© Vatican Media

Spre Paşte / 3

Mântuire în fraternitate

"Să facem această călătorie împreună. A merge împreună, a fi sinodali, aceasta este vocaţia Bisericii. Creştinii sunt chemaţi să parcurgă drumul împreună, niciodată ca nişte călători solitari. Duhul Sfânt ne determină să ieşim din noi înşine pentru a merge spre Dumnezeu şi spre fraţi, şi să nu ne închidem niciodată în noi înşine. A merge împreună înseamnă a fi ţesători de unitate, începând de la demnitatea comună de fii ai lui Dumnezeu (cf. Gal 3,26-28); înseamnă a înainta umăr la umăr, fără a călca în picioare sau a asupri pe celălalt, fără a păstra invidie sau ipocrizie, fără a lăsa ca vreunul să rămână în urmă sau să se simtă exclus. Să mergem în aceeaşi direcţie, spre aceeaşi destinaţie, ascultându-ne unii pe alţii cu iubire şi răbdare." Aşa spune Papa Francisc în Mesajul pentru Postul Mare 2025. Cum obişnuieşte să facă, a propus o reflecţie tripartită chiar cu titlul mesajului amintit mai sus: să mergem împreună în speranţă. Articolul ar vrea să reflecteze asupra cuvântului "împreună" şi asupra temei "fraternităţii".

Din demnitatea care se recunoaşte fiecărei creaturi umane provine nu numai dorinţa ci şi datoria unei fraternităţi universale, bazată, încă înainte pe credinţă, pe însăşi natura noastră. Această fraternitate atrage atenţia asupra faptului că "speranţa creştină este universală şi comunitară [...]. Creştinul este subiect de speranţă în ţesutul social, aşa încât să nu se închidă într-o mărturisire autistă a promisiunii; ci s-o deschidă la toţi şi pe toţi să-i îmbrăţişeze şi să-i conducă la împlinirea sa. Prin această solidaritate care îl leagă cu alţii, creştinul are conştiinţă vie a însemnătăţii comunitare a speranţei. El este martorul unei speranţe meta-individuale: o speranţă de mântuire pentru toţi" (Mauro Cozzoli, Etica teologale. Fede, Carit?, Speranza, Edizioni San Paolo, Cinisello Balsamo, 2010, p. 351).

În ultimă analiză, datorită Fiului lui Dumnezeu cel botezat, realmente, experimentează o fraternitate universală. Aşa încât se poate afirma că "umanitatea personală a lui Cristos este parte a umanităţii tuturor oamenilor, a cărei precaritate de suferinţă, de moarte şi de păcat el o ia asupra sa. Ceea ce se întâmplă în umanitatea sa se întâmplă în umanitatea noastră: solidaritatea sa cu noi până la moarte este solidaritatea noastră cu el în învierea morţilor" (ibidem). De fapt, ceea ce marchează o cezură clară în istorie este misterul pascal al lui Isus: "Împlinirea pascală a speranţei sale se realizează în propria umanitate individuală - în umanitatea glorioasă a Celui Înviat - ca parusia şi pleroma; în umanitatea noastră - în umanitatea itinerantă a fiecăruia dintre noi - ca prime roade şi anticipare [...]. Cristos învie ca speranţă de înviere şi de viaţă (In 11,20) pentru toţi oamenii solidari cu el în aceeaşi umanitate (Rom 14,9)" (ibidem).

Vorbind diferit, n-ar fi vorba despre speranţa creştină, pentru că ea nu poate să nu aibă "mărimea şi grija acelui «noi toţi» (In 1,16; Rom 8,32) a carităţii lui Cristos. O speranţă numai «pentru mine» nu este creştină, deoarece contrazice pro-fiinţa mântuitoare a lui Cristos" (ibidem, p. 352). Se întâlneşte de mai multe ori cum unul dintre izvoarele de dezamăgire mai mare care ar putea să anihileze speranţa voastră este tocmai incapacitatea de comunicare. Adesea se întâmplă că nu reuşim să ne înţelegem, şi atunci când nu lipseşte bunăvoinţa, o dorinţă autentică şi o legătură de iubire adevărată. Aşadar, trebuie să ne oprim, măcar pentru o clipă, asupra semnificaţiei şi importanţei dialogului, la fiecare nivel. În mod special, să ne gândim la dialogul pe care Biserica îl întreţine cu lumea, cu credincioşii din celelalte religii şi cu botezaţii din comunităţi ecleziale care nu sunt în comuniune cu episcopul de Roma.

Biserica ştie bine că dialogul este "întemeiat pe speranţă şi pe iubire", aşa cum scrie Sfântul Ioan Paul al II-lea la numărul 56 din Redemptoris missio.

Chiar şi atunci când adevărata şi marea speranţă teologală n-ar fi împărtăşită de interlocutor, umanitatea care îi uneşte pe ambii dialoganţi permite fiecăruia să se recunoască demn să-şi schimbe un cuvânt, o opinie, să se accepte cu milostivire care, nu întâmplător, pare să fie ideea cheie a pontificatului lui Francisc. De fapt, dacă nu se dă milostivire, şi speranţa rămâne pură iluzie.

Simone Caleffi

(După L'Osservatore Romano, 22 martie 2025)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu