© Vatican Media

În timpul de Advent (şi de conflicte)

A ne ridica şi a creşte în iubire

Este din nou Advent. Este iarăşi Advent. Pentru că Advent înseamnă speranţă. Şi nu putem să punem deoparte speranţa. În special când totul în lume pare că vrea să ne-o smulgă. Adventul dintr-un nou an liturgic care va fi şi jubiliar. Şi în convocarea Jubileului, Papa Francisc ne cheamă întocmai la păstrarea speranţei, ba chiar să fim răspânditori de speranţă, pelerini de speranţă. Scriu aceste notiţe de la Betleem unde simţim în mod foarte puternic valoarea acestui timp, pentru că aici Dumnezeu a realizat promisiunile sale făcând să se nască Fiul său Isus din Fecioara Maria. Dar cum putem trăi această viaţă pământească a noastră, această cotidianitate a noastră dificilă şi uneori tragică, precum un pelerinaj de speranţă?

Cuvântul lui Dumnezeu pe care-l medităm la acest început de Advent ne dă trei indicaţii: suntem chemaţi să ridicăm capul, să veghem rugându-ne şi să creştem în iubire. În faţa periculozităţii trăirii noastre (în special în această Ţara Sfântă a noastră chinuită de război), Isus ne spune: "Întăriţi-vă şi ridicaţi-vă capul, pentru că se apropie eliberarea voastră" (Lc 21,28), adică ne spune că nu trebuie să disperăm niciodată, nu trebuie să ne concentrăm pe noi înşine niciodată, nu trebuie să ne fie frică niciodată, ci să ridicăm şi mai mult privirea noastră spre Isus, pentru că este unicul care poate să schimbe cursul istoriei spre reînnoire, spre bine. Aşadar, ridicarea capului înseamnă întocmai a ţine vie în noi speranţa. În faţa răului, a disperării, a bolii, a descurajării, a acestui război oribil care ne nelinişteşte şi ne răneşte, nu avem altă alternativă decât să ţinem capul ridicat.

Pentru a ţine vie această speranţă este nevoie să ştim să veghem rugându-ne. M-a impresionat mult să citesc în acest ziar al nostru mărturia recurentă a unui tânăr din Gaza, Suhail Abo Dawood, care relatează că sub cele mai teribile bombardamente se simţea sigur, pentru că era în biserică, pentru a se ruga, împreună cu ceilalţi creştini, şi astfel simţea că viaţa sa era în mâinile lui Dumnezeu. Martor de speranţă, scrie în "L'Osservatore Romano" din 19 noiembrie: "Suntem siguri că acest război se va termina în curând şi sperăm că zilele noastre viitoare vor fi mai bune". A ridica, aşadar, capul, dar a-l ridica spre cer, spre Isus, rugându-ne. Şi apoi, în sfârşit, a fi capabili să primim invitaţia pe care Sfântul Paul o adresa primilor creştini: a creşte şi a prisosi în iubirea reciprocă şi faţă de toţi (cf. 1Tes 13,12). Iubirea în familie, în comunităţi, în societate este o multiplicatoare de speranţă. Dar o iubire faţă de toţi. Fără distincţii de popor, naţiune, religie sau limbă. O iubire necondiţionată faţă de oricine pe care Dumnezeu îl pune pe drumul nostru.

Dacă ne angajăm cu adevărat să creştem în iubire, nu numai că vom creşte şi mai mult în speranţă, ci vom primi în dar şi pacea. Aceea adevărată, aceea pe care numai Isus o poate dărui. Aceea de care lumea, Ţara Sfântă, inimile noastre au atâta nevoie astăzi. Sperând şi rugându-ne şi iubind, va veni.

Francesco Patton, părinte custode din Ţara Sfântă

(După L'Osservatore Romano, 30 noiembrie 2024)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu