© Vatican Media

Helsinki şi diplomaţia păcii. Buonomo: "Recuperarea acelei logici multilaterale orientate spre interesul popoarelor"

Miercuri, 30 iulie 2025, la sfârşitul audienţei generale, Leon al XIV-lea a reiterat apelul la diplomaţie drept cale privilegiată pentru a rezolva conflictele, evocând cea de-a 50-a aniversare a semnării Actului Final de la Helsinki, care cade pe 1 august. "Astăzi, mai mult ca niciodată - cuvintele papei -, este esenţial să păstrăm spiritul de la Helsinki: să perseverăm în dialog, să consolidăm cooperarea şi să facem din diplomaţie calea privilegiată pentru a preveni şi a rezolva conflictele". Am vorbit cu Vincenzo Buonomo, profesor de drept internaţional la Universitatea Pontificală Laterană.

Domnule profesor, Papa Leon al XIV-lea a relansat spiritul de la Helsinki drept cale privilegiată pentru a depăşi conflictele. Este acest spirit încă recuperabil şi este aplicabil astăzi într-o lume atât de fragmentată şi polarizată?

Spiritul de la Helsinki se naşte într-un context foarte tensionat, similar în anumite privinţe cu cel de astăzi: lumea era străbătută de conflicte locale şi tensiuni sistemice, inclusiv în Orientul Mijlociu. În 1967, când a început procesul care a dus la Actul Final din 1975, în absenţa multilateralismului, diplomaţia era adesea retrogradată la aşa-numitele "mese separate", pe bază bilaterală. Helsinki a fost o iniţiativă de jos în sus, promovată de ţările aflate în conflict care au decis să depăşească contrapoziţiile şi să construiască un teren comun. Procesul ulterior a condus treptat la acorduri cu privire la dezarmare între marile puteri ale vremii, la acorduri privind neutilizarea anumitor armamente, ajungând apoi la schimbările profunde din anii 1990, mai ales în Europa Centrală şi de Est, cu toate efectele pe care acestea le-au avut la nivel planetar. Astăzi am putea reproduce acea logică multilaterală, capabilă să depăşească diviziunile geopolitice şi ideologice şi, mai presus de toate, orientată spre interesele popoarelor, nu numai ale puterilor.

După Franţa, Regatul Unit va fi a doua ţară G7 care va recunoaşte Statul Palestina în septembrie, în cadrul sesiunii anuale a Adunării Generale a Naţiunilor Unite de la New York, aducând numărul membrilor ONU care au adoptat această poziţie la 149 din 193. Este această recunoaştere numai un gest simbolic sau are şi o semnificaţie geopolitică concretă?

Cu siguranţă are o dublă dimensiune: simbolică şi politică. Recunoaşterea franceză pare necondiţionată, în timp ce recunoaşterea britanică, după declaraţiile prim-ministrului Starmer, este legată de acţiunile belicoase actuale ale Israelului în Fâşia Gaza. Din punct de vedere istoric, Regatul Unit a avut o influenţă semnificativă în dosarul Orientului Mijlociu: este suficient să ne gândim la Declaraţia din 2 noiembrie 1917 a prim-ministrului de atunci, Lord Balfour, cu care se permiteau aşezările evreieşti în Ţara Sfântă, rămânând neatinse drepturile religioase şi politice ale comunităţilor preexistente din teritoriu. Recunoaşterea de astăzi poate avea un impact semnificativ, nu atât pentru crearea imediată a unui stat palestinian, cât pentru a consolida dreptul poporului palestinian la suveranitate, încurajând un parcurs care trebuie să fie multilateral şi negociat.

Ar putea acest gest să accelereze soluţionarea diplomatică a conflictului israeliano-palestinian sau riscă să exacerbeze diviziunile?

Depinde de modul în care este interpretat şi însoţit. Spiritul de la Helsinki a învăţat diplomaţia că toate acţiunile, chiar şi cele mai puţin relevante, pot constitui un instrument esenţial pentru a putea ajunge la încheierea paşnică a negocierilor. Ar trebui să îl interpretăm în acelaşi fel: în spiritul de la Helsinki, fiecare acţiune, chiar şi aparent modestă, poate genera deschideri şi noi echilibre. Dacă recunoaşterile se înscriu într-un parcurs de dialog şi incluziune, ele pot reprezenta un instrument util pentru dezamorsarea rigidităţii. În caz contrar, dacă sunt percepute ca provocări unilaterale, riscă să înăsprească poziţiile.

Sfântul Scaun a recunoscut statul Palestina încă din 2016, aşa cum a amintit cardinalul secretar de stat Pietro Parolin în urmă cu câteva zile. Ce rol joacă diplomaţia vaticană în acest scenariu astăzi?

Parolin a fost foarte clar, amintind că acordul bilateral din 2015, intrat în vigoare în 2016, între Sfântul Scaun şi statul Palestina, precedat în 2000 de un acord-cadru cu OEP (Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei), stabileşte recunoaşterea deplină a statului Palestina şi demonstrează că este posibil să se avanseze chiar şi atunci când contextul internaţional este nefavorabil. Cardinalul a reiterat viziunea vaticană: "două state care trăiesc unul lângă altul, în autonomie, dar şi în colaborare şi securitate". În orice caz, Sfântul Scaun continuă să promoveze dialogul şi cooperarea ca instrumente de pace, mişcându-se într-o dimensiune incluzivă care ia în considerare ambele realităţi: Palestina şi Israelul.

Aşadar, putem încă privi spiritul de la Helsinki ca pe o busolă pentru pacea globală?

Da. Adevărata valoare a Helsinki constă în faptul că a demonstrat că diplomaţia nu este numai apanajul guvernelor, ci şi rodul voinţei comune a popoarelor şi comunităţilor. Este o paradigmă care invită la răbdare, la dialog continuu şi la construirea unor parcursuri comune, chiar şi între adversari istorici; o metodologie care a dat roade şi poate continua să dea roade.

Giovanna Pasqualin Traversa

(După agenţia SIR, 31 iulie 2025)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu