

E ca în întrebările din Mc 6,2: "De unde toate acestea? Şi ce este această înţelepciune care i s-a dat şi aceste minuni care se fac prin mâinile lui?". Răspunsul corect produce un amestec de ingenuitate şi de spirit interogativ care pune bazele povestirii naşterii sfântului"[4]. În acest mod s-a ajuns la răspunsul lui Petru din In 6,68-69: "Doamne […] tu ai cuvintele vieţii veşnice, iar noi am crezut şi am cunoscut că tu eşti Sfântul lui Dumnezeu". Când creştinii l-au identificat pe Isus cu Sfântul lui Dumnezeu, s-au întrebat despre originile sale umane şi, astfel, au luat naştere Evangheliile copilăriei lui Isus, din Mt 1–2, respectiv Lc 1–2. "Produsul final este o biografie a omului lui Dumnezeu, care constă substanţial în recitarea consecutivă a mai multor miracole: o biografie făcută din mai multe legende legate împreună"[5].

Acestea fiind spuse despre ceea ce înţeleg eu prin trecerea De la istorie, prin legendă, la victoria credinţei, să revenim la fraza "Veronica şterge faţa lui Isus cu o mahramă". În locul presupus că s-a întâmplat minunea cu imprimarea chipului lui Isus pe această mahramă, în anul 1895 a fost construită "Biserica Chipului lui Isus", încredinţată mai apoi congregaţiei "Micilor surori ale lui Isus". Această congregaţie a fost fondată de sora catolică Magdalena Hutin, în 1939, în Algeria, cu scopul de a le veni în ajutor fraţilor musulmani abandonaţi bolilor şi sărăciei. Ea şi-a luat numele de "Mica soră Magdalena a lui Isus", inspirându-se din spiritualitatea şi scrierile lui Charles de Foucauld, fost ofiţer în armata franceză, apoi trapist, pustnic în Sahara, preot catolic martirizat în Algeria, în 1916, beatificat în 2005 de Papa Benedict al XVI-lea şi declarat sfânt de Papa Francisc în 2022. Motoul său: "Isus este Domnul imposibilului" a fost preluat de 19 grupuri de laici, preoţi, episcopi, Institute de viaţă consacrată, printre care şi de Micile surori ale lui Isus. Acestea trăiesc în comunităţi de trei-patru surori, în locurile cele mai sărace al lumii, având în centrul spiritualităţii lor adoraţia euharistică perpetuă, prietenia cu băştinaşii locului şi munca de toate felurile, după obiceiurile locuitorilor unde îşi află reşedinţa.

Menţionez că am avut posibilitatea să le vizitez deseori pe aceste Mici surori ale lui Isus, la Roma, lângă locul martiriului Sfântului Paul, la Tre Fontane, unde se află casa lor generală. Când simţeam nevoia de reculegere profundă, mă retrăgeam în capela lor, de unde, după adoraţia euharistică, ieşeam renăscut la o viaţă nouă.

Mama Fericitei Veronica Antal povesteşte cum îi plăcea fetei sale adoraţia euharistică, mai cu seamă duminica şi în zilele de sărbătoare. În acelaşi sens, Eleonora, o prietenă de a ei, subliniază cum Veronica avea o predilecţie deosebită faţă de ora de adoraţie, mai ales în joile ce urmează după Paşti, până la sărbătoarea Trupului Domnului. Acestea erau pentru ea ca o novenă de ore de adoraţie […]. La Joia verde din anul 1958 am întrebat-o: Tu ce faci la procesiune, arunci flori? – Nu, eu am să cânt şi a început să cânte: «S-aşternem inimile noastre. Covor din ele Lui făcând»".

Asemenea Micilor surori ale lui Isus care îl adoră perpetuu pe Isus şi, prin exemplul lor de viaţă, învăluit de curăţie şi simplitate sufletească, reuşesc să fie izvor de pace pentru o lume în război continuu cu lumea înconjurătoare, la fel şi Fericita Veronica emana pace şi bucurie în jurul ei.

Deşi nu avem mărturii biblice despre mahrama Veronicăi, totuşi, legenda transmite o victorie a credinţei, în faţa soldaţilor romani care îl însoţeau pe Isus pe drumul Calvarului. Şi câte alte persoane l-au însoţit pe Isus pe acelaşi drum al suferinţei şi al martiriului? Printre acestea o amintim astăzi pe Fericita Veronica, al cărui nume derivă etimologic din termenul grecesc ferenikē = "purtătoare de victorie", aşa cum este etimologia termenului ferenikē, compus din două părţi: 1) din verbul ferein = "a purta", "a duce", "a conduce"; 2) şi din substantivul nikē = "victorie".

Despre semnificaţia numelui ei avem nenumărate texte, în care este descrisă victoria ce trece prin persecuţii, aşa cum afirmă Isus în In 16,33: "V-am spus acestea ca să aveţi pace în mine. În lume veţi avea necazuri; însă curaj, eu am învins [nenikēka] lumea!". De fiecare dată când apare verbul "a învinge" sau substantivul "victorie", întâlnim etimologia din care îşi trage numele Veronica. După cum Isus a învins lumea prin pătimirea, moartea şi învierea sa, la fel este şi cu cei care cred în Isus, dintre care Fericita Veronica este purtătoare a victoriei credinţei, după cum descrie Ap 11,7-12:

Dar când vor termina mărturia lor, Fiara care se ridică din abis va face război cu ei, îi va învinge şi-i va ucide. Cadavrele lor vor fi în pieţele cetăţii celei mari, care se numeşte, în sens spiritual, Sodoma şi Egipt, unde a fost răstignit şi Domnul lor şi, timp de trei zile şi jumătate, [oameni] din toate popoarele, triburile, limbile şi neamurile vor privi cadavrele lor şi nu vor permite ca să fie puse în mormânt cadavrele lor […]. Dar după trei zile şi jumătate a intrat în ei duhul vieţii de la Dumnezeu şi au stat pe picioarele lor şi o mare groază a căzut peste cei care îi priveau […]. Iar cei care au rămas, cuprinşi de groază, îl preamăreau pe Dumnezeul din ceruri.

Din acest text observăm că victoria finală îi aparţine lui Dumnezeu, aşa cum descrie Ap 17,13-14: "Ei vor duce război împotriva Mielului, dar Mielul îi va învinge pentru că este Domnul domnilor şi Regele regilor şi cei care sunt împreună cu el sunt chemaţi, aleşi şi credincioşi".

Pentru a ne încuraja în lupta credinţei, Ap 3,21 afirmă: "Pe cel care învinge îl voi face să stea împreună cu mine pe tronul meu, aşa cum şi eu am învins şi stau cu Tatăl meu pe tronul lui". Fericita Veronica Antal face parte dintre cei care au învins, prin sângele Mielului, în care şi-a curăţat fiinţa şi a hrănit-o zilnic la masa sfintei Euharistii, iar acum poate afirma împreună cu Sfântul Paul în Rom 8,37: "Dar în toate acestea noi suntem mai mult decât învingători [u`pernikw/men] prin cel care ne-a iubit".

Care a fost motivul de bază al luptei Fericitei Veronica? Este cel profeţit de Isus, în Mt 5,8 "Fericiţi cei curaţi cu inima, căci ei îl vor vedea pe Dumnezeu". Fericita Veronica a intrat în Ordinul al III-lea al sfântului Francisc, după o îndelungată pregătire sufletească, timp în care a făcut vot de curăţie, pe care îl reînnoia din când în când în cadrul sfintei spovezi. Ea de mult avea de gând să se consacre în totalitate lui Dumnezeu, însă nu i-a fost posibil, întrucât toate mănăstirile catolice erau desfiinţate. Cu toate acestea, a făcut vot de curăţie, luând hotărârea de a nu se căsători niciodată şi era foarte mulţumită de această stare. Tatăl era de acord cu ea, pe când mama voia să o mărite, probabil mai mult de gura lumii care îi spunea: "Vrei să îi faci schit? Vrei să o ţii fată bătrână?".

Deşi ar fi vrut să o vadă măritată, mama ei povesteşte: "Pe când avea 18 ani, Veronica mi-a spus că nu are de gând să se căsătorească şi că aşteaptă să se deschidă mănăstirea măicuţelor de la Hălăuceşti, pentru a intra acolo. Într-adevăr, ea nu era fată de lume, ci mai degrabă de mănăstire, căci iubea viaţa retrasă, de rugăciune şi jertfă". Unei prietene, pe nume Maria, Veronica i-a spus cu ocazia unei nunţi din sat: "Ce veselă şi fericită trebuie să fie mireasa în ziua nunţii! Dar, ce fericite vom fi noi, miresele lui Isus, şi ce bucurie vom simţi noi, atunci când ne vom întâlni cu Mirele nostru Isus din cer!".

Pentru a putea trăi curăţia inimii, Veronica se lăsa ajutată de surorile alungate din mănăstiri, aşa cum relatează sora Rozina: "Într-adevăr, venirea noastră acasă de la mănăstire a fost ca o sămânţă bună care a căzut în inima tinerelor de pe atunci, ca un îndemn de a trăi o viaţă curată şi evlavioasă. În micul sat Zăpodea erau vreo 25 de tinere care urmau o astfel de viaţă". De asemenea, sora Electa povesteşte: "Între fetele evlavioase de prin anii ’50 era o adevărată întrecere în privinţa vieţii spirituale. Fiecare dintre ele avea un parfum deosebit, prin virtuţile şi silinţa de care dădeau dovadă. Veronica intrase de curând în Ordinul al III-lea al Sfântului Francisc şi părintele Alois Herciu o conducea pe drumul pocăinţei, al dezlipirii de cele pământeşti, al ascultării şi al curăţiei. El a primit şi profesiunea ei ca terţiară".

Prin alegerea ei de viaţă, Fericita Veronica nutrea o speranţă: să îl vadă pe Dumnezeu şi să aibă parte de fericirea veşnică în ceruri. În acest sens şi-a dăruit viaţa Fiului lui Dumnezeu, în care l-a văzut pe Tatăl, convinsă de adevărul exprimat în In 1,18: "Nimeni nu l-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul lui Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela l-a făcut cunoscut". Cel care ne-a creat ştie bine că doar prin curăţia inimii se devine fericit.

Dar ce înseamnă şi cum condiţionează această calitate dobândirea fericirii? Dacă adunăm toate textele biblice care folosesc cuvântul inimă şi căutăm să descifrăm sensurile sale, vom vedea că este vorba despre interiorul omului, în strânsă legătură cu religia, după cum îi spune Moise poporului: "Dacă îl vei căuta pe Domnul, Dumnezeul tău, din toată inima ta şi din tot sufletul tău îl vei găsi" (Dt 4,29). Israel a înţeles că trebuie să-şi fixeze odată pentru totdeauna inima în Domnul (1Sam 7,3) şi a sigilat această înţelegere în Dt 6,5: "Să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta!".

Dumnezeu vine în ajutorul poporului, deoarece ştie că omul de la sine nu este capabil să-şi îndrepte inima în totalitate către cele sfinte, de aceea promite: "Vă voi da o inimă nouă şi un duh nou voi pune în voi; voi îndepărta inima de piatră din trupul vostru şi vă voi da o inimă de carne" (Ez 36,25-26). Inima nouă denunţă formalismul religios, asemenea lui Isaia: "Când se apropie de mine, poporul acesta mă cinsteşte cu gura şi cu buzele, dar inima lui este departe de mine" (Is 29,13; Mt 15,7-8). Isus desăvârşeşte această învăţătură şi ne invită să primim Cuvântul cu o inimă bine dispusă (Lc 8,15); să iertăm pe aproapele din adâncul inimii (Mt 18,35); să-l iubim pe Dumnezeu din toată inima (Mt 22,37 şi par.) şi, mai ales, să învăţăm de la El, căci este blând şi smerit cu inima (Mt 11,29).

Pentru a putea pune în practică această învăţătură, este nevoie de puritatea inimii, adică a interiorului omului, aşa cum afirmă şi Ps 118,9: "Cum va putea un tânăr să rămână curat pe cale? Păzind Cuvântul tău. Te caut din toată inima mea; nu mă lăsa să mă abat de la poruncile tale. Strâng Cuvântul tău în inima mea, ca să nu păcătuiesc împotriva ta" (Ps 118,9-11). Deoarece tinereţea este cea mai expusă păcatelor împotriva curăţiei inimii, Sfântul Paul îi spune lui Timotei: "Ţinta poruncii este dragostea, care vine dintr-o inimă curată, dintr-un cuget bun şi dintr-o credinţă neprefăcută" (1Tim 1,5); "Fugi de poftele tinereţii şi urmăreşte neprihănirea, credinţa, dragostea, pacea, împreună cu cei care îl invocă pe Domnul dintr-o inimă curată" (1Tm 2,22).

"Căci ei îl vor vedea pe Dumnezeu" (Mt 5,8). Şi deoarece pe Dumnezeu nimeni nu l-a văzut vreodată şi nici nu îl poate vedea în ceastă viaţă, cei care trăiesc cu inima curată îl întrezăresc în Isus Cristos care "este chipul Dumnezeului celui nevăzut, cel dintâi născut din toată zidirea" (Col 1,15). Noi îl vom vedea pe Dumnezeu în viaţa de apoi, aşa cum spune Sfântul Paul: "Acum, vedem ca într-o oglindă, în chip întunecos; dar atunci, vom vedea faţă către faţă" (1Cor 13,12). Cei curaţi îl vor vedea pe Dumnezeu şi vor domni împreună cu El: "Tronul lui Dumnezeu şi al Mielului va fi în [cetate] şi servitorii săi îi vor aduce cult. Ei vor vedea faţa lui, iar numele său va fi pe frunţile lor" (Ap 22,3-4).

În intuiţia ei că îl poate vedea pe Dumnezeu, Veronica "şi-a construit în inima ei o chilioară în care se retrăgea adesea şi unde stătea de vorbă cu prietenul ei drag, Isus, pe care îl alesese de Mire şi la care nu ar fi renunţat pentru nimic în lume. Ea a trăit în lume ca o adevărată călugăriţă, fiind pentru toţi un model de virtute şi de râvnă creştinească. Viaţa de renunţare totală la cele lumeşti şi de consfinţire lui Dumnezeu, prin vot de curăţie, pe care a dus-o Veronica, a inspirat şi alte suflete generoase să urmeze exemplul ei de dăruire şi de viaţă curată şi sfântă". Veronica trăia din credinţă şi, în acest mod, a învins lumea, asemenea lui Isus, şi astfel a devenit o legendă pentru noi, adică un exemplu demn de urmat, după cum afirmă 1In 5,4-6:

Oricine este născut din Dumnezeu învinge lumea. Şi aceasta este victoria cu care a învins lumea: credinţa noastră. Însă cine învinge lumea dacă nu cel care crede că Isus este Fiul lui Dumnezeu? Acesta este cel care vine prin apă şi sânge, Isus Cristos. Nu numai prin apă, ci prin apă şi sânge. Şi Duhul este cel care dă mărturie pentru că Duhul este adevărul.

Să transmitem mai departe legenda Veronicăi, cea care a învins lumea prin credinţa în Isus Cristos! Amin!

Note:

[1] A. Jolles, Einfache Formen, Tübingen 1965, 23-61.

[2] A. Rofé, Storie di profeti. La narrativa sui profeti nella Bibbia ebraica: generi letterari e storia, Brescia 1991, 21-92.

[3] Rofé, Storie di profeti, 27.

[4] Rofé, Storie di profeti, 52.

[5] Rofé, Storie di profeti, 53.

* * *

Nisiporeşti: Predica rostită de pr. Mihai Afrenţoae, OFMConv., marţi, 26 august 2025

Excelenţa voastră arhiepiscop Giampiero Gloder, nunţiu apostolic în România şi Republica Moldova, Excelenţa voastră Petru Sescu, episcop auxiliar de Iaşi, Preacucernice părinte provincial Damian Pătraşcu, iubiţi confraţi întru preoţie, dragi cinstitori ai Fericitei Veronica Antal, după ce aseară am meditat asupra trecerii De la istorie, prin legendă, la victoria credinţei, aşa cum este semnificaţia numelui Veronica, "Purtătoare de victorie", şi am subliniat motivaţia care a condus-o la alegerea stării de viaţă, după afirmaţia lui Isus din Mt 5,8: "Fericiţi cei curaţi cu inima, căci a lor este împărăţia cerurilor", astăzi vrem să medităm împreună asupra legământului lăsat în scris de însăşi Veronica: "Îngerilor, scrieţi în cartea vieţii şi acest legământ: «Isus este al meu şi eu sunt al lui Isus»".

Multe învăţături teologice şi existenţiale putem extrage din această frază, dintre care prima este credinţa ei în viaţa veşnică, pe care o putem gusta încă de pe acest pământ, după cum afirmă Sfântul Paul în Col 3,1-4:

Aşadar, dacă aţi înviat împreună cu Cristos, căutaţi cele de sus, unde Cristos şade la dreapta lui Dumnezeu! Cugetaţi la cele de sus, şi nu la cele de pe pământ, căci voi aţi murit şi viaţa voastră este ascunsă împreună cu Cristos în Dumnezeu! Când se va arăta Cristos, care este viaţa voastră, atunci şi voi vă veţi arăta împreună cu el în glorie.

Prin legământul ei, Veronica ne spune că, în calitate de creştini, suntem invitaţi să ne concentrăm atenţia şi eforturile pe lucrurile spirituale, pe valorile Împărăţiei lui Dumnezeu, nu pe plăcerile şi priorităţile lumeşti. Este o chemare la a trăi relaţia cu Dumnezeu, punând accent pe valorile veşnice. Veronica începe cu un apel adresat îngerilor, care sunt fiinţe spirituale, în slujba lui Dumnezeu.

Etimologia termenului aggelos indică funcţia pe care fiinţele spirituale o îndeplinesc: "îngerii sunt mesageri trimişi de Dumnezeu şi reprezintă lumea cerească; apariţia lor înseamnă revelaţie a lumii transcendente în lumea pământească"[1]. Dar de ce se adresează Veronica îngerilor şi nu direct lui Dumnezeu sau lui Isus? Deoarece, probabil a citit în vreo carte sau a auzit pe la vreo predică ceea ce afirmă Sfântul Paul în Gal 3,19, mărturie preluată şi de Sfântul Ştefan în Fap 7,35: "Atunci de ce este Legea? Ea a fost adăugată din cauza încălcărilor până când avea să vină descendentul, căruia i-a fost făcută promisiunea. Ea a fost dată prin îngeri, prin mâna unui mijlocitor".

După cum Sfânta Fecioară Maria a avut parte de apariţia arhanghelului Gabriel care i-a adus Vestea cea Bună că va deveni mama Mântuitorului, credinţa noastră creştină ne învaţă că fiecăruia dintre noi i-a fost încredinţat un înger care să îl călăuzească în viaţa aceasta, pentru a ajunge acolo unde îi este scopul final, în comuniunea deplină cu Dumnezeu, pentru veşnicie. Cine ştie de câte ori s-a rugat Veronica rugăciunea copiilor adresată îngerului păzitor:

Înger, îngeraşul meu,
Ce mi te-a dat Dumnezeu,
Totdeauna fii cu mine
Şi mă-învaţă să fac bine!

Eu sunt mic, tu fă-mă mare;
Eu sunt slab, tu fă-mă tare;
În tot locul mă-însoţeşte
Şi de rele mă fereşte!

Doamne, îngeraşul tău
Fie păzitorul meu.
Să mă apere mereu
De ispita celui rău!

Noi ştim că, deşi mică de ani, Veronica a fost mereu corpolentă, de aceea presupunem că, pe lângă rugăciunea îngeraşului, a învăţat încă din primii ani ai vieţii frumoasa rugăciune pe care toţi creştinii o recită la trasul clopotului: dimineaţa, la amiază şi seara: "Îngerul Domnului a vestit Mariei", iar când ajungea la cuvintele: "Iată slujitoarea Domnului", inima începea să îi tresalte de bucurie, conştientă că poate repeta cuvintele Maicii Domnului, adresate îngerului: "Fie mie după cuvântul tău!". Când auzea clopotul trăgând, fie că era acasă, fie la biserică, fie pe câmp la muncă sau când mergea la Hălăuceşti la Sfânta Liturghie, se oprea şi rostea rugăciunea cu o devoţiune profundă. Însufleţită de credinţa că îngerii au un rol deosebit de important în viaţa creştinilor, a îndrăznit să le poruncească: "Îngerilor, scrieţi în cartea vieţii şi acest legământ!". Am spus că a îndrăznit să le poruncească, deoarece foloseşte un imperativ: "scrieţi!". Nu spune: "vă rog să scrieţi!". Cât de îndrăzneaţă este această cerere! De unde provine îndrăzneala ei? Nu ştim. Cert este că persoanele călăuzite de Duhul Sfânt revelează anumite trăsături pe care le mai întâlnim la marii teologi ai Bisericii. Spre exemplu, Sfântul Paul afirmă în 1Cor 6,3: "Nu ştiţi că noi îi vom judeca pe îngeri?". Fără să intrăm în detalii cu privire la ce a voit să spună Sfântul Paul, să citim ce afirmă Ps 8,5-6: "«Ce este omul, că te gândeşti la el, sau fiul omului, că-l iei în seamă?». L-ai făcut cu puţin mai mic decât pe îngeri, l-ai încununat cu cinste şi măreţie".

Deşi noi am tradus "cu puţin mai mic decât pe îngeri", e bine de ştiut că în limba ebraică se spune: "l-ai făcut cu puţin mai mic decât pe Dumnezeu" – ’ĕlohîmlohîm. Prin urmare, împreună cu Veronica ne întrebăm: "ce este omul?". Şi răspundem împreună cu ea: "Este o fiinţă terestră, un domn vasal, capabil să contemple o operă creată de mâna lui Dumnezeu şi să domnească asupra altora. Omul este tocmai această creatură de care Dumnezeu se îngrijeşte, stranie şi minunată în acelaşi timp"[2]. Viaţa Veronicăi Antal ne ajută să înţelegem că "Omul este imaginea lui Isus Cristos, de aceea Tatăl îşi aminteşte şi se îngrijeşte de el. Acest răspuns ne pune înaintea enigmei şi al misterului: «Cine este fiul lui Adam? – Un fiu al lui Dumnezeu»"[3].

Omul este regele creaţiei, pe care Dumnezeu l-a creat cu puţin inferior lui şi l-a încununat cu slavă şi cu cinste, prerogative ale lui Dumnezeu, după cum afirmă Ps 29,1: "Aduceţi Domnului, fii ai lui Dumnezeu, aduceţi Domnului glorie şi putere, aduceţi Domnului gloria numelui său! Adoraţi-l pe Domnul în măreţia sfinţeniei [sale]!". Este evident că omul este măreţ, pentru că Dumnezeu îl face astfel, după cum afirmă Sfântul Francisc: "cât este omul înaintea lui Dumnezeu, atât este şi nu mai mult"[4]. Veronica a perceput bine acest adevăr, de aceea avea să intre în Ordinul al III-lea, întemeiat de Sfântul Francisc, pentru a arăta lumii măreţia omului, ce constă în a-i aduce slavă lui Dumnezeu cu toată fiinţa.

Pentru a percepe ceva din profunzimea gândirii Fericitei Veronica, sintetizată în fraza lăsată nouă ca moştenire, să desluşim ce înseamnă "cartea vieţii"! Vom observa că apare îndeosebi în Apocalipsul Sfântului Ioan, având cel puţin două conotaţii: 1) Avertisment pentru cei care nu sunt scrişi în cartea vieţii, deoarece s-au închinat înaintea Fiarei; 2) Mângâiere pentru cei care au fost scrişi în cartea vieţii şi-au spălat veşmintele în sângele Mielului.

1) Avertismentul îl întâlnim în diferite texte, spre exemplu, în Ap 13,8: "S-au prosternat înaintea ei toţi locuitorii de pe pământ al căror nume n-a fost scris de la întemeierea lumii în cartea vieţii Mielului înjunghiat". Iar în Ap 20,15 citim: "Şi dacă cineva nu a fost găsit scris în cartea vieţii, a fost aruncat în lacul cu foc".

2) Mângâierea îi însoţeşte pe cei care au fost scrişi în cartea vieţii, care îşi trăiesc viaţa după voinţa lui Dumnezeu, în curăţie, adorându-l pe Domnul vieţii şi slujindu-l în cei săraci, de aceea au parte de comuniunea deplină şi veşnic fericită, în care: "Nu va intra nimic impur, nici cel care săvârşeşte lucruri abominabile şi nici cel mincinos, ci numai cei care sunt scrişi în cartea vieţii Mielului" (Ap 21,27). Despre ei, Dumnezeu însuşi afirmă: "Cel care învinge va fi astfel îmbrăcat în haine albe; eu nu-i voi şterge numele din cartea vieţii şi voi mărturisi numele lui înaintea Tatălui meu şi înaintea îngerilor lui" (Ap 3,5).

Uneori am vrea ca separarea între unii şi ceilalţi să se realizeze deja în această viaţă, însă Isus afirmă în Mt 13,49-50: "Tot aşa va fi la sfârşitul lumii: vor veni îngerii şi-i vor separa pe cei răi dintre cei drepţi şi îi vor arunca în cuptorul cu foc. Acolo va fi plânset şi scrâşnirea dinţilor". Pe aceeaşi linie, Ap 20,12 relatează: "Şi am văzut morţii, mari şi mici, care stăteau în picioare înaintea tronului. Atunci s-a deschis cartea. A mai fost deschisă şi o altă carte, cea care este a vieţii. Şi au fost judecaţi morţii din cele scrise în cărţi, după faptele lor". La auzul acestor cuvinte parcă ne vine să luăm decizia de a trăi după învăţătura Evangheliei, deoarece, aşa cum citim în Ap 21,5-8:

"Scrie că acestea sunt cuvinte adevărate şi vrednice de crezare!" […]. "Cel care învinge va moşteni acestea […]". Iar partea celor laşi, necredincioşi, abominabili, criminali, desfrânaţi, vrăjitori, idolatri şi a tuturor mincinoşilor este în lacul care arde cu foc şi pucioasă şi aceasta este moartea cea de-a doua.

Fiecare dintre noi poate colabora cu harul lui Dumnezeu, pentru a fi scris în cartea vieţii, aşa cum îi îndeamnă Sfântul Paul pe creştinii din Filipi:

O rog pe Evodia şi o rog şi pe Sintiche să gândească la fel în Domnul. Şi te rog şi pe tine, cinstite Sizigos, să le ajuţi pe ele care au luptat împreună cu mine pentru evanghelie şi împreună cu Clement şi ceilalţi colaboratori ai mei, ale căror nume sunt în cartea vieţii (Fil 4,2-3).

Spre deosebire de psalmistul care, înconjurat de duşmani, se roagă astfel: "Să fie şterşi din cartea celor vii şi să nu mai fie scrişi împreună cu cei drepţi!" (Ps 69,29), când Isus a fost răstignit, s-a rugat astfel pentru duşmanii săi: "Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac!" (Lc 23,34). Aceeaşi rugăciune a înălţat-o şi Sfântul Ştefan, atunci când era bătut cu pietre: "Doamne, nu le socoti păcatul acesta!" (Fap 7,60). După mărturia Elenei Carp, cea care ar fi văzut şi auzit ce s-a întâmplat, Veronica l-ar fi avertizat pe Pavel Mocanu cu aceste cuvinte: "Măi Mocănaş, nu da! Ai să vezi ce ai să păţeşti […]. Măi Mocane, ce ai cu mine?". Dar el nu a ascultat-o, ci a ucis-o cu 42 de lovituri de cuţit. Ne place să credem că Veronica s-a rugat din cer pentru ucigaşul ei ca Domnul să îi dea harul convertirii! Oricum, ceea ce este important constă în faptul că Veronica le cere îngerilor să scrie în cartea vieţii legământul ei, adică să sigileze relaţia ei cu Mirele Isus, aşa cum Dumnezeu a sigilat alianţa sa cu oamenii în Sfânta Scriptură. De fapt, alianţa poate fi încheiată între două persoane, între două state sau naţiuni, dar şi între Dumnezeu şi o persoană sau un popor. Scopul încheierii unei alianţe poate fi belic sau pacific, însă poate fi bazat şi pe iubire sau pe ură.

În Faptele Apostolilor este relatat un legământ ucigaş împotriva lui Paul:

Când s-a făcut ziuă, iudeii au organizat un complot şi s-au legat cu blestem să nu mănânce şi să nu bea până nu-l vor fi ucis pe Paul. Erau mai bine de patruzeci cei care au făcut această conspiraţie. Ei au mers la arhierei şi la bătrâni şi au zis: "Ne-am legat cu blestem să nu gustăm nimic până nu-l vom ucide pe Paul" (Fap 23,12-14).

Din fericire, acest complot a fost deconspirat de un nepot al lui Paul (Fap 23,16) şi astfel Apostolul neamurilor a rămas în viaţă, căci mai avea de scris nişte scrisori. El a rămas doi ani în închisoarea de la Cezareea, apoi alţi doi ani cu domiciliu forţat la Roma, în total patru ani de detenţie, ultimii ai vieţii sale, probabil cei mai profunzi, când a scris scrisorile către Efeseni, către Filipeni, către Coloseni şi către Filemon, semn că Paul a reuşit să fie prolific în cele mai grele condiţii existenţiale, convins de ceea ce avea să scrie în Fil 4,13-13: "Toate le pot în cel care mă întăreşte. Totuşi, aţi făcut bine că aţi luat parte la necazul meu".

Spre deosebire de pactul iudeilor şi a atâtor oameni beligeranţi care caută doar asuprirea şi moartea aproapelui, există şi o alianţă bazată pe iubire, precum cea a căsătoriei, când un bărbat şi o femeie îşi dau consimţământul şi fac un legământ de iubire, aşa cum îi întreabă preotul: "aţi venit aici fără nici o constrângere, ci în mod liber şi din toată inima ca să încheiaţi legământul Căsătoriei?". După ce ei îşi dau consimţământul, fiecare din părţi afirmă: "promit că îţi voi fi credincios / credincioasă, în orice împrejurare, fericită sau nefericită, în caz de boală ca şi în timp de sănătate, să te iubesc şi să te respect în toate zilele vieţii mele".

Un legământ asemănător a făcut şi Fericita Veronica, iar despre partenerul alianţei sale afirmă: "Isus este al meu şi eu sunt al lui Isus!". Unei prietene, pe nume Maria, Veronica i-a spus cu ocazia unei nunţi din sat: "Ce veselă şi fericită trebuie să fie mireasa în ziua nunţii! Dar, ce fericite vom fi noi, miresele lui Isus, şi ce bucurie vom simţi noi, atunci când ne vom întâlni cu Mirele nostru Isus din cer!". Cu această încredere în inimă, Veronica nutrea o adâncă dorinţă de cer, după cum le-a spus prietenelor adunate la un hram: "Apoi să ştiţi că eu am să merg în cer". Când a fost întrebată: "De unde ştii?", ea a răspuns: "Cum să nu merg în cer, dacă eu sunt a lui Isus". Veronica ştia, probabil, că în Biblie există mai multe alianţe, de aceea le cere îngerilor: "scrieţi în cartea vieţii şi acest legământ!". Ea nu pretinde că alianţa ei este singura dintre Dumnezeu şi om. De fapt, Ben Sirah descrie şapte alianţe: cu Noe (Gen 44,18), cu Abraham (Gen 44,20), cu Iacob (Gen 44,23), cu poporul Israel (Gen 45,5), cu Aron (Gen 45,7.15.17), cu Pinchas, fiul lui Eleazar (Gen 45,24) şi cu David (Gen 47,11).

Isus a dus la desăvârşire alianţele Vechiului Testament, prin instituirea Cinei euharistice, după cum afirmă Zaharia în Lc 1,72: "Astfel îşi arată El îndurarea faţă de părinţii noştri şi îşi aduce aminte de legământul său cel sfânt". Acest legământ sfânt este desăvârşit de Isus la Ultima Cină când a luat pâinea, a binecuvântat-o, a frânt-o şi a dat-o ucenicilor săi. Apoi a spus: "Acesta este trupul meu cel care este pentru voi. Faceţi aceasta în amintirea mea!". De asemenea, după cină, a luat potirul spunând: "Acesta este potirul noului legământ în sângele meu. Faceţi aceasta, ori de câte ori beţi, în amintirea mea!" (1Cor 11,23-24). Şi după cum consemnează Lc 22,20b: "Aceasta este alianţa cea nouă", ca o realizare a alianţei promise de Ier 31,31: "Iată, vin zile, spune Domnul, când voi face cu casa lui Israel şi cu casa lui Iuda o alianţă nouă"; promisiune reiterată şi de Ez 36,26-27: "vă voi da o inimă nouă şi un duh nou voi pune în voi; voi îndepărta inima de piatră din trupul vostru şi vă voi da o inimă de carne. Duhul meu îl voi pune în voi şi vă voi face să umblaţi după hotărârile mele, să păziţi şi să împliniţi judecăţile mele".

Dacă, pe de o parte suntem inseraţi în alianţa încheiată de Dumnezeu cu omul, încă de la început, pe de altă parte suntem acei privilegiaţi, care am văzut realizarea noii alianţe promise de Dumnezeu. Noi nu trebuie să facem altceva decât să ne numărăm printre acei mulţi care se hrănesc din hrana spirituală a Trupului şi Sângelui lui Isus.

Veronica a excelat în hrănirea cu Trupul lui Isus şi, pentru a-şi îndeplini această dorinţă, parcurgea zilnic "7-8 kilometri până la biserica din Hălăuceşti, pentru a participa la Sfânta Liturghie şi pentru a primi Sfânta Împărtăşanie". Clopotarul satului de atunci, bădia Gheorghe, cum îi spuneau toţi, mărturiseşte: "Iarna, în Advent, când mai erau două trei ore până la ziuă, numai ce o auzeam pe Veronica strigând la gard: «Bădie Ghiţă, hai scoală-te!». Mă sculam, mă îmbrăcam în grabă şi ieşeam în drum, unde mă aştepta cu celelalte prietene şi porneam peste câmp, spre Hălăuceşti, ca să participăm la Sfânta Liturghie". O prietenă de a ei povesteşte: "Îmi amintesc cum într-o zi geroasă de iarnă, a venit la mine îmbrăcată cu un suman notin de casă, acoperită de promoroacă şi pe jumătate îngheţată, şi, în timp ce eu o compătimeam, ea îmi zice: «Nu-i nimic, lele Viroană! Nu-i nimic, bine că m-am împărtăşit»". Veronica s-a hrănit din roadele noii alianţe, duse la îndeplinire de Isus, devenind părtaşă de Împărăţia lui Dumnezeu, încă din această viaţă. În ceea ce priveşte "noua alianţă a Împărăţiei lui Dumnezeu", nu este altceva decât intrarea în timpul mântuirii, după cum a afirmat Isus: "S-a împlinit timpul şi s-a apropiat împărăţia lui Dumnezeu. Convertiţi-vă şi credeţi în evanghelie!" (Mc 1,15; cf. şi Mt 16,2-3; Lc 4,21).

"Această Împărăţie este cu adevărat împlinirea transcendentă a alianţei veterotestamentare, ai cărei membri îl au pe Dumnezeu ca tată […] (Lc 11,2). Deci, a fi părtaşi ai alianţei Vechiului Testament se transformă în a fi părtaşi ai Împărăţiei, inaugurată de Isus[5]. Veronica a înţeles că umanitatea există în vederea unei alianţe şi că exigenţele alianţei vechi-testamentare evoluează, devenind absolute în Isus, deoarece el îndeplineşte, în mod absolut şi peste orice limită, intenţiile alianţei, conţinutul şi semnificaţia ei. Deci, umanitatea există prin Isus[6].

În acest sens, Veronica a avut deplină încredere că legământul ei poate fi inclus printre cele amintite mai sus: "Îngerilor, scrieţi în cartea vieţii şi acest legământ: «Eu sunt al lui Isus şi Isus este al meu»". Cu această încredere în suflet, a înfruntat greutăţile drumului până la Hălăuceşti şi înapoi, pe timp de caniculă sau pe timp geros, fără a se lăsa intimidată nici de opinia lumii care o lua în râs, nici de lupii care dădeau târcoale celor care parcurgeau drumul pe câmp între Nisiporeşti şi Hălăuceşti. Ea ştia un singur lucru: "Isus este al meu şi eu sunt al lui Isus". De multe ori mergea singură la Sfânta Liturghie, însă, asemenea lui Isus care a afirmat: "Iată, vine ceasul – ba a şi venit – când veţi fi împrăştiaţi fiecare la ale sale şi mă veţi lăsa singur; dar nu sunt singur, pentru că Tatăl este cu mine" (In 16,32); tot la fel răspundea şi Veronica atunci când prietenele o întrebau cu cine a mers la Hălăuceşti: "Cu rozariul", despre care mai spunea: "Arma asta eu nu o pot lăsa niciodată, atunci când pornesc la drum". Rozariul era strâns în mâna ei când a fost descoperită moartă.

O fată aşa de nobilă nu putea decât să intre în cer decât martiră, ca o confirmare a revelaţiei din Ap 7,13-17:

Unul dintre bătrâni a luat cuvântul şi mi-a zis: "Cine sunt şi de unde vin cei care sunt îmbrăcaţi cu haine albe?" I-am zis: "Domnul meu, tu ştii". Iar el mi-a spus: "Aceştia sunt cei care vin din strâmtorarea cea mare. Ei şi-au spălat hainele şi le-au albit în sângele Mielului. De aceea stau ei înaintea tronului lui Dumnezeu şi îi aduc cult ziua şi noaptea în templul său, iar cel care stă pe tron îi va adăposti în cortul său; nu le va mai fi foame şi nici nu le va mai fi sete, nu-i va mai arde soarele şi nici arşiţa. Căci Mielul din mijlocul tronului îi va păstori şi-i va conduce la izvoarele apelor vieţii, iar Dumnezeu va şterge orice lacrimă din ochii lor".

Acum Veronica face parte dintre cei mulţi care şi-au spălat hainele în sângele Mielului, însoţindu-l pe Isus în toată veşnicia. Fiind cu adevărat fericită, ne invită şi pe noi să îi urmăm exemplul, alegându-l pe Isus ca pe Mirele, Domnul şi Mântuitorul Nostru.

Amin!

Note:

[1] I. Broer, "aggelos", în H. Balz – G. Schneider, Dizionario Esegetico del Nuovo Testamento, Brescia 2004, I, 35-41, aici 36.

[2] L. Alonso Schökel – C. Carniti, I Salmi, vol. I, Roma 1992, 243.

[3] Alonso Schökel – Carniti, I Salmi, vol. I, 254.

[4] S. Francisc de Assisi, Ammonizioni, XX (FF 169).

[5] Cf. R. Fabris, Il Regno come chiave interpretativa dell’uomo, în A.V., Antropologia delle prime comunità cristiane, Venezia 1980, 7-22.

[6] Cf. A. Deissler, L’uomo secondo la Bibbia, Roma 1989, 58-97; M. Delmirani, Cristo creatore. Aspetti fondamentali di teologia biblica sulla creazione, Roma 1986, 61-131.