© Vatican Media

Papa Francisc: Moartea nu este sfârşitul a toate, ci un nou început

Publicăm prefaţa pe care Papa Francisc a scris-o la 7 februarie 2025 pentru cartea cardinalului Angelo Scola, arhiepiscop emerit de Milano, intitulată "În aşteptarea unui nou început. Reflecţii despre bătrâneţe". Volumul, de la Libreria Editrice Vaticana, va fi în librării de joi, 24 aprilie.

Am citit cu emoţie aceste pagini ieşite din gândirea şi din afectul lui Angelo Scola, frate iubit în episcopat şi persoană care a ocupat slujiri delicate în Biserică, de exemplul că a fost rector al Universităţii Pontificale Lateran, apoi patriarh de Veneţia şi arhiepiscop de Milano. Înainte de toate, vreau să-i manifest toată mulţumirea mea pentru această reflecţie care uneşte experienţa personală şi sensibilitatea culturală cum de puţine ori mi s-a întâmplat să citesc. Una, experienţa, o luminează pe cealaltă, cultura; a doua îi dă substanţă cei dintâi. În această împletire fericită, viaţa şi cultura înfloresc de frumuseţe.

Să nu înşele forma scurtă a acestei cărţi: sunt pagini foarte dense, de citit şi recitit. Iau din reflecţiile lui Angelo Scola câteva idei de o consonanţă deosebită cu ceea ce m-a făcut să înţeleg experienţa mea.

Angelo Scola ne vorbeşte despre bătrâneţe, despre bătrâneţea sa, care - scrie cu un tuşeu de destăinuire dezarmantă - "a venit asupra mea cu o accelerare neprevăzută şi în multe aspecte neaşteptată".

Deja în alegerea cuvântului cu care se auto-defineşte, "bătrân", găsesc o consonanţă cu autorul. Da, nu trebuie să ne fie frică de bătrâneţe, nu trebuie să ne temem să îmbrăţişăm faptul de a deveni bătrâni, pentru că viaţa este viaţa şi a îndulci realitatea înseamnă a trăda adevărul lucrurilor. A restitui mândrie unui termen prea des considerat nesănătos este un gest pentru care trebuie să-i fim recunoscător cardinalului Scola. Pentru că a spune "bătrân" nu înseamnă "de aruncat", aşa cum face uneori să se gândească o cultură degradată a rebutului. În schimb, a spune bătrân înseamnă a spune experienţă, înţelepciune, pricepere, discernământ, ponderare, ascultare, încetineală... Valori de care avem nevoie în mod extrem!

Este adevărat, devenim bătrâni, dar nu aceasta este problema: problema este cum devenim bătrâni. Dacă trăim acest timp al vieţii ca un har, şi nu cu resentiment; dacă primim timpul (şi locul) în care experimentăm forţe reduse, oboseala trupului care creşte, reflexele care nu mai sunt egale cu acelea din tinereţea noastră, cu un sentiment de recunoştinţă şi de recunoaştere, ei bine, şi bătrâneţea devine o vârstă a vieţii, aşa cum ne-a învăţat Romano Guardini, într-adevăr rodnică şi care poate iradia binele.

Angelo Scola evidenţiază valoarea, umană şi socială, a bunicilor. De mai multe ori am subliniat cum rolul bunicilor este de importanţă fundamentală pentru dezvoltarea echilibrată a tinerilor, şi în definitiv pentru o societate mai paşnică. Pentru că exemplul lor, cuvântul lor, înţelepciunea lor pot să imprime în cei mai tineri o privire lungă, amintirea trecutului şi ancorarea în valori care durează. În frenezia societăţilor noastre, adesea dedicate efemerului şi gustului nesănătos al apariţiei, înţelepciunea bătrânilor devine un far care străluceşte, luminează incertitudinea şi dă direcţia nepoţilor care pot scoate din experienţa lor un "mai mult" respect faţă de propria trăire zilnică.

Cuvintele pe care Angelo Scola le dedică temei suferinţei, care adesea se instaurează când devenim bătrâni, şi prin urmare morţii, sunt pietre preţioase de credinţă şi de speranţă. În argumentarea acestui frate episcop simt răsunând teologia lui Hans Urs von Balthasar şi a lui Joseph Ratzinger, o teologie "făcută în genunchi", impregnată de rugăciune şi de dialog cu Domnul. Din acest motiv am spus puţin mai sus că acestea sunt pagini ieşite "din gândirea şi din afectul" cardinalului Scola: nu numai din gândirea, ci şi din dimensiunea afectivă, care este aceea la care trimite credinţa creştină, creştinismul fiind nu atât o acţiune intelectivă sau o alegere morală, cât mai ales afecţiunea faţă de o persoană, acel Cristos care ne-a venit în întâmpinare şi a decis să ne numească prieteni.

Tocmai concluzia acestor pagini ale lui Angelo Scola, care sunt o mărturisire cu inimă deschisă a modului în care el se pregăteşte pentru întâlnirea finală cu Isus, ne restituie o certitudine mângâietoare: moartea nu este sfârşitul a toate, ci începutul a ceva. Este un nou început, aşa cum evidenţiază cu înţelepciune titlul, pentru că viaţa veşnică, pe care cel care iubeşte deja o experimentează pe pământ în cadrul ocupaţiilor de fiecare zi, este începutul a ceva ce nu se va sfârşi. Şi tocmai din acest motiv este un început "nou", pentru că vom trăi ceva ce n-am trăit niciodată pe deplin: veşnicia.

Cu aceste pagini în mâini aş vrea în mod ideal să fac din nou acelaşi gest pe care l-am făcut imediat ce am îmbrăcat haina albă ca papă, în Capela Sixtină: să îmbrăţişez cu mare stimă şi afect pe fratele Angelo, acum, amândoi mai bătrâni decât în ziua aceea de martie din 2013. Dar mereu uniţi de recunoştinţa faţă de acest Dumnezeu iubitor care ne oferă viaţă şi speranţă în oricare vârstă a trăirii noastre.

Cetatea Vaticanului, 7 februarie 2025

Franciscus

(După Vatican News, 22 aprilie 2025)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu