© Vatican Media

Părintele Pasolini: În Advent să deschidem inimile la uimire faţă de noutatea lui Dumnezeu

Uimirea în faţa noutăţii lui Dumnezeu, a misterului Întrupării este "prima mişcare a inimii de trezit" pentru a ne îndrepta spre Naşterea Domnului "şi a trece prin poarta Jubileului cu o speranţă vie". Uimire ca aceea a Mariei, după vestea îngerului Gabriel, care "se lasă atrasă cu naturaleţe extremă" de planul lui Dumnezeu şi vrea "să devină părtaşă de el în mod liber şi conştient". Însă pentru a face asta trebuie mai întâi să desfacem rigidităţile inimii, spunând "nu" la tot ceea ce riscă să ne închidă şi să ne îngreuieze: frică, resemnare, cinism. Numai astfel "vom şti să privim totul cu ochi noi, recunoscând acele seminţe de evanghelie prezente deja în realitate", gata să ducem în lume speranţa lui Dumnezeu. Sunt cuvintele din prima meditaţie de Advent a părintelui Roberto Pasolini, franciscan capucin, noul predicator al Casei Pontificale, propusă papei şi colaboratorilor săi din Curia Romană în dimineaţa de vineri, 6 decembrie 2024, în Aula "Paul al VI-lea". Tema aleasă pentru cele trei reflecţii este "Porţile speranţei. Spre deschiderea Anului Sfânt prin profeţia Crăciunului".

A deschide poarta uimirii

După câteva emoţionante cuvinte de mulţumire adresate predecesorului său, părintele Raniero Cantalamessa, predicator "al bucuriei şi al luminii evangheliei" pentru Casa Pontificală timp de 44 de ani, părintele Pasolini invită să se deschidă "Poarta uimirii", temă aleasă pentru prima sa meditaţie, mai întâi în faţa glasului profeţilor, apoi a "curajului de a nu fi de acord" al Elisabetei, şi în sfârşit a "umilinţei de a adera" a Mariei. Profeţii, cei care "ştiu să înţeleagă profund sensul evenimentelor istoriei", ne indică, pentru predicator, provocarea de înfruntat în timpul de Advent: "să ne dăm seama de prezenţa şi de acţiunea lui Dumnezeu în istorie şi să retrezim uimirea în faţa a ceea ce el nu numai că poate, ci mai ales doreşte să mai facă în viaţa noastră şi în istoria lumii".

Glasurile profeţilor, a avertiza pentru a deschide după aceea la speranţă

Subliniind că în acest timp liturgia ne face să ascultăm multe texte profetice, predicatorul subliniază că glasul lor nu ne poate lăsa niciodată indiferenţi, pentru că, aşa cum susţine Ieremia, produce în noi două efecte: a avertiza pentru a deschide după aceea la speranţă, pentru că "Dumnezeu reafirmă fidelitatea iubirii sale şi oferă poporului o nouă oportunitate".

Dificultatea de a crede în noi spirale de lumină

Sunt cuvinte pe care cu greu le ascultăm mai ales "atunci când glasul lui Dumnezeu încearcă să redeschidă canalele speranţei", pentru că "a primi veşti bune nu este uşor, mai ales atunci când realitatea a fost marcată îndelung de suferinţe, dezamăgiri şi incertitudini. Ispita de a crede că nimic nou nu se poate întâmpla se strecoară adesea în inimile noastre". Şi totuşi, glasuri precum cel al lui Isaia, "Iată eu fac un lucru nou: chiar acum răsare, nu vă daţi seama?", ajunge la noi chiar aici, "unde suntem tentaţi să credem că realitatea nu mai poate să ne ofere noi spirale de lumină". Aşadar, provocarea este de a retrezi "uimirea" în faţa a ceea ce Dumnezeu doreşte "să mai facă în viaţa noastră şi în istoria lumii".

Exemplul Elisabetei şi al Mariei

Pentru a ne pregăti să ascultăm aceste glasuri profetice, părintele Pasolini indică exemplul a două figuri feminine, Elisabeta şi Fecioara Maria, în care se condensează cele două atitudini fundamentale pentru a genera în noi un dinamism de mântuire: Elisabeta a ştiut să spună "nu" aparentei continuităţi a lucrurilor şi a legăturilor, în timp ce în Maria din Nazaret se observă necesitatea de "a şti să spunem «da» noutăţii lui Dumnezeu, formulând un asentiment liber şi bucuros la voinţa sa".

Elisabeta, curajul de a nu fi de acord

În meditaţia sa, predicatorul Casei Pontificale reparcurge evenimentul Elisabetei şi al soţului Zaharia, aşa cum este descris de evanghelistul Luca, avându-l pe bătrânul preot "necredincios să primească încrezător vestea unui eveniment dorit îndelung, dar probabil nu mai era considerat posibil": naşterea unui fiu. Datorită lipsei sale de credinţă, va rămâne mut până la circumciziunea lui Ioan, numele indicat de înger. Când rudele cer să fie dat copilului numele tatălui, Zaharia, intervine mama Elisabeta: "Nu, se va numi Ioan". Zaharia, subliniază părintele Pasolini, înseamnă "Dumnezeu aminteşte", în timp ce Ioan înseamnă "Dumnezeu foloseşte milostivire". Un nume, explică el, care "mută atenţia spre ziua de astăzi" şi "sugerează că istoria, deşi influenţată de rămăşiţele sale, este capabilă mereu să se depăşească şi să se deschidă la noi posibilităţi, dacă există acţiunea lui Dumnezeu". Zaharia scrie pe o tăbliţă asentimentul său la numele Ioan şi îşi recapătă glasul.

A descoperi că ceea ce este mai bun încă trebuie să vină

Reacţia Elisabetei, pentru predicator, sugerează "că, uneori, este necesar a întrerupe scurgerea lucrurilor pentru a ne deschide la noutatea lui Dumnezeu". "Astăzi mai mult ca oricând, într-un timp extraordinar al istoriei umane - explică el -, avem nevoie să recuperăm acest tip de privire spirituală asupra realităţii", în care "alături de nedreptăţi grave, războaie şi violenţe care chinuie fiecare colţ al lumii, apar noi descoperiri şi parcursuri promiţătoare de eliberare". De fapt, concentraţi cum suntem asupra prezentului, "cu greu investim în viitor şi tindem să ne imaginăm ziua de mâine ca fotocopie a zilei de astăzi". În schimb, "nu"-ul Elisabetei, care pune destinul fiului Ioan în mâinile lui Dumnezeu "ne aminteşte că nimic şi nimeni nu este condiţionat numai de propria istorie şi de propriile rădăcini, ci şi recondiţionat încontinuu de harul lui Dumnezeu".

A spune nu obişnuinţei pentru a ne lăsa reînnoiţi de Dumnezeu

"Sunt atâţia de nu care aşteaptă să fie rostiţi - continuă predicatorul -, nu numai aceia împotriva răului explicit, ci şi aceia împotriva răului subtil care este obişnuinţa de a duce înainte lucrurile fără a avea niciodată curajul de a le regândi serios şi de a face asta împreună." Dar pentru a rosti aceşti "nu curajoşi" trebuie să credem că "Dumnezeu este în acţiune în istorie şi că ceea ce este mai bun încă trebuie să vină".

Maria, umilinţa de a adera

În sfârşit, pentru a vorbi despre răspunsul Mariei la chemarea Domnului, părintele Pasolini reciteşte evanghelia Bunei-Vestiri, în trăsăturile "care ne pot ajuta să recuperăm un pic de uimire faţă de misterul Întrupării". Explică el că în Sfântul Luca misiunea îngerului Gabriel pare să fie aceea "de a intra în inima Mariei, fără a forţa în niciun mod porţile disponibilităţii sale, pentru că dialogul între ei trebuie să aibă loc în libertate completă" şi "într-un climat de încredere". Fecioarei îi este poruncit să se bucure, adică "să-şi dea seama de un ceva ce există deja: Domnul este cu ea". Şi acesta, explică predicatorul, este "harul timpului de Advent", adică acela de "a ne da seama că sunt mai multe motivele pentru a ne bucura decât cele pentru a ne întrista, nu pentru că lucrurile sunt simple, ci pentru că Domnul este cu noi şi totul încă se poate întâmpla".

Tulburarea Fecioarei

Însă, la cuvintele îngerului, "Maria intră într-o tulburare puternică". Din cel puţin două motive, conform părintelui Pasolini. Primul este "că atunci când cineva ne manifestă iubirea sa este mereu o surpriză. Iubirea nu este un eveniment sigur" şi "avem nevoie să ne simţim recunoscuţi şi primiţi pentru ceea ce suntem". Al doilea motiv al temerii Mariei este "pentru că inima sa intuieşte că a venit momentul de a ne lăsa redefiniţi pe deplin de cuvântul lui Dumnezeu". Şi ca şi cum, explică el, "cuvântul lui Dumnezeu ar trebui să scrie pe o foaie unde multe alte declaraţii s-au acumulat şi organizat deja în timp, lăsând puţin spaţiu pentru afirmaţii ulterioare". Însă în Advent aşteptarea şi ascultarea ne sunt de folos tocmai "pentru a permite glasului lui Dumnezeu de a intra în noi pentru a relata din nou ceea ce suntem şi putem să fim înaintea feţei sale".

Chemarea la o viaţă nouă

În sfârşit, chemarea la o sarcină imposibilă conform criteriilor umane o expune pe Maria riscului de a nu fi înţeleasă de nimeni, ba chiar să fie judecată de toţi ca adulteră conform prescrierilor Legii lui Moise. Dincolo de metaforă, pentru părintele Pasolini, asta înseamnă că "fiecare vestire a lui Dumnezeu expune în mod necesar morţii, deoarece conţine promisiunea unei vieţi depline, dăruite în întregime lui Dumnezeu şi lumii". Şi frica "în faţa acestui tip de responsabilitate" se depăşeşte numai "luând în considerare frumuseţea şi măreţia a ceea ce ne aşteaptă". Dar pentru a ne deschide la toate acestea, subliniază predicatorul, "nu ne putem limita să spunem acei «da» care nu ne costă nimic şi care nu ne privează niciodată de nimic". De fapt, fiecare "autentică decizie conform evangheliei costă toată viaţa şi ne expune riscului de a pierde privilegii şi certitudini". A spune "da" lui Dumnezeu, aminteşte părintele Pasolini, ne expune riscului de "a muri în echilibrele la care am ajuns şi în care încercăm să rămânem". Şi totuşi, tocmai acesta este "drumul care ne face să ne regăsim pe noi înşine".

Iată slujitoarea Domnului

Fecioara îi răspunde îngerului cu "sfânta sa uimire", întrebând "cum va fi aceasta, pentru că eu nu cunosc bărbat?". "Nu vrea să înţeleagă în detalii planul lui Dumnezeu", ci "pur şi simplu să devină părtaşă de el în mod liber şi conştient." Şi îngerul nu-i explică în ce mod va putea să nască trupul Fiului lui Dumnezeu: îi vesteşte numai că Duhul Sfânt va fi păzitorul său fidel. În sfârşit, cu acel "Iată slujitoarea Domnului, fie mie după cuvântul tău" Maria "declară tot entuziasmul său pentru chemarea tocmai primită". Este ca şi cum ar spune îngerului, explică predicatorul: "Ceea ce tu mi-ai propus să accept, în realitate, acum eu sunt cea care vrea asta şi care alege asta".

Vestirile pe care le primim în viaţa noastră

Nu pot decât să se încheie în acest mod, pentru părintele Pasolini, "toate vestirile pe care le primim în călătoria vieţii. Atunci când lumina lui Dumnezeu reuşeşte să ne arate că în frica faţă de ceea ce ne aşteaptă este prezentă fidelitatea unei promisiuni veşnice, se naşte în noi uimirea şi ne descoperim capabili să rostim în sfârşit acel «iată-mă» al nostru".

Alessandro Di Bussolo şi Isabella Piro

(După Vatican News, 6 decembrie 2024)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu