© Vatican Media

Colocviu cu fratele capucin Roberto Pasolini, nou predicator al Casei Pontificale

Cu forţa ascultării

Fratele Roberto Pasolini este cuprins de bucurie şi de teamă în faţa ştirii difuzate sâmbătă, 9 noiembrie 2024, despre numirea sa ca predicator al Casei Pontificale şi exprimă "mix"-ul său de emoţii: "Pe de o parte am simţit, ca în unele pasaje ale vieţii, bucuria, uimirea în faţa a ceva enorm de frumos care îmi venea în întâmpinare. Însă, pe de altă parte, nu ascund şi o anumită teamă în faţa unei misiuni foarte mari care, oricât ar corespunde un pic vocaţiei mele de predicator, cu adevărat apare enormă motiv pentru care mă simt un pic uluit, plin de teamă şi cutremur, care nu mă împiedică să mă încred în forţa pe care Domnul o dă atunci când cheamă în faţa acestor încercări".

O încercare mare şi datorită greutăţii unei atare moşteniri...

Părintele Raniero Cantalamessa pentru noi, fraţii capucini, este de foarte mulţi ani ca un astru pe care toţi l-am privit şi l-am ascultat, cu admiraţie faţă de capacitatea sa teologică şi comunicativă. Când eram tânăr frate student, ascultam catehezele sale şi predicile sale în tavernă cu alţi studenţi, mâncând castane şi bând vin, şi eram aşa de bucuroşi că unul dintre noi era acolo, în inima Bisericii, pentru a vesti evanghelia şi niciodată nu mi-aş fi imaginat că într-o zi această onoare, această îndatorire, ar putea atinge viaţa mea.

Dumnezeul din Biblie - Papa Francisc ne aminteşte adesea - este Dumnezeul surprizelor, iar dumneavoastră cunoaşteţi bine Biblia predând tocmai exegeză biblică. Întărit de studiile dumneavoastră care vă fac să mânuiţi o materie incandescentă ca Sfânta Scriptură, în faţa acestei noi funcţii cum vă simţiţi?

Cuvântul Domnului a fost pentru mine marele mijloc cu care inima mea a fost pătrunsă de revelaţia lui Dumnezeu. Eu pornesc de aici îndreptându-mă spre această funcţie: de la a fi un ascultător care s-a lăsat provocat de cuvântul lui Dumnezeu şi care zilnic îl pune în centrul propriilor zile. Apoi da, fără îndoială am un bagaj de cunoştinţe şi de studii care mă vor ajuta, însă simt că forţa cea mai mare care-mi dă seninătate este faptul de a fi ascultător al cuvântului lui Dumnezeu şi prin urmare că îmi este cerută slujirea cea mai potrivită cu ceea ce sunt şi ceea ce am devenit în timp.

Un predicator care înainte de toate este un ascultător. O atitudine foarte în linie cu dimensiunea Bisericii în sens sinodal pe care papa o cere de mulţi ani.

Exact, mă simt foarte provocat de timpul pe care-l trăim, de paşii pe care Biserica îi face în acest timp al istoriei şi cu dinamicele sale de convertire internă ca aceea a sinodalităţii. Sper să pot oferi o înţelegere a cuvântului lui Dumnezeu care să fie de ajutor pentru a parcurge drumul curajos şi obositor pe care Biserica este chemată să-l întreprindă pentru a fi un semn şi un instrument de mântuire în lume. Cea a sinodalităţii şi, prin urmare, a comuniunii şi a dialogului, este o schimbare de registru foarte puternică pe care Biserica o trăieşte: încercarea de a citi textele biblice şi apoi oferirea de meditaţii care să sape cu inteligenţă în această direcţie, vor putea să ne lumineze şi să ne ajute să facem aceste treceri.

Chiar în urmă cu câteva zile în urmă papa a dăruit o altă enciclică Bisericii, cea dedicată inimii, Preasfintei Inimi a lui Isus, Dilexit nos. Într-un interviu dat Monicăi Mondo la TV2000 dumneavoastră aţi vorbit despre inima străpunsă până lacrimi citind Evanghelia lui Matei în metrou, aşadar, vă întreb: un text ca această enciclică este oare depăşit astăzi sau există în schimb o înţelepciune şi mai profundă pe care şi dumneavoastră ne puteţi ajuta s-o descoperim?

Pe de o parte, ar putea să pară întocmai un text care face referinţă la spiritualitate şi devoţiuni din alte timpuri, pe de altă parte, eu în schimb îl consider foarte profetic pentru că tema inimii, şi în dimensiunea sa de sediu al sentimentelor noastre, este o temă foarte modernă, pe care şi teologia biblică şi spirituală are mare urgenţă să ştie s-o integreze în propunerea sa de credinţă. În dezvoltarea drumului nostru uman şi prin urmare şi ca Biserică este important să ştim să integrăm bine partea noastră emotivă. În mod clar este nevoie de o inteligenţă pentru a şti să citim înăuntrul sentimentelor noastre şi pentru a intra într-o relaţie tot mai îngrijită între noi şi Dumnezeu, în care tot ceea ce suntem este implicat în chemarea sa şi în misiunea pe care ne-o încredinţează.

Cu privire la această temă a relaţiilor cu Tatăl şi apoi între noi, între fraţi, îmi amintesc un articol al dumneavoastră în "L'Osservatore Romano" în care vorbeaţi, la un an de la publicarea lui Fratelli tutti, despre o fraternitate de păstrat pentru că, scriaţi, relaţiile sunt fragile şi trebuie păstrate.

Fraternitatea este aşteptarea pe care Dumnezeu o are cu privire la omenire şi la Biserică. Însă ştim că relaţiile fraterne sunt probabil partea cea mai delicată a istoriei umane, a vieţii fiecăruia dintre noi. Ne atestă asta şi contextul în care trăim, unde vedem cât de dificil este a trăi în pace şi în comuniune între noi, motiv pentru care este cu adevărat provocarea cea mai mare pe care o avem, dar şi darul care în realitate este în desfăşurare. De fapt, noi suntem deja fii ai lui Dumnezeu, suntem deja fraţi între noi, este vorba de a păstra asta. În faţa acestui dar, aşa cum scriam în acel articol, trebuie să ne punem în mod foarte umil, ca un destin la care nu putem renunţa care este scris şi care deja se desfăşoară. Responsabilitatea noastră este de a însoţi acest proces pentru ca să devină tot mai autentic şi mai luminos în aşa fel încât să devină acea legătură care anulează şi diviziunile false între Biserică şi lume şi să susţină toate persoanele care caută cu bunăvoinţă să construiască, fiecare în modul său, Împărăţia lui Dumnezeu în istorie şi în timp.

de Andrea Monda

(După L'Osservatore Romano, 9 noiembrie 2024)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 2.