© Vatican Media

Înainte şi în sus. In memoriam Papa Francisc

Este ultima fotografie pe care am văzut-o. Ceafa sa. În dimineaţa de Paşte, după ce a împărţit binecuvântarea Urbi et Orbi, papa a coborât şi a traversat în maşină Piaţa "Sfântul Petru", aşa cum a făcut mereu în aceşti doisprezece ani. O bărcuţă în mijlocul valurilor mulţimii. Înregistrările televizate era din spate şi, prin urmare, pentru acele minute lungi, ceea ce toţi am văzut a fost ceafa sa. Şi chiar cu acea ceafă papa a vorbit, a comunicat. La un moment dat, de exemplu, mâna secretarului său l-a atins chiar acolo, pe gât, masându-l câteva secunde lungi, ca şi cum ar fi voit să desfacă o rigiditatea neprevăzută, ameninţătoare. Un gest care ne-a amintit ceea ce a făcut papa timp de doisprezece ani: a încercat să desfacă rigidităţile unei Biserici şi ale unei lumi parcă înţepenite de frig. Faptul de a predica neîncetat milostivirea a însemnat asta: a unge un organism înţepenit şi a-i reda viaţă, căldură, energie. Pentru a face asta papa din energia sa a dat până la ultimul gram. Dar acea ceafă a fost "elocventă" şi sub un alt aspect. Timp de doisprezece ani l-am văzut pe papa din faţă, în ochi. Ba chiar, el era cel care ne privea şi noi puteam doar "să-i întoarcem înapoi" privirea. Pentru că acel "faţă în faţă" pentru Bergoglio era fundamental, deoarece susţinea el că a ne privi în ochi face imposibil să minţim şi permite adevărata comunicare care este înainte de toate relaţie, comuniune. Ochi în ochi: aici este forţa, magia, întâlnirii. Viaţa pentru un creştin, aşa cum a fost pentru Isus, este o serie de întâlniri. De altfel, aşa cum amintea Oscar Wilde, "lucrurile cele mai importante ale vieţii nu se predau, nici nu se învaţă, se întâlnesc". Timp de doisprezece ani, papa a mers în întâmpinarea lumii cu privirea sa primitoare, ascuţită şi dulce, caldă şi încurajatoare, stimulantă, cerând la rândul său privirea noastră, răspunsul nostru. Chiar şi atunci când în faţa lui erau mii de persoane, reuşea să se sintonizeze cu fiecare şi să lege un raport special, o relaţie comunicativă adevărată, profundă. L-am văzut astfel timp de aceşti doisprezece ani, faţă în faţă.

Duminică nu, în ultima zi i-am văzut ceafa. Dacă înainte faţa sa era îndreptată spre noi, pentru a întreţine o conversaţie lungă de doisprezece ani, acum când a ajuns la destinaţie, iată că faţa sa se abate de la noi pentru a privi în altă parte, înainte, înainte şi în sus. Gestul aminteşte tablourile lui Caspar David Friedrich în care figura umană este luată din spate şi priveşte spre un orizont, invitând să se facă acelaşi lucru. Noi privim cu ochii săi, şi privim înainte, spre viitor. Francisc ne-a amintit că nu el era cel spre care să privim, pentru că "în centrul Bisericii nu este Biserica", aşa cum a spus la 13 septembrie 2021 la Bratislava. Locul la care să privim este o altă persoană, este Isus şi acum faţa lui Francisc poate să facă asta eliberat, uşor şi liber. Pentru papa în acel moment au răsunat versurile unui cunoscut premiat Nobel pentru literatură: "Am învins trecutul meu / Viitorul la urmă este aici / Sunt la intrarea / unei lumi noi pe care reuşesc s-o văd" sau, şi mai mult, versetele din Scrisoarea către Filipeni a Sfântului Paul: "Uit cele din urma mea şi mă având către cele dinainte. Urmăresc scopul, răsplata chemării de sus a lui Dumnezeu, în Cristos Isus" (Fil 3,13-14). Viaţa lui Francisc a fost o alergare, mai întâi împreună cu noi, când ne privea faţă în faţă, cum face păstorul care veghează asupra turmei sale, acum când a lungit pasul, ne priveşte din nou cu aceeaşi încredere încurajatoare pentru a ne aminti că nu suntem singuri şi viitorul nu trebuie să ne provoace frică.

Andrea Monda

(După L'Osservatore Romano, 26 aprilie 2025)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu