© Vatican Media

Pontiful a ştiut să redea carisma Sărăcuţului într-o realitate vie şi dinamică

De la Francisc la Francisc

Destin al unui nume. Fiul lui Pietro de Bernardone a fost numit Ioan, dar nu trebuie să menţină aceste nume. Tatăl a decis diferit şi astfel pentru totdeauna a rămas şi rămâne pentru noi Francisc de Assisi. Acesta n-a fost niciodată numele unui episcop de Roma, al unui papă al Bisericii Catolice. Şi totuşi, s-a întâmplat. Doi oameni la distanţă de opt sute de ani unul de celălalt, legaţi de surpriza unui nume şi mai ales de un drum care s-a deschis în faţa lor, nesperat şi unic. Francisc de Assisi va rămâne mereu legat cu un fir de originea numelui său, acea Provenza pe care tatăl o iubea pentru că i-a deschis noi drumuri, nu numai pentru negustorii. Jorge Mario Bergoglio, probabil cu săritura unui moment plin de viitor, a primit în acel nume nu numai un destin, ci o uşă deschisă pentru un drum de parcurs în întregime.

Nu se dă numele lui Francisc de Assisi cu inimă uşoară. Este angajant. Cine ar putea să reziste în faţa comparaţiei? De fapt, Francisc din secolul al XXI-lea nu a voit să fie copia celui din secolul al XIII-lea. S-a inspirat, a primit elemente şi a încercat să le interpreteze în poziţia unică în care a fost chemat să trăiască: Roma şi lumea, Biserica Catolică şi atâţia bărbaţi şi femei de bunăvoinţă, de orice culoare, limbă şi popor.

Dacă după opt sute de ani încă nu este uşor a schiţa faţa completă şi autentică a fratelui Francisc, să ne imaginăm cât este de imposibil să facem asta pentru Papa Francisc la puţine zile de la moartea sa. Sau a încerca în mod aproape servil asemănările între cei doi. Neliniştea lui Francisc i-a deschis lui şi atâtora după el drumuri inedite care au deschis viitor şi continuă să facă asta. Acelaşi lucru este valabil pentru Papa Francisc, care ne lasă, împreună cu viaţa sa şi cu învăţătura sa, drumuri deschise pe o urmă de continuat, nu pentru a o copia, ci pentru a o interpreta şi a lăsa să genereze intuiţii, paşi şi alegeri noi.

Cred că prima zguduitură pe care Papa Francisc a dat-o franciscanilor şi franciscanelor din lume a fost aceea de a nu se gândi la carisma lor drept ceva fix de repetat şi de păstrat, ci ca o realitate vie şi dinamică ce reia încontinuu viaţă şi lumină în contact cu istoria, cu realitatea, cu chemările din orice timp. Ne-a repus pe drum Papa Francisc, ne-a determinat să nu ne oprim la o recitire care riscă mereu să fie arheologică, romantică sau prea nedeterminată. Episcopul de Roma, Francisc, ne-a făcut să ne confruntăm cu identitatea fratelui Francisc şi concreteţea alegerilor sale. Întâlniri, feţe, mâini de atins, trupuri asupra cărora să ne aplecăm şi situaţii de care să nu fugim: această concreteţe proprie a întrupării, care pentru Sfântul Francisc era în centrul vieţii sale de credinţă, ne-a fost restituită de Papa Francisc.

Desigur, încă de la început ni s-a părut aşa de straniu că un iezuit, şi mai mult devenit papă, a asumat numele Sărăcuţului. Însă fratele Francisc şi carisma sa nu sunt desigur o proprietate exclusivă a franciscanilor şi a franciscanelor. Sămânţa evangheliei şi a umanităţii pe care fratele Francisc a semănat-o în brazdele din timpul său şi din multele timpuri după el a devenit, aşa cum spune evanghelia, un copac la umbra căruia toţi se pot refugia şi se pot relaxa. Această carismă este deschisă, respiră şi reia vigoare în latitudini, culturi şi limbi diferite. Merge chiar şi dincolo de limitele vizibile ale Bisericii Catolice. Să ne imaginăm, aşadar, cât putea să fie primită şi exprimată şi de Jorge Mario Bergoglio. El ne-a arătat că această carismă a lui Francisc se trăieşte pur şi simplu trăind-o, lăsându-ne atinşi şi implicaţi de ea. Împreună cu gândirea este necesar să trăim, să mergem, să îndrăznim. Probabil că Papa Francisc nu cunoştea foarte bine toate scrierile şi studiile complexe ale franciscanismului, dar a avut o intuiţie a inimii pe care a integrat-o cu formarea sa ignaţiană.

În centru sunt Isus şi evanghelia şi, prin urmare, trupul lui Cristos care este omul, îndeosebi săracii. Toate acestea trăite în Biserică şi pentru omenirea de astăzi, prea adesea pe străzi de fugă, de violenţă şi de război. Papa Francisc ne-a amintit nouă, franciscanilor, aceste elemente esenţiale ale spiritualităţii noastre. Nu le-a epuizat şi nici nu le-a interpretat în mod complet, exhaustiv pentru toţi. A deschis drumuri, a urmat o intuiţie, graţie căreia a simţit profund timpul nostru şi i-a perceput spiritul. Pentru aceasta Sfântul Francisc, om al fraternităţii, al păcii şi al bunei creaţii a lui Dumnezeu, a vorbit imediat inimii sale şi i-a permis să se sintonizeze cu numeroase unde din acest timp complex şi totuşi binecuvântat mereu. Mărturisesc că ne-a fost greu să mergem în urma lui, chiar şi noi franciscanii. Ne-a repropus unele elemente ale fratelui Francisc într-un mod nemijlocit şi probabil uneori perceput de noi ca necioplit. Pentru aceasta ne-a impresionat.

Cred că acum se deschide un timp nou, în care să adunăm această experienţă, să recitim acest dar şi să nu încetăm să fim repuşi pe drumul, adesea prăfuit, al timpului nostru şi al atâtor oameni care locuiesc în el. Graţie ambilor Francisc şi celor care încă acceptă să urmeze cu promptitudine inspiraţia celui dintâi, cu îndrăzneală înţelepciunea concretă a celui de-al doilea.

Massimo Fusarelli,
ministru general al Fraţilor Minori

(După L'Osservatore Romano, 3 mai 2025)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu