© Vatican Media

Vatican: Celebrarea euharistică în a treia din cele nouă zile de doliu. Omilia cardinalului Baldassare Reina (28 aprilie 2025)

Luni, 28 aprilie 2025, la ora 17.00, în Bazilica Vaticană, a avut loc celebrarea euharistică pentru Pontiful Roman Francisc, în a treia zi din cele nouă zile de doliu. La celebrare a fost invitată îndeosebi Biserica din Roma. Concelebrarea a fost prezidată de Eminenţa Sa cardinalul Baldassare Reina, vicar general al Sanctităţii Sale pentru Dieceza de Roma. Publicăm în continuare omilia pe care Eminenţa Sa cardinalul Baldassare Reina a rostit-o în cursul Sfintei Liturghii:

Vocea mea slabă este astăzi aici pentru a exprima rugăciunea şi durerea unei porţiuni a Bisericii, cea din Roma, plină de responsabilitatea pe care istoria i-a încredinţat-o.

În aceste zile, Roma este un popor care îl plânge pe episcopul său, un popor împreună cu alte popoare care s-au pus la rând, găsind un spaţiu între locurile oraşului pentru a plânge şi a se ruga, ca oi fără păstor.

Oi fără păstor: o metaforă care ne permite să recompunem sentimentele din aceste zile şi să străbatem profunzimea imaginii pe care am primit-o de la Evanghelia lui Ioan, bobul de grâu care trebuie să moară pentru a da rod. O parabolă care relatează iubirea păstorului faţă de turma sa.

În acest timp, în timp ce lumea arde, şi puţini au curajul de a proclama evanghelia traducând-o în viziune de viitor posibil şi concret, omenirea apare ca oi fără păstor. Această imagine iese din gura lui Isus punând privirea asupra mulţimilor care îl urmau.

În jurul lui sunt apostolii care îi spun tot ceea ce au făcut şi au învăţat. Cuvintele, gesturile, acţiunile învăţate de la Învăţător, vestirea împărăţiei Dumnezeului cel viu, necesitatea schimbării vieţii, unite cu semne capabile să dea trup cuvintelor: o mângâiere, o mână întinsă, discursuri dezarmate, fără judecăţi, eliberatoare, nu temătoare de contactul cu impuritatea. Făcând această slujire, necesară pentru a trezi credinţa, pentru a provoca speranţa că răul prezent în lume nu va avea ultimul cuvânt, că viaţa este mai puternică decât moartea, nu au avut nici măcar timp să mănânce.

Isus le simte greutatea şi asta ne întăreşte acum.

Isus, adevăratul păstor al istoriei care are nevoie de mântuirea sa, cunoaşte greutatea care apasă asupra fiecăruia dintre noi în continuarea misiunii sale, mai ales în timp ce vom ajunge să-l căutăm pe primul dintre păstorii săi pe pământ.

Ca în timpul primilor discipoli, există rezultate, precum şi eşecuri, oboseală şi teamă. Însemnătatea este imensă şi se strecoară ispitele care învăluie unicul lucru care contează: a dori, a căuta, a lucra în aşteptarea "unui cer nou şi a unui pământ nou".

Şi nu poate fi, acesta, timpul echilibrismelor, tacticilor, prudenţelor, timpul care însoţeşte instinctul de a ne întoarce, sau mai rău, de revanşe şi de alianţe de putere, ci este necesară o dispoziţie radicală de a intra în visul lui Dumnezeu încredinţat sărmanelor noastre mâini.

Mă impresionează în acest moment ceea ce ne spune Apocalipsul: "Eu, Ioan, am văzut cetatea sfântă, Ierusalimul cel nou, care cobora din cer de la Dumnezeu, pregătită ca o mireasă împodobită pentru mirele său."

Un cer nou, un pământ nou, un Ierusalim nou.

În faţa vestirii acestei noutăţi nu am putea să fim de acord cu acea lene mentală şi spirituală care ne leagă de formele experienţei lui Dumnezeu şi de practici ecleziale cunoscute în trecut şi pe care dorim să se repete la infinit, subjugaţi de frica pierderilor legate de schimbările necesare.

Mă gândesc la multiplele procese de reformă a vieţii Bisericii demarate de Papa Francisc, şi care trec dincolo de apartenenţele religioase. Oamenii au recunoscut că a fost un păstor universal şi barca lui Petru are nevoie de această navigare largă care trece de graniţe şi surprinde.

Aceşti oameni poartă în inimă nelinişte şi mi se pare că observ acolo o întrebare: Ce se va întâmpla cu procesele demarate?

Datoria noastră ar trebui să fie să discernem şi să ordonăm ceea ce a început, în lumina a ceea ce ne cere misiunea noastră, în direcţia unui cer nou şi a unui pământ nou, împodobind Mireasa pentru Mire. În timp ce am putea să încercăm să îmbrăcăm Mireasa după convenienţe lumeşti, conduşi de pretenţii ideologice care sfâşie unitatea hainelor lui Cristos.

A căuta un păstor, astăzi, înseamnă mai ales a căuta o călăuză care să ştie să gestioneze frica pierderilor în faţa exigenţelor evangheliei.

A căuta un păstor care să aibă privirea lui Isus, epifanie a umanităţii lui Dumnezeu într-o lume care are trăsături inumane.

A căuta un păstor care să confirme că trebuie să mergem împreună, compunând slujiri şi carisme: suntem popor al lui Dumnezeu constituit pentru a vesti evanghelia.

Isus, privindu-i pe oamenii care îl urmează, simte vibrând înăuntrul său compasiune: vede femei, bărbaţi, copii, bătrâni şi tineri, săraci şi bolnavi, şi nimeni care să se îngrijească de ei, care să poată sătura foamea de muşcăturile vieţii care a devenit dură, şi foamea de cuvânt. El, în faţa acelor persoane, simte că este Pâinea lor care nu înşală, apa lor care adapă fără sfârşit, balsamul care îngrijeşte rănile lor.

Simte aceeaşi compasiune a lui Moise care la sfârşitul zilelor sale, din înălţimea muntelui Abarim, în faţa ţării pe care nu va putea s-o brăzdeze, privind mulţimea pe care a condus-o, îl roagă pe Domnul ca acel popor să nu se reducă să fie o turmă fără păstor, un popor pe care nu-l poate reţine cu sine, un popor care trebuie să meargă înainte.

Acea rugăciune acum este rugăciunea noastră, cea a întregii Biserici şi a tuturor femeilor şi bărbaţilor care cer să fie conduşi şi susţinuţi în truda vieţii, între îndoieli şi contradicţii, orfani de un cuvânt care să orienteze între cântece de sirene care linguşesc instinctele de auto-răscumpărare, care să frângă singurătăţile, să adune rebuturile, care să nu capituleze în faţa prepotenţei, şi să aibă curajul de a nu apleca evanghelia în faţa compromisurilor tragice ale fricii, în faţa complicităţii cu logici lumeşti, în faţa alianţelor oarbe şi surde la semnele Duhului Sfânt.

Compasiunea lui Isus este cea a profeţilor care manifestă suferinţa lui Dumnezeu când vede poporul dispersat şi abuzat de păstorii răi, de mercenarii care se folosesc de turmă, şi care fug atunci când văd venind lupul. Pe păstorii răi nu-i interesează deloc oile, le abandonează în pericol şi pentru aceasta vor fi răpite şi risipite.

În timp ce păstorul bun îşi oferă viaţa pentru oile sale.

Despre această dispoziţie radicală a păstorului vorbeşte pagina din Evanghelia lui Ioan proclamată în această liturgie euharistică şi care ne prezintă mărturia modului în care Isus reuşeşte să vadă dincolo de moarte, când va veni ora care va glorifica misiunea sa. Ora morţii pe cruce care manifestă iubirea necondiţionată faţă de toţi.

"Dacă bobul de grâu care cade în pământ nu moare, rămâne singur." Bobul de grâu care a căutat pământul cu întruparea Cuvântului, căzut pentru a ridica pe cel care cade, venit pentru a căuta pe cel care s-a pierdut.

Moartea sa este un semănat care ne lasă suspendaţi la acea oră, în care sămânţa nu se mai vede, învăluită de pământul care o ascunde făcându-ne să ne temem că a fost irosit. O suspendare care ne-ar putea nelinişti, dar care poate să devină prag al speranţei, fisură în îndoială, lumină în noapte, grădină de Paşte.

Rodnicia promisă aparţine dispoziţiei la moarte; a deveni grâu mestecat, ostatic al infidelităţii şi al nerecunoştinţei căruia Isus, bunul păstor care îşi oferă viaţa pentru oile sale, îi răspunde cu iertarea cerută de la Tatăl, în timp ce moare abandonat de prietenii săi.

Păstorul bun seamănă cu propria moarte, iertându-i pe duşmani, preferând mântuirea lor, mântuirea tuturor, în locul propriei mântuiri.

Dacă vrem să fim fideli faţă de Domnul, faţă de bobul de grâu căzut în pământ, trebuie să facem asta semănând cu viaţa noastră.

Şi cum nu putem să amintim Psalmul: "Cel ce seamă cu lacrimi va secera cu bucurie"!

Există timpuri cum este al nostru în care, ca agricultorul la care face referinţă psalmistul, a semăna devine un gest extrem, mişcat de radicalitatea unui act de credinţă.

Este timp de foamete, sămânţa aruncată pe pământ este cea luată din ultima rezervă, fără de care se moare. Agricultorul plânge, pentru că ştie că acest ultim act îi cere să-şi rişte viaţa.

Dar Dumnezeu nu abandonează poporul său, nu-i lasă singuri pe păstorii săi, nu va permite ca pentru Fiul să fie abandonat în mormânt, în mormântul pământului.

Credinţa noastră păstrează promisiunea unui seceriş bucuros, dar care va trebui să treacă de la moartea seminţei care este viaţa noastră.

Acel gest extrem, total, extenuant, al semănătorului m-a făcut să mă gândesc din nou la ziua de Paşte a Papei Francisc, la acea revărsare a lui fără cruţare în binecuvântarea şi în îmbrăţişarea dată poporului său, cu o zi înainte de a muri. Ultim act al semănatului său fără cruţare al vestirii milostivirilor lui Dumnezeu.

Mulţumim, Papa Francisc.

Maria, Fecioara Sfântă pe care noi, la Roma, o venerăm Salus populi romani, care se alătură şi veghează acum rămăşiţele sale pământeşti, să primească sufletul său şi să ne ocrotească în continuarea misiunii sale. Amin.

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu