© Vatican Media

Papa Francisc: Jubileul bolnavilor şi al lumii sănătăţii (duminica a 5-a din Postul Mare, 6 aprilie 2025)

În duminica a V-a din Postul Mare, 6 aprilie 2025, cu ocazia Jubileului bolnavilor şi al lumii sănătăţii, ES Mons. Rino Fisichella, pro-prefect al Dicasterului pentru Evanghelizare, Secţiunea pentru Problemele Fundamentale ale Evanghelizării în Lume, a prezidat Sfânta Liturghie în Piaţa "Sfântul Petru". Publicăm în continuare textul omiliei pregătite de Sfântul Părinte, citită de ES Mons. Rino Fisichella:

"Iată, eu fac un lucru nou: încolţeşte, nu-l recunoaşteţi?" (Is 43,19). Sunt cuvintele pe care Dumnezeu, prin profetul Isaia, le adresează poporului lui Israel aflat în exil în Babilon. Pentru israeliţi este un moment dificil, pare că totul a fost pierdut. Ierusalimul a fost cucerit şi devastat de soldaţii regelui Nabucodonosor al II-lea, iar poporului, deportat, nu i-a rămas nimic. Orizontul apare închis, viitorul întunecat, orice speranţă zădărnicită. Totul i-ar putea induce pe exilaţi să renunţe, să se resemneze cu amărăciune, să nu se mai simtă binecuvântaţi de Dumnezeu.

Şi totuşi, chiar în acest context, invitaţia Domnului este să perceapă ceva nou care se naşte. Nu un lucru care va avea loc în viitor, ci care deja are loc, care încolţeşte ca un vlăstar. Despre ce este vorba? Ce se poate naşte, ba chiar ce poate să fie deja încolţit într-o panoramă dezolată şi disperată ca aceasta?

Ceea ce se naşte este un popor nou. Un popor care, prăbuşindu-se siguranţele false din trecut, a descoperit ceea ce este esenţial: să rămână uniţi şi să meargă împreună în lumina Domnului (cf. Is 2,5). Un popor care va putea reconstrui Ierusalimul pentru că, departe de cetatea sfântă, cu templul de acum distrus, fără a mai putea celebra liturgii solemne, a învăţat să-l întâlnească pe Domnul într-un alt mod: în convertirea inimii (cf. Ier 4,4), în practicarea dreptului şi a dreptăţii, în îngrijirea celui care este sărac şi nevoiaş (cf. Ier 22,3), în faptele de milostenie.

Este acelaşi mesaj pe care, în mod diferit, îl putem percepe şi în textul din evanghelie (cf. In 8,1-11). Şi aici este o persoană, o femeie, a cărei viaţă este distrusă: nu de un exil geografic, ci de o condamnare morală. Este o păcătoasă, şi de aceea departe de lege şi condamnată la ostracism şi la moarte. Şi pentru ea pare că nu mai este speranţă. Însă Dumnezeu nu o abandonează. Dimpotrivă, chiar atunci când călăii săi deja strâng pietrele în mâini, chiar acolo, Isus intră în viaţa sa, o apără şi o scapă de violenţa lor, dându-i posibilitatea de a începe o existenţă nouă: "Mergi" - îi spune - "eşti liberă", "eşti mântuită" (cf. v. 11).

Cu aceste relatări dramatice şi emoţionante, liturgia ne invită astăzi să reînnoim, pe drumul Postului Mare, încrederea în Dumnezeu, care este prezent aproape de noi mereu pentru a ne mântui. Nu există exil, nici violenţă, nici păcat, nici vreo altă realitate a vieţii ca să poată să-l împiedice să stea la uşa noastră şi să bată, gata să intre imediat ce îi vom permite (cf. Ap 3,20). Dimpotrivă, în special când încercările devin mai dure, harul său şi iubirea sa ne strâng şi mai puternic pentru a ne ridica.

Surorilor şi fraţilor, noi citim aceste texte în timp ce celebrăm Jubileul bolnavilor şi al lumii sănătăţii, şi cu siguranţă boala este una din încercările cele mai dificile şi dure ale vieţii, în care atingem cu mâna cât suntem de fragili. Ea poate ajunge să ne facă să ne simţim ca poporul aflat în exil, sau ca femeia din evanghelie: lipsiţi de speranţă pentru viitor. Dar nu este aşa. Şi în aceste momente, Dumnezeu nu ne lasă singuri şi, dacă ne abandonăm lui, chiar acolo unde forţele noastre dispar, putem experimenta mângâierea prezenţei sale. El însuşi, făcut om, a voit să împărtăşească în toate slăbiciunea noastră (cf. Fil 2,6-8) şi ştie bine ce înseamnă pătimirea (cf. Is 53,3). De aceea lui putem să-i spunem şi să-i încredinţăm durerea noastră, fiind siguri că găsim compasiune, apropiere şi duioşie.

Dar nu numai atât. De fapt, în iubirea sa încrezătoare el ne implică pentru ca să putem deveni la rândul nostru, unii pentru alţii, "îngeri", mesageri ai prezenţei sale, până acolo încât adesea, fie pentru cel care suferă, fie pentru cel care asistă, patul unui bolnav se poate transforma într-un "loc sfânt" de mântuire şi de răscumpărare.

Dragi medici, asistenţi medicali şi membri ai personalului sanitar, în timp ce vă îngrijiţi de pacienţii voştri, în special de cei mai fragili, Domnul vă oferă oportunitatea de a reînnoi încontinuu viaţa voastră, hrănind-o cu recunoştinţă, cu milostivire, cu speranţă (cf. Bula Spes non confundit, 11). Vă cheamă s-o luminaţi cu conştiinţa umilă că nimic nu este scontat şi că totul este dar al lui Dumnezeu; s-o alimentaţi cu acea umanitate care se experimentează atunci când, lăsând să cadă aparenţele, rămâne ceea ce contează: gesturile mici şi mari ale iubirii. Permiteţi ca prezenţa bolnavilor să intre ca un dar în existenţa voastră, pentru a vindeca inima voastră, purificând-o de tot ceea ce nu este caritate şi încălzind-o cu focul arzător şi dulce al compasiunii.

Apoi, cu voi, preaiubiţi fraţi şi surori bolnavi, în acest moment al vieţii mele împărtăşesc multe: experienţa infirmităţii, de a ne simţi slabi, de a depinde de alţii în atâtea lucruri, de a avea nevoie de sprijin. Nu este mereu uşor, însă este o şcoală în care învăţăm în fiecare zi să iubim şi să ne lăsăm iubiţi, fără a pretinde şi fără a respinge, fără a regreta şi fără a dispera, recunoscători lui Dumnezeu şi fraţilor pentru binele pe care-l primim, abandonaţi şi încrezători pentru ceea ce încă trebuie să vină. Camera din spital şi patul infirmităţii pot să fie locuri în care să auzim glasul Domnului care ne spune şi nouă: "Iată, eu fac un lucru nou: încolţeşte, nu-l recunoaşteţi?" (Is 43,19). Şi astfel să reînnoim şi să întărim credinţa.

Benedict al XVI-lea - care ne-a dat o mărturie foarte frumoasă de seninătate în timpul bolii sale - a scris că "măsura umanităţii se determină esenţialmente în raportul cu suferinţa" şi că "o societate care nu reuşeşte să-i accepte pe suferinzi [...] este o societate cruntă şi inumană" (Scrisoarea enciclică Spe salvi, 38). Este adevărat: a înfrunta împreună suferinţa ne face mai umani şi a împărtăşi durerea este o etapă importantă a oricărui drum de sfinţenie.

Preaiubiţilor, să nu izolăm pe cel care este fragil departe de viaţa noastră, aşa cum din păcate face astăzi un anumit tip de mentalitate, să nu ostracizăm durerea din ambientele noastre. Mai degrabă să facem din ea o ocazie pentru a creşte împreună, pentru a cultiva speranţa graţie iubirii pe care Dumnezeu cel dintâi a revărsat-o în inima noastră (cf. Rom 5,5) şi care, dincolo de toate, este ceea ce rămâne pentru totdeauna (cf. 1Cor 13,8-10.13).

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu