Anul pastoral
2024‑2025

Sinod
2021-2024

RADIO ERCIS FM
ERCIS FM
În Dieceza de Iași
Librărie on-line


comandă acum această carte prin librăria noastră virtuală
Imitațiunea lui Cristos


la fiecare click
o altă meditație


 VIAȚA DIECEZEI 

© Vatican Media

Conferință de presă de prezentare a "Dilexit nos – Scrisoare enciclică despre iubirea umană și divină a Inimii lui Isus Cristos"

Joi, 24 octombrie 2024, la Sala de Presă a Sfântului Scaun, din Via della Conciliazione 54, a avut loc conferința de presă de prezentare a "Dilexit nos – Scrisoare enciclică despre iubirea umană și divină a Inimii lui Isus Cristos". Au intervenit: E.S. Mons. Bruno Forte, teolog, arhiepiscop de Chieti-Vasto (Italia); sora Antonella Fraccaro, responsabilă generală a Discipolelor Evangheliei. Prezentăm în continuare intervențiile:

Intervenția E.S. Mons. Bruno Forte

Scrisoarea enciclică Dilexit nos, Despre iubirea umană și divină a Inimii lui Isus Cristos, publicată la 24 octombrie 2024, se naște din experiența spirituală a Papei Francisc, care simte drama suferințelor enorme produse de războaie și de multele violențe în desfășurare și vrea să fie aproape de cei care suferă, propunând mesajul iubirii divine care vine să ne mântuiască. Enciclica oferă chiar așa cheia de lectură a întregului magisteriu al acestui papă, așa cum ne face el însuși să înțelegem: "Ceea ce exprimă acest document permite să se descopere că ceea ce este scris în enciclicele sociale Laudato si’ și Fratelli tutti nu este străin de întâlnirea noastră cu Isus Cristos, pentru că, adăpându-ne din această iubire, devenim capabili să țesem legături fraterne, să recunoaștem demnitatea fiecărei ființe umane și să ne îngrijim împreună de casa noastră comună" (nr. 217).

Departe de a fi un magisteriu "strivit" pe social, cum a fost uneori înțeles în mod greșit, mesajul pe care acest papă l-a dat și îl dă Bisericii și întregii familii umane se naște dintr-un unic izvor, prezentat aici în manieră mai explicită: Cristos Domnul și iubirea sa față de întreaga omenire. Este adevărul pentru care Jorge Mario Bergoglio și-a jucat toată viața și continuă s-o dedice cu pasiune în slujirea sa de episcop de Roma și păstor al Bisericii universale. În această lumină, este deosebit de înduioșător faptul că el explică drept izvor al multora dintre ideile expuse unele scrieri inedite ale unui martor al credinței decedat recent, pe care el însuși îl primise în Societatea lui Isus: "Bună parte dintre reflecțiile din acest prim capitol – se spune în prima notă din text – s-au lăsat inspirate de scrieri inedite ale părintelui Diego Fares S.J. Domnul să-l aibă în gloria sa sfântă" (nota 1 la nr. 2).

Pentru a percepe însemnătatea mesajului propus în acest text, pun trei întrebări: Ce vrea să ne spună așa de important episcopul de Roma dedicând Preasfintei Inimi un document cu relevanța unei enciclice? Pentru ce face asta chiar acum? Ce scop își propune?

a) Importanța inimii: pe primul loc iubirea

Enciclica începe prin a sublinia importanța inimii (Partea I: nr. 2-30) îndeosebi în lumina Bibliei, unde prin "inimă" se înțelege centrul unificator al persoanei. În acest sens, în viață "totul se joacă în inimă" (nr. 3) și din inimă provin întrebările adevărate (cf. nr. 8). Unde lipsește inima, "nu s-a dezvoltat nici măcar ideea unui centru personal în care unica realitate, care poate unifica totul, este, în definitiv, iubirea". Așa cum a scris Romano Guardini – gânditor foarte iubit de Bergoglio –, "numai inima știe să primească și să dea o patrie"[1]. Apoi, marele teolog iezuit Karl Rahner subliniază că "inimă" este unul dintre acele cuvinte originare "care indică realitatea care revine omului în întregime ca persoană corporală și spirituală"[2].

De aceea este important a ne reîntoarce la inimă (nr. 9-16): inima este cea care unește fragmentele (nr. 17-23) vieții trăite, realizând armonia întregii persoane, așa cum arată exemplul Fecioarei Maria, care păstrează și meditează în inima sa ceea ce i se întâmplă în mod absolut unic (cf. nr. 19). Tot ceea ce trăim este "unificat în inimă" (nr. 21): multele lucruri mici care fac viața, ca și marile răni produse de războaie, de violențe, de infirmități și de moarte, ne ating în inimă. Cine nu percepe asta arată că s-a uscat: astfel, a vedea bunicuțe "plângându-i pe nepoții uciși sau a le auzi dorindu-și moartea, pentru că au pierdut casa unde au trăit mereu… fără ca asta să rezulte intolerabil" este semn al unei lumi fără inimă (nr. 22).

Mari voci în istoria credinței au evidențiat importanța inimii: de exemplu, Sfântul Bonaventura invită să se interogheze adevăratul izvor care luminează și care "nu este lumina, ci inima" (nr. 26); Sfântul Ignațiu de Loyola pune la baza Exercițiilor spirituale acel affectus, care este la originea noii orânduiri de a da viață pornind de la inimă. Apoi, John Henry Newman asumă ca moto al său expresia "cor ad cor loquitur", indicând că numai inima pune persoana în atitudine de ascultare iubitoare în fața Misterului (cf. nr. 27). La rândul său, Conciliul Vatican II afirmă că "dezechilibrele de care suferă lumea contemporană se leagă cu acel dezechilibru mai profund care este înrădăcinat în inima omului" (Gaudium et spes, 10 și 14).

Din aceste constatări se naște apelul Papei Francisc: "Să mergem la Inima lui Cristos […] care este un cuptor arzător de iubire divină și umană și este plinătatea maximă la care poate ajunge ființa umană" (nr. 30). Răspunde la această invitație partea a doua a enciclicei, intitulată Gesturi și cuvinte de iubire (nr. 32-47). Afirmă papa: "Dumnezeu nu ne iubește prin cuvinte, se apropie și în apropierea sa de noi ne dă iubirea sa cu toată duioșia posibilă" (nr. 36). Acest punct este explicat în manieră emoționantă: "Atunci când ni se pare că toți ne ignoră, că nimeni nu este interesat de ceea ce ni se întâmplă, că nu suntem importanți pentru nimeni, el este atent la noi" (nr. 40).

În partea succesivă a enciclicei, intitulată Aceasta este inima care a iubit atât de mult (nr. 48-91), Papa Francisc precizează că "devoțiunea la Inima lui Cristos nu este cultul unui organ separat de Persoana lui Isus. Ceea ce contemplăm și adorăm este Isus Cristos întreg, Fiul lui Dumnezeu făcut om, reprezentat într-o imagine a sa unde este evidențiată inima sa" (nr. 48). O imagine care "ne vorbește despre carne umană, despre pământ, și de aceea și despre Dumnezeu care a voit să intre în condiția noastră istorică, să devină istorie și să împărtășească drumul nostru pământesc" (nr. 58).

"Sfântul Ioan Paul al II-lea a prezentat dezvoltarea acestui cult în secolele trecute ca un răspuns la creșterea de forme de spiritualitate rigoriste și eliberate de trup care uitau milostivirea Domnului, dar, în același timp, ca un apel actual în fața unei lumi care încearcă să se construiască fără Dumnezeu" (nr. 80). Astăzi, situația este profund diferită: "Ne aflăm în fața unei puternice înaintări a secularizării, care aspiră la o lume liberă de Dumnezeu. La asta se adaugă faptul că se înmulțesc în societate diferite forme de religiozitate fără referință la un raport personal cu un Dumnezeu de iubire" (nr. 87).

Inima lui Cristos îi ajută pe credincioși să se elibereze de aceste condiționări, precum și de dualismul frecvent "de comunitate și păstori concentrați numai pe activități externe, reforme structurale lipsite de evanghelie, organizații obsesive, proiecte lumești, reflecții secularizate" (nr. 88). Rezultă adesea un creștinism "care a uitat duioșia credinței, bucuria dedicării pentru slujire, fervoarea misiunii de la persoană la persoană, faptul de a fi cuceriți de frumusețea lui Cristos, recunoștința emoționantă pentru prietenia pe care el o oferă și pentru sensul ultim pe care îl dă vieții personale" (nr. 88). Devoțiunea la Preasfânta Inimă ne ajută să punem în centrul a toate iubirea.

b) Întoarcerea la Inima lui Cristos, sinteză a Evangheliei

Așadar, trebuie să ne întoarcem la Inimă, propunând întregii Biserici "o nouă aprofundare asupra iubirii lui Cristos reprezentată de Inima preasfântă" (nr. 89). Într-o oră istorică prin atâtea aspecte dramatică, marcată de războaie și conflicte care păreau o amintire îndepărtată și care în schimb au devenit în puțin timp o realitate tragică, a repropune vestea bună a iubirii lui Dumnezeu față de fiecare ființă umană înseamnă a le aminti tuturor fraternitatea care ne unește în fața unicului Tată și iubirea care schimbă inima și viața oricui vrea să-l primească în sine. Cu adevărat "Preasfânta Inimă este o sinteză a evangheliei" (nr. 83).

În această perspectivă, în partea intitulată Iubirea care dă de băut (nr. 92-163), enciclica amintește mărturia Sfintei Scripturi și cea a creștinismului de la începuturi: Biblia "arată că poporului care a mers prin pustiu și care aștepta eliberarea era vestită o abundență de apă dătătoare de viață" (nr. 93). "Primii creștini vedeau realizată această promisiune în coasta deschisă a lui Cristos, izvor din care țâșnește viața nouă" (nr. 96). Și asta pentru că "în Inima străpunsă a lui Cristos se concentrează, scrise în carne, toate expresiile de iubire din Scripturi" (nr. 101).

Dezvoltarea istorică a creștinismului va relua aceste mărturii cu o coralitate de voci, pe care enciclica le reamintește: de la Sfântul Augustin, care "a deschis calea spre devoțiunea la Preasfânta Inimă ca loc de întâlnire personală cu Domnul" (nr. 103), la Sfântul Bonaventura (nr. 106), la Sfânta Ecaterina de Siena, care văd în Inima deschisă a lui Cristos posibilitatea unei întâlniri actuale cu această iubire (nr. 111), la Sfântul Francisc de Sales, care recunoaște în ea "o referință la încrederea deplină în acțiunea misterioasă a harului său" (nr. 114), la Sfânta Margareta Maria Alacoque (nr. 121) și la Sfântul Claudiu de Colombiére (nr. 125.128), care leagă "experiența spirituală a Sfintei Margareta cu propunerea Exercițiilor spirituale" ale Sfântului Ignațiu de Loyola (nr. 143).

Apoi sunt citați Sfântul Charles de Foucauld (nr. 129-132), care vrea să lase să acționeze în el Inima lui Isus ca să nu mai trăiască el, ci Inima lui să trăiască în el (cf. nr. 132) și Sfânta Tereza de Lisieux (nr. 133-142), care "rezumă totul în încredere, ca oferta cea mai bună plăcută Inimii lui Cristos" (nr. 138). Papa Francisc semnalează apoi locul Preasfintei Inimi în spiritualitatea Societății lui Isus, care "a propus mereu o cunoaștere interioară a Domnului pentru a-l iubi și a-l sluji mai bine" (nr. 144), așa încât itinerarul Exercițiilor culmină în "Contemplația pentru a ajunge la iubire, din care izvorăște mulțumirea și oferirea memoriei, a intelectului și a voinței Inimii, care este izvor și origine a oricărui bine" (nr. 145).

Devoțiunea la Inima lui Cristos apare în drumul spiritual al multor alți sfinți, precum Sfântul Vincențiu de Paul, pentru care "ceea ce vrea Dumnezeu este inima" (nr. 148), Sfântul Pius de Pietrelcina și Sfânta Tereza de Calcutta, care "vorbesc cu devoțiune sinceră despre Inima lui Cristos". Apoi, Sfânta Faustina Kowalska repropune devoțiunea la Inima lui Cristos "cu un accent puternic asupra vieții glorioase a Celui Înviat și asupra milostivirii divine […]. Sfântul Ioan Paul al II-lea a legat intim reflecția sa despre milostivire cu devoțiunea la Inima lui Cristos" (nr. 149).

c) Rodul devoțiunii la Preasfânta Inimă: iubire pentru iubire

Din devoțiunea la Preasfânta Inimă izvorăște și o intensă experiență de mângâiere: "În această contemplare a Inimii lui Cristos dăruită până la extrem noi suntem mângâiați […]. Doritori să o mângâiem, ieșim mângâiați" (nr. 161). Rod prețios, acesta: "Merită să se recupereze această exprimare a experienței spirituale dezvoltate în jurul Inimii lui Cristos: dorința interioară de a-i da mângâiere […]. Dacă Iubitul este cel mai important, cum să nu vrem să-l mângâiem?" (nr. 152).

Așa cum este spus în partea a cincea a enciclicei, intitulată Iubire pentru iubire (nr. 164-216), rodul cel mai profund al devoțiunii la Inima lui Cristos este de a ne face să ne simțim iubiți de el și făcuți capabili să iubim în unire cu Inima sa umană și divină. Sfântul Charles de Foucauld spune: "Caritatea trebuie să iradieze din fraternitate, așa cum iradiază din Inima lui Isus". Această convingere l-a făcut "frate universal, pentru că, lăsându-se plăsmuit de Inima lui Cristos, voia să găzduiască în inima sa fraternă toată omenirea suferindă" (nr. 179).

În această lumină se înțelege și sensul profund al ideii de reparare: "Împreună cu Cristos, pe ruinele pe care noi le lăsăm în această lume cu păcatul nostru, suntem chemați să construim o nouă civilizație a iubirii" (nr. 182). Așadar, repararea creștină "nu poate să fie înțeleasă numai ca un ansamblu de opere exterioare, care sunt indispensabile și uneori admirabile. Ea cere o spiritualitate, un suflet, un simț care îi conferă forță, elan și creativitate neobosită. Are nevoie de viața, de focul și de lumina care îi vin de la Inima lui Cristos" (nr. 184). Domnul "ne permite să iubim așa cum el a iubit și așa cum el însuși iubește și slujește prin intermediul nostru" (nr. 203).

Din toate acestea derivă o viziune deosebită a misiunii în slujba evangheliei: "În lumina Preasfintei Inimi, misiunea devine o problemă de iubire și riscul cel mai mare în această misiune este să se spună și să se facă multe lucruri, dar să nu se reușească să se provoace întâlnirea fericită cu iubirea lui Cristos care îmbrățișează și mântuiește" (nr. 208). De aceea misiunea "cere misionari îndrăgostiți, care să se lase iarăși cuceriți de Cristos și care să nu poată decât să transmită această iubire care a schimbat viața lor" (nr. 209).

Aici trebuie situat rolul decisiv al Bisericii: "Nu trebuie să ne gândim la această misiune de a-l comunica pe Cristos ca și cum ar fi numai un lucru între mine și el. Este trăită în comuniune cu propria comunitate și cu Biserica" (nr. 212). În această comuniune ocupă un loc special Fecioara Maria, mamă, membru, model și tip al Bisericii: devoțiunea la inima sa de Mamă a lui Isus și a noastră "nu ia nimic de la adorația unică datorată Inimii lui Cristos, dimpotrivă o stimulează" (nr. 176), ajutându-ne să iubim mai bine și mai mult.

Se înțelege din cele spuse că enciclica poate să fie considerată un soi de compendiu a ceea ce Papa Francisc a voit și vrea să spună fiecărui frate sau surori în umanitate: Dumnezeu te iubește și ți-a arătat asta în maniera cea mai luminoasă în evenimentul lui Isus din Nazaret; privind la el vei ști că ești iubit/ă dintotdeauna și pentru totdeauna și vei putea recunoaște darurile cu care Tatăl a voit să te îmbogățească; urmându-l pe el, vei putea discerne calea pentru a le oferi cu iubire acolo unde el, în Duhul său, va voi să te conducă.

Invitația finală este de a cere asta de la Domnul. Cuvintele cu care Papa Francisc încheie enciclica ne ajută să facem asta: "Îl rog pe Domnul Isus ca din Inima sa sfântă să curgă pentru noi toți fluvii de apă vie pentru a vindeca rănile pe care ni le provocăm, pentru a întări capacitatea noastră de a iubi și a sluji, pentru a ne determina să învățăm să mergem împreună spre o lume dreaptă, solidară și fraternă. Asta până când vom celebra uniți în mod fericit ospățul din țîmpărăția cerească. Acolo va fi Cristos înviat, care va armoniza toate diferențele noastre cu lumina care izvorăște neîncetat din Inima sa deschisă. Să fie mereu binecuvântată!" (nr. 220).

_____________

Intervenția sorei Antonella Fraccaro

Rom 8,37-39

"Dar în toate acestea noi suntem mai mult decât învingători prin cel care ne-a iubit. Căci sunt convins că nici moartea, nici viața, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele prezente, nici cele viitoare, nici puterile, nici înălțimile, nici adâncurile și nici vreo altă creatură nu va putea să ne despartă de iubirea lui Dumnezeu care este în Cristos Isus, Domnul nostru."

Cuprinsul enciclicei:

1. Importanța inimii

2. Gesturi și cuvinte de iubire

3. Aceasta este inima care a iubit atât de mult

4. Iubirea care dă de băut

5. Iubire pentru iubire

1. "Eu sunt inima mea": caracterul decisiv al inimii noastre

În continuitate cu enciclicele sociale, Laudato si’ și Fratelli tutti, această enciclică celebrează măreția "întâlnirii noastre cu iubirea lui Isus Cristos" (DN 217). Referindu-ne la Inima lui Isus, care este sediul iubirii lui Dumnezeu, găsim și noi centrul iubirii. Inima lui Isus ne duce în centrul persoanei noastre și ne conduce să iubim cu toată ființa noastră, implicând gânduri, sentimente, acțiuni. Ne face capabili să "țesem legături fraterne, să recunoaștem demnitatea fiecărei ființe umane și să ne îngrijim împreună de casa noastră comună" (DN 217).

Cu această conștiință, Papa Francisc ne însoțește să aprofundăm valoarea inimii noastre (cf. DN 27).

Înainte de toate, Dilexit nos dă glas câtorva probleme care reies în noi în acest timp:

Cum să ajungem cu adevărat la celălalt, așa cum este, fără a fi personal legați de noi înșine în relație cu el sau cu ea?

Cum să facem adevăr despre noi înșine, într-un context care pilotează mult alegerile noastre?

Ce iubire pentru viața noastră și ce iubire din partea noastră pentru viața celorlalți?

Nr. 8 al documentului ajută să mergem la inima adevărului existenței noastre. În loc de a urmări vise inutile, fantezii despre lucruri strălucitoare, superficiale, să interogăm viața noastră, ceea ce dorim și să lăsăm "să apară întrebări care contează". A merge la inima existenței noastre cheamă în cauză inima noastră, ca izvor al relației interpersonale adevărate (cf. DN 12). "O relație care nu este construită cu inima este incapabilă să depășească fragmentarea individualismului" (DN 17). De fapt, a interpela inima noastră înseamnă a interpela relațiile și a le pune în centrul vieții noastre. Așadar, este vorba de a lua în considerare inimile noastre într-un dialog coresponsabil, dat fiind că "numai inima creează intimitatea, adevărata apropiere între două ființe" (DN 12).

Papa Francisc ne amintește că "eu sunt inima mea" (DN 14); așadar, este decisiv ca "toate acțiunile" (DN 14) din viața mea "să fie puse sub «dominația politică» a inimii" (DN 14), adică să fie guvernate de ceea ce este centrul ființei mele și al acțiunii mele. De fapt, "totul este unificat în inimă, care poate să fie sediul iubirii" (DN 21). Prin urmare, ne invită să luăm în considerare mai mult inima și să conștientizăm contradicțiile și fragilitățile care locuiesc în ea și uneori o guvernează. De fapt, inima noastră, "unită cu aceea a lui Cristos este capabilă de acest miracol social" de a edifica împreună cu noi și între noi, "în această lume Împărăția de iubire și de dreptate" (DN 28). Așa cum sugerează Charles de Foucauld: "Avem o singură inimă: cu cât va fi mai caldă pentru toți oamenii, cu atât va fi mai caldă pentru familia voastră și caldă pentru Dumnezeu: dacă este rece pentru săraci, pentru necunoscuți, va fi mai puțin caldă pentru ai voștri, mai puțin caldă pentru Dumnezeu"[3].

Atenție, avertizează Papa Francisc, să nu neglijăm inima, să n-o pierdem, la indiferența tot mai răspândită între noi (cf. DN 22) și în jurul nostru; un pericol de care să ne protejăm. Și atenție la închiderile noastre de inimă, la vederile noastre scurte, deoarece cu siguranțele noastre și fără confruntarea dintre noi nu ajungem la ceilalți, de aproape și de departe, în bogăția lor, și ne construim o lume după măsura noastră.

În afară de asta, a ne întoarce la inimă, nu pentru a rămâne în inima "noastră", închiși în noi înșine, deoarece "inima noastră nu este autosuficientă, este fragilă și este rănită" (DN 30), ci pentru a locui, cu inima noastră, în "Inima lui Cristos", pentru că "acolo, în acea Inimă, ne recunoaștem în sfârșit pe noi înșine și învățăm să iubim" (DN 30). Apoi, nu reușim să ne regăsim pe noi înșine singuri sau numai cu ajutorul uman, psihologic, ci cultivând relația cu Isus în cuvântul său și cu medierile ecleziale pe care el le-a pus alături de noi, cu frații și surorile din fraternitățile noastre creștine.

2. Inima lui Isus reînnoiește inima noastră

După ce ne-a introdus în valoarea inimii, drept centru al demnității noastre și al relațiilor noastre, Papa Francisc ne încurajează să privim la Isus, la gesturile sale și la cuvintele sale (cf. DN 33), care exprimă consistența inimii sale iubitoare. Inima lui Isus se face atentă față de fiecare dintre noi, ne întâlnește, ne scrutează, pune privirea sa asupra noastră (cf. DN 35.39-41) și ne invită să ne încredem în el (cf. DN 37).

În relația cu noi, Isus însuși nu ascunde sentimentele sale și asta ne permite să-l simțim foarte aproape de noi, ne face să-l simțim "unul dintre ai noștri". Într-o lume în care adesea trăim sentimente de înstrăinare față de ceilalți, față de ceea ce facem, față de viața noastră și adesea față de experiența de credință, a-l simți pe Isus ca "unul dintre ai noștri" ne îndeamnă să credem că este posibil și pentru noi să găsim inima într-un stil de apropiere și primire.

Cu inima sa, Isus ne iubește pe noi înșine cu toată ființa sa (cf. DN 67), se apleacă până jos la umanitatea noastră pentru a ne ridica (cf. DN 69), în pofida distanței care există între noi și el. Sfântul Charles de Foucauld, pe care papa îl amintește în această enciclică împreună cu atâtea alte figuri de sfințenie pasionate de Inima lui Isus, compară distanța dintre noi și Dumnezeu ca distanța care există între Răsărit și Apus (cf. Ps 103,12). Este vorba de distanța dintre micimea naturii umane și măreția infinită a lui Dumnezeu (cf. M/297[4]), distanța dintre gândurile lui Dumnezeu și gândurile noastre (cf. M/268; M/296), o distanță pe care, totuși, Isus a venit s-o umple făcându-se unul dintre noi. Scrie Charles:

Iubire, […] acționează prin intermediul unei iubiri divine și cu o iubire divină, care produce acte, folosindu-te de mijloace pline de o iubire infinită, divină "atât de îndepărtată de gândurile noastre cum este Răsăritul de Apus" […]. Ești iubire, o, Dumnezeul meu, pentru aceasta ne dăruiești această mărturie de iubire al cărei mister niciun suflet nu-l poate înțelege, cum este întruparea ta și Pătimirea ta! (M/260).

Distanța dintre Dumnezeu și persoană nu împiedică întâlnirea între cele două realități. Asta se întâmplă, pentru că măreția iubirii lui Dumnezeu poartă cu sine "puterea" surprinzătoare de a se redimensiona la "micimea" persoanei. Dumnezeu Tatăl iubește pe fiecare dintre noi prin Inima iubitoare a lui Isus, care, la rândul său, nu ne ține alipiți asupra sa, ci ne trimite la Tatăl. Există o circularitate a iubirii între Persoanele din Treime. Isus se simțea iubit de Tatăl, se ocupa de lucrurile sale și, în sfârșit, Tatălui și-a încredințat duhul său, (pericopa din Lc 23,46 care a inspirat vestita rugăciune de abandonare a lui Charles de Foucauld). Duhul însuși provoacă "atracția spre Tatăl" (DN 76), de aceea dinamica trinitară este pentru noi emblemă a valorii relațiilor și referință ordonată pentru a trăi raporturile dintre noi în viața zilnică; relații, care dacă vor să fie de iubire, de caritate, se vor inspira mereu din această iubire a lui Dumnezeu; pentru acest motiv, vor fi relații importante.

Centrul vieții noastre (cf. DN 81), pe care avem nevoie să-l regăsim pe drumul nostru, îl găsim în inima referită la Inima lui Isus. Adorația noastră adusă Inimii lui Isus ne ajută, apoi, să depășim dualismele în care riscăm să locuim astăzi, pentru a matura în noi gratuitatea hrănită de cuvântul bun al evangheliei.

Charles credea mult în asta, așa încât a ales ca emblemă a propunerii sale de evanghelizare Vizitarea (cf. Lc 1,39-56): Maria, cu Isus în sân, merge la Elisabeta, însărcinată cu Ioan. În întâlnirea acestor două femei, Isus, încă înainte de a se naște, îl evanghelizează pe Ioan, făcându-l să tresalte de bucurie. Dacă îl avem pe Isus în noi, adorat și primit în Euharistie, putem face să tresalte de bucurie cel care este lângă noi, cu singura prezență a lui Isus în noi, o prezență care puțin câte puțin ne transformă, așa cum l-a transformat pe Sfântul Paul, ajungând să le spună galatenilor (2,20): "Am fost răstignit împreună cu Cristos. Așadar, nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăiește în mine. Și ceea ce trăiesc acum în trup, trăiesc prin credința în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit și s-a dat pentru mine". Charles de Foucauld cita adesea această expresie și îl cita pe Sfântul Paul, despre care și-a redactat și o mică biografie. De fapt, îl considera "imitator fidel" al lui Isus. Făcându-l pe Isus să vorbească într-una dintre meditațiile sale, Charles scrie:

Este ceea ce făceam la Nazaret, este ceea ce a făcut Sfântul Paul, "imitatorul meu fidel" [cf. 1Cor 11,1], este ceea ce a stabilit Sfântul Benedict care nu a pretins prin intermediul regulii sale decât să instituie o școală de evanghelie (M/417).

Dacă credem în forța iubirii lui Isus, putem dezvolta în jurul nostru gratuitatea în raporturi și în pastorația noastră, depășind dualismele prezente despre care vorbește Papa Francisc: "Comunitate și păstori concentrați numai asupra activităților externe, a reformelor structurale lipsite de evanghelie, a organizațiilor obsesive, a proiectelor lumești […], un creștinism care a uitat duioșia credinței, bucuria dedicării pentru slujire, fervoarea misiunii de la persoană la persoană, […] recunoștința emoționantă pentru prietenia pe care el o oferă și pentru sensul ultim pe care îl dă vieții personale" (DN 88). Boli, spune papa, de care, uneori, "nici măcar nu simțim dorința de a ne vindeca" (DN 89), dar pe care referința la Inima lui Isus hrănită de adorație și de evanghelie ne poate ajuta să le depășim.

3. Preasfânta Inimă în istoria Bisericii

Inima, sediu al iubirii lui Dumnezeu, a fost prezentată în cursul istoriei, în Biblie și cu Părinții Bisericii, ca izvor de apă vie; astfel, coasta lui Isus Cristos, deschisă, lasă să curgă apa care purifică și dă viață, apa care adapă în veci, pentru că din acea coastă a lui Isus pe cruce izvorăște iubirea care întâlnește pe fiecare dintre noi.

Maeștri înțelepți, care ne-au introdus să luăm în considerare valoarea Inimii lui Isus, au fost Sfântul Augustin, Sfântul Bernard, Guillaume de Saint-Thierry, Sfântul Bonaventura (cf. DN 92-108). Apoi, femei sfinte au relatat experiențele lor de odihnă și de viață în Inima lui Isus. Să ne gândim la Sfânta Gertruda de Helfta, care propune să ne trezim din lâncezeala noastră încredințându-ne iubirii lui Cristos (cf. DN 110).

În timp, bărbați și femei au dat viață și unor noi spiritualități și familii călugărești încredințate Inimii lui Cristos (cf. DN 112). Devoțiune, cea către Inima lui Cristos, care implică, așadar, mulți sfinți. Între alții: Sfântul Vincențiu de Paul, Sfântul Pius de Pietrelcina, Sfânta Tereza de Calcutta, Sfânta Faustina Kowalska (cf. DN 148-149).

Inima este o imagine care face trimitere la Isus Cristos, este centrul Persoanei sale și manifestă iubirea sa. "Devoțiunea la Inima lui Cristos nu este cultul unui organ separat de Persoana lui Isus. Ceea ce contemplăm și adorăm este Isus Cristos întreg" (DN 48). Charles de Foucauld însuși a folosit mult inima și crucea, ca simbol care îl indică pe Jesus Caritas, pe Isus Caritate, și nu s-a despărțit niciodată de această imagine, pentru că ea face trimitere la Isus. Ba chiar, el însuși atrage atenția să nu ne oprim asupra unei părți a trupului sau asupra imaginilor, ci să mergem la Isus:

Pentru că este mereu cu noi în Sfânta Euharistie, să fim mereu cu ea, să-i ținem companie la picioarele tabernacolului, să nu pierdem din vina noastră unul singur dintre momentele pe care să le petrecem în fața ei; Dumnezeu este acolo, ce anume am merge să căutăm în altă parte? Preaiubitul, totul nostru, este acolo, […]. Tot restul, imagini, relicve, pelerinaje, cărți, este foarte venerabil […], sunt numai creaturi moarte; să ne folosim de ele pentru a merge la Isus (M/174).

Sfântul Francisc de Sales, îndeosebi, evidențiază, prin Inima lui Cristos, posibilitatea de a cultiva o relație personală cu el, de a ne încredința lui și de a fi păzit de el cu grijă deosebită. Pentru că iubirea lui Cristos este îndreptată în mod personal spre fiecare dintre noi, printr-o "relație personală în care fiecare se simte unic în fața lui Cristos" (DN 115). Cristos însuși împletește cu persoana această relație, chiar dacă persoana nu a maturat iubirea, dar o dorește: "Deși inima noastră nu are iubirea, are însă dorința iubirii și începutul iubirii" (DN 115). O relație, cea a Inimii lui Isus, care se gândește nu numai la persoană, "ci și la cel mai mic dintre firele de păr" (DN 116) de pe capul său. O relație de trăit între activitățile noastre zilnice (cf. DN 117) și de trăit împreună, într-un climat fratern, de îngrijire reciprocă, mai ales a celor mai mici și a celor mai nevoiași.

Sfânta Margareta Maria Alacoque, prin influența spiritualității Sfântului Francisc de Sales, trăiește, în secolul al XVII-lea, o relație profundă cu Isus și i se încredințează lui cu toată ființa sa, până acolo încât vrea ca Isus să trăiască în ea (cf. DN 122). Sfântul Claudiu La Colombiére, directorul său spiritual, a divulgat și a apărat unele experiențe ale Margaretei Maria, interpretându-le în lumina evangheliei. În fața riscului ca ele să fie răstălmăcite, el afirmă că și contemplarea Inimii lui Cristos, dacă este autentică, provoacă "o abandonare indescriptibilă în Cristos care umple viața cu pace, cu siguranță, cu hotărâre" (DN 126). Sfântul Claudiu oferă o sinteză între experiența Margaretei Maria și Exercițiile ignațiene, spune că ceea ce l-a emoționat a fost dispoziția lui Isus la cei care îl căutau și Inima sa duioasă față de dușmanii săi (cf. DN 128).

Apoi, Sfântul Charles de Foucauld și Sfânta Tereza a Pruncului Isus (cf. DN 129) ne ajută să înțelegem devoțiunea la Preasfânta Inimă a lui Isus referindu-se la evanghelie. Charles este recunoscător verișoarei, pentru că l-a introdus în iubirea lui Isus, pe care el a aprofundat-o și prin părintele spiritual. Voia să fie "eremitul «sub numele Preasfintei Inimi»" (DN 131). Dorea să trăiască după Inima lui Isus, până acolo încât Isus cu Inima lui să trăiască în el.

El s-a încredințat devoțiunii Preasfintei Inimi, cultivată în timpul eclezial în care a trăit, un timp de devoțiuni, de simbologie, de rituri. Întors la viața creștină, după o lungă îndepărtare de credință, respiră modalitățile religioase ale timpului, deși face alegerile sale în mod liber.

Cultul Preasfintei Inimi se dezvoltă în mod extraordinar în jumătatea secolului al XIX-lea, deși exista deja de-a lungul secolelor. În 1856, Papa Pius al IX-lea extinde sărbătoarea Preasfintei Inimi la întreaga Biserică. În 1861 este întemeiat, prin lucrarea părintelui Henri Ramière, Apostolatul Rugăciunii, cu mare atenție dată persoanei lui Cristos și Inimii sale. El va încuraja mulțimile să meargă la Paray-le-Monial pentru a face pelerinaje care aduc glorie Preasfintei Inimi și care repară păcatele, pentru a mângâia Inima lui Cristos. În 1873, Franța este consacrată Preasfintei Inimi și din 1876 mari ceremonii se țin în bazilica din Montmartre în cinstea Preasfintei Inimi. Mons. Maurice Le Sage d’Hauteroche d’Hulst va spune că secolul al XIX-lea poate fi considerat "secolul Preasfintei Inimi"[5].

Verișoara lui Charles de Foucauld, Marie de Bondy, îi transmite această devoțiune, primită la rândul său de la părintele spiritual, cardinalul Adolphe Perraud. Nu se știe cu precizie când i-a transmis Marie lui Charles această devoțiune, dar cunoaștem o consacrare a sa pe care Charles o face Preasfintei Inimi la 6 iunie 1889, în bazilica din Montmartre. El declară că este prima, și ea corespunde dorinței de a-l urma pe Isus cu toată ființa sa. Amintim că înainte cu cinci luni, din iunie 1889, se întorsese din Țara Sfântă, unde a parcurs pașii lui Isus din Nazaret, după convertirea din 1886. Într-una dintre meditațiile sale, scrise după aceea la Nazaret, în sărbătoarea Preasfintei Inimi, citim:

Vineri, sărbătoarea Preasfintei Inimi a lui Isus. Sfântă Fecioară, Sfinte Iosif, puneți-mă la picioarele Fiului vostru Isus, ale fratelui meu Isus, puneți-mă pe inima sa, învățați-mă să rămân pe inima sa, să primesc acolo săruturile sale!... Oh! Domnul meu Isus, se stă bine pe inima ta, se stă bine în brațele tale, este dulce a ridica ochii peste ochii tăi, a te privi în întregime rămânând pe pieptul tău, și a suspina de iubire, de fericire, de dorința ca inima ta să fie mângâiată în tot și în toți!... Fă ca eu să rămân mereu pe inima ta, mereu în iubirea ta, ca eu să trăiesc mereu în tine prin iubirea mea și să nu mai trăiesc pentru mine și să fiu mereu iubit de tine, mereu în tine prin iubirea mea, tu mereu în mine prin harul tău și cel mai des posibil în mine trupește prin Sfânta Euharistie… Preasfântă Inimă a lui Isus, eu te ador în acest dulce Nazaret, în această sfântă casă, unde tu a petrecut treizeci de ani […], te iubesc cu toată inima mea, cu toate forțele mele, cu tot sufletul meu, cu tot spiritul meu, mă dăruiesc și mă consacru în întregime ție. Fă să te pot mângâia cât mai mult posibil în toate clipele vieții mele. Fă ca toți oamenii să te mângâie mai mult decât pot, în tine, prin intermediul tău, pentru tine. Amin!"[6].

Așadar, Charles se încredințează Preasfintei Inimi a lui Isus, pe care el o reprezintă cu un simbol simplu, inima și crucea, pentru a indica dorința sa de a iubi conform lui Isus. Pentru el nu este pur și simplu un simbol; inima și crucea amintesc de cuvântul lui Dumnezeu, de Euharistie, de dorința de a-i iubit pe toți și pe fiecare. Folosește acest simbol imprimându-l peste tot, pentru a exprima înăuntrul său, prin cotidianitate, această perspectivă de viață. O va pune în partea de sus a scrisorilor, a meditațiilor, a regulilor, a obiectelor, în veșmintele liturgice, în mistrie, în vasele pentru mâncare, pe haină etc.

În septembrie 1901, în Algeria, Charles începe să folosească termenul IESUS în latină și continuă să folosească inima și crucea. Uneori scrie Jesus (sau Iesus) Caritas cu inimă și cruce. Alteori Jésus Amour. În Sahara își construiește un schit și pentru capelă desenează o mare Preasfântă Inimă, asemănătoare cu aceea care este la Montmartre. Îi explică verișoarei semnificația acestei alegeri:

"Mi-ați cerut o descriere a capelei… capela dedicată Preasfintei Inimi a lui Isus se numește «capela fraternității Preasfintei Inimi a lui Isus», mica mea locuință se numește «fraternitatea Preasfintei Inimi a lui Isus»… deasupra (altarului) este o mare Preasfântă Inimă, în picioare, aproape în mărime naturală: Preasfânta Inimă penitentă, care deschide brațele sale pentru a îmbrățișa, a strânge, a chema pe toți oamenii și a se dărui tuturor, și a le oferi inima sa… am desenat și pictat eu Preasfânta Inimă"[7].

Și atunci când scrie regulile pentru Micii Frați și pentru Micile Surori pe care îi are în minte, explică alegerea sa de a se referi la Preasfânta Inimă:

"A face să domnească ISUS și CARITATEA este misiunea lui petits frères du Sacré Coeur de Jésus, conform numelui lor. Trebuie să facă să domnească ISUS ȘI CARITATEA în inimile lor și în jurul lor. Fraternitățile lor, dedicate PREASFINTEI INIMI A LUI ISUS, trebuie ca și el să iradieze pe pământ și «să ducă focul acolo»" [cf. Lc 12,49][8].

Viața lui Charles și a Micilor Frați, a Micilor Surori trebuie să fie în întregime iubire, ca aceea a lui Isus, iar Inima sa este modelul și emblema misiunii lor. În 1896, proiectul său de Congrégation des Petits Frères de Jésus prevede ca Micii Frați să se consacre în fiecare zi Preasfintei Inimi.

În 1900, Charles se orientează să devină preot și ar vrea inițial să rămână în Țara Sfântă pentru a răspândi în tăcere, cu adorația euharistică, iubirea universală a lui Isus. După ce a scris regula pentru "Ermites du Sacré Cœur de Jésus", îi cere lui Henri Huvelin să se ocupe ca să fie aprobată de Biserică acea experiență de viață creștină pe care el a pus-o în scris deja din 1893. Dorește cu ardoare ca asta să se realizeze, îndeosebi, în timpul anului jubiliar. Îi scrie lui Huvelin la 16 mai 1900:

Părinte preaiubit, […] deoarece eu sunt francez, deoarece episcopul din ultima mea lungă reședință este episcopul de Paris, și mai ales, probabil, deoarece cardinalul Richard este cardinalul de Montmartre, cardinalul Preasfintei Inimi pentru a spune așa, soluția cea mai simplă și corespunzătoare este să mă adresez mai întâi lui pentru a obține următoarele favoruri: autorizarea de a purta haina de eremit al Preasfintei Inimi, o aprobare inițială care să autorizeze pe cineva să trăiască această viață de fii ai Preasfintei Inimi și în sfârșit, prin medierea dumneavoastră, permisele Romei care ar putea să fie necesare imediat și pentru viitor… Suntem în Anul Sfânt, anul jubileului, al harurilor, anul Romei, foarte curând va fi prima aniversare a consacrării lumii la Preasfânta Inimă a lui Isus din partea lui Leon al XIII-lea […]. De șapte ani, așa cum știți și dumneavoastră, lucrez în jurul micii reguli al cărei compendiu vi l-am trimis, și după diferite încercări le-am dat forma actuală […]; apoi am ales numele de "eremiți ai Preasfintei Inimi a lui Isus", pentru că acest nume "exprimă bine conceptul"[9].

Perspectiva de a deveni preot după Inima lui Isus este ceea ce Charles de Foucauld consideră prioritară pentru viața sa și de aceea face totul pentru a obține această permisiune. Așadar, îi scrie din nou părintelui spiritual:

Astăzi mi se pare că Bunul Dumnezeu […] vrea să mă facă să înțeleg că trebuie să mă adresez cu credința "din care trăiește cel drept" și acelor alți păstori de suflete a căror intervenție îmi este necesară fie pentru a îmbrăca haina și a trăi cu însoțitorii viața eremitului Preasfintei Inimi, fie, atunci când ar considera oportun, pentru a primi ordinele sacre; adică lui Petru, în primul rând, și după aceea episcopului meu, prim inel în lanțul sacru […]. Pentru că suntem într-un an deosebit de sfânt, pentru că pontiful actual este Leon al XIII-lea care a făcut foarte mult pentru a cinsti Preasfânta Inimă a lui Isus, pentru că episcopul nostru este episcopul de Montmartre și în același timp un cardinal al Bisericii romane, vă cer o favoare, părinte preaiubit: dacă după o examinare în fața lui Dumnezeu dumneavoastră credeți că acest lucru este conform țvoinței sale, cu câtva timp înainte de sărbătoarea Preasfintei Inimi, care în acest an sfânt 1900 cade la 22 iunie, să cereți cardinalului Richard, drept cardinal al Preasfintei Inimi, să ofere în dar acestei Inimi divine pe primul eremit al Preasfintei Inimi; este vorba despre acest bătrân păcătos căit convertit de dumneavoastră, care imploră să-și termine zilele sale într-un deșert, în adorarea Ostiei Sfinte și în practicarea carității și a pocăinței […], sub numele Preasfintei Inimi și cu imaginea sa vizibilă pe piept… Și să mai cereți cardinalului ca el însuși să-i scrie Sfântului Părinte, rugându-l să ofere Preasfintei Inimi, cu ocazia sărbătorii sale, aceste umile prime roade, această umilă fundație, ca dar festiv în acest an de har, și să acorde permisiunile și dispensele necesare pentru a urma, începând din această zi de 22 iunie 1900 care marchează data de întemeiere a eremiților Preasfintei Inimi, regula pe care dumneavoastră o cunoașteți […]. Eu cred că în acest an de har, pentru sărbătoarea Preasfintei Inimi, Leon al XIII-lea va putea acorda în bloc cardinalului Preasfintei Inimi toate dispensele și permisiunile necesare […]. Pentru că sunt profund îndrăgostit de Mama noastră, Biserica romană, îmi place să implor toate aceste favoruri prin intermediul unui cardinal, cardinalul de Montmartre, și prin intermediul dumneavoastră care sunteți părintele meu[10].

La 29 mai 1900, în post scriptum afirmă în sinteză intențiile sale de moment:

În concluzie, părerea mea este să primesc ordinele sacre la Paris, din mâinile cardinalului de Montmartre; lui, cardinal al Sfintei Biserici Romane, cardinal de Montmartre, mă adresez pentru a obține permisiunea de a duce numele și haina eremitului Preasfintei Inimi și autorizarea de a urma împreună cu unii însoțitori regula eremiților Preasfintei Inimi, care este o regulă astfel romană; în sfârșit, lui îi cer impunerea sacramentului preoției; în acest mod voi fi hirotonit de episcopul meu natural, de protectorul acestei opere umile, de un cardinal roman, de episcopul Preasfintei Inimi[11].

Charles nu face nimic fără confruntarea eclezială. Are o mare iubire față de Biserică, o devoțiune sinceră față de papa, față de Biserica romană. Motoul Jesus Caritas, pe care-l alege ca simbol al vieții sale, împreună cu inima și crucea, îi explică verișoarei că l-a ales, pentru că este totul roman (începe să utilizeze acest simbol în corespondență pe o scrisoare din 6 martie 1902 și îi scrie lui Marie de Bondy: "Poate că întrebați pentru ce acest termen JESUS CARITAS, este termenul roman; și sunt roman până în adâncul inimii"[12]). Astfel justifică utilizarea unui simbol, care aparent pare un semn pur devoțional, dar care exprimă în mod foarte sintetic programul său de viață creștină: imitarea lui Isus din Nazaret, iubirea lui Dumnezeu dăruită fraților și surorilor; dimensiuni trăite în inima Bisericii și în comuniune cu Biserica.

Sfânta Tereza este la fel de cufundată în devoțiunea la Preasfânta Inimă din Franța secolului al XIX-lea (directorul spiritual al familiei, Pichon, era apostol al Preasfintei Inimi, sora Terezei a luat numele Preasfintei Inimi, mănăstirea Terezei era dedicată acestei devoțiuni). Deja când Tereza avea 15 ani trăiește această relație cu Inima lui Isus. Isus este "Cel a cărui inimă bătea la unison cu a mea" (DN 134). Cu Isus trăiește un raport foarte personal de încredere, de prietenie; în Magdalena vede o femeie care înțelege "abisurile de iubire și de milostivire ale Inimii lui Isus" (DN 136). O inimă care o eliberează pe Tereza de orice teamă, o Inimă, cea a lui Isus, care îi cere micime, umilință, care nu-i cere eforturi de perfecțiune, ci dedicare și încredere: "Ceea ce îi place este să mă vadă iubind micimea mea și sărăcia mea" (DN 138).

Societatea lui Isus crede mult în educarea inimii și Exercițiile sunt un parcurs care garantează acest drum, până acolo încât îl consideră pe Sfântul Ignațiu "un maestru al afectelor" (DN 144), un maestru care ajută pe cel care le practică să intre în dialog cu Domnul într-o relație "inimă la inimă" (DN 144); o relație care nu este construită prin "capacitățile noastre și eforturile noastre, se cere ca dar" (DN 145).

4. Inima lui Isus mângâie și cere căință

Conștiința că Isus și-a dăruit viața pentru noi până la moarte, din cauza păcatelor noastre, primind toată suferința pe care acesta i-a cerut-o, ne face și pe noi să participăm la suferința sa mângâindu-l: "Dacă Iubitul este cel mai important, atunci cum să nu vrem să-l mângâiem?" (DN 152). Este credința noastră care ne conduce la această participare.

Fiind credincioși, putem participa la unicul Mister Pascal: "În timp ce încercăm să oferim ceva lui Cristos pentru mângâierea sa, înseși suferințele noastre sunt iluminate și transfigurate de lumina pascală a iubirii" (DN 157). Isus Cristos a participat la viața noastră, la suferințele noastre, a luat asupra sa fragilitățile noastre, "a voit să trăiască în mod anticipat drept cap ceea ce avea să trăiască trupul său eclezial, atât în răni, cât și în mângâieri" (DN 157). A participa și noi la această dublă dimensiune înseamnă a trăi o importantă experiență spirituală pe care o putem face nu singuri, ci împreună ca Biserică pe cale.

Apoi, avem posibilitatea, fiind credincioși, să recunoaștem sclaviile noastre și să ne purificăm de ele, pentru că "iubirea are nevoie de purificarea lacrimilor care la sfârșit ne lasă mai însetați de Dumnezeu și mai puțin obsedați de noi înșine" (DN 159). Căința "nu este un sentiment de vină care ne aruncă la pământ, nu este un scrupul care ne paralizează, ci este un bold binefăcător care arde înăuntru și vindecă" (DN 159) inima; ea primește prezența Duhului Sfânt care maturează în noi conștiința păcatului comis față de Dumnezeu și față de frați și surori. Este vorba de căința care, prin lacrimi, sapă împietrirea inimii noastre. Descoperim astfel "miracolul tristeții, al tristeții bune care duce la dulceață" (DN 159). Este un har care trebuie cerut de la Domnul, un act de iubire care este înțelepciune și adevăr, în loc de "acte reci, distante, calculate și minime de iubire de care suntem capabili noi care pretindem că posedăm o credință mai reflexivă, cultivată și matură" (DN 160).

A contempla Inima lui Cristos ne face să trăim mângâierea, de aceea "durerea pe care o simțim în inimă lasă loc unei încrederi totale, și la sfârșit ceea ce rămâne este recunoștință, duioșie, pace; rămâne iubirea sa care domnește în viața noastră" (DN 161) și noi ieșim ușurați.

5. Cum să devenim misionari ai Iubirii?

Papa, prin unele figuri, ne indică drumurile de parcurs pentru a da o inimă inimii noastre și "acestui pământ și să reinventăm iubirea acolo unde crede că a murit pentru totdeauna capacitatea de a iubi" (DN 218).

Margareta Maria Alacoque, prin experiența de iubire primită de la Isus, simte exigența de a răspândi iubire, așa cum a amintit Leon al XIII-lea în imaginea Preasfintei Inimi: "Caritatea lui Cristos «ne determină să răsplătim iubirea prin iubire»" (DN 166). O iubire față de Dumnezeu și față de frați și surori, așa cum ne invită cuvântul lui Dumnezeu să facem: "Cel mai bun răspuns dat iubirii Inimii sale este iubirea față de frați" (DN 167). Ea "nu se fabrică" (DN 168); mai degrabă "cere o transformare a inimii noastre egoiste" (DN 168). Este vorba, cum spuneam înainte, de a ne asemăna cu Isus, de a avea sentimentele sale, cum amintește Sfântul Paul (cf. Fil 2,5).

Este un "principiu nou în istoria umană" (DN 170) cel pe care Isus l-a adus și care schimbă "fața lumii" (DN 170), pentru că "răul se depășește cu binele" (DN 177) și "se învinge cu creșterea iubirii" (DN 177). Ce înseamnă pentru noi, astăzi, a răspândi iubirea lui Dumnezeu în fața urii dintre popoare, sau zilnic la locul de muncă, la colegii care nu cred, la prietenul care a pierdut o persoană dragă, la sora dintr-o cultură sau religie diferită de a noastră? Toate sunt condiții care interpelează modul nostru de a iubi și care ne cer să nu trecem mai departe, ci să ne determinăm pentru bine.

Iubirea față de Inima lui Isus și angajarea față de frați și surori este o unire care "străbate istoria spiritualității creștine" (DN 172). Să ne gândim la Origene care afirmă că "sufletul ființei umane, care este după chipul lui Dumnezeu, poate să conțină în sine și să producă de la sine fântâni, izvoare și fluvii" (DN 173), sau Sfântul Ambroziu, Sfântul Augustin, sau Sfântul Toma de Aquino când spune că "atunci când cineva «se grăbește să comunice altora diferitele daruri ale harului pe care l-a primit de la Dumnezeu, din sânul său izvorăște apă vie»" (DN 174). Această unire are loc, spune Sfântul Bernard, când afectivitatea noastră se eliberează cu "dulceața iubirii lui Cristos" (DN 177). Reușim să fim un dar pentru celălalt când ne hrănim din dulceața iubirii lui Dumnezeu față de el.

Sfântul Francisc de Sales ne ajută să recunoaștem valoarea și forța "micilor gesturi zilnice de caritate, o durere de cap, […] acel mic efort pentru a merge la culcare devreme seara și a se trezi dimineața la timp pentru a se ruga […], iubirea față de aproapele: «o iubire stabilă, constantă, imutabilă, care, neoprindu-se asupra inepțiilor, nici asupra calităților sau asupra condițiilor persoanelor, nu este supusă la schimbări sau la antipatii […]. Domnul nostru ne iubește fără întrerupere, suportă defectele noastre ca și imperfecțiunile noastre; așadar, trebuie să facem același lucru față de frații noștri, fără a înceta vreodată să-i suportăm»" (DN 178). Așadar, în raporturile cu ceilalți sunt necesare micile atenții pe care le au frații și surorile între ei, atenții de dulceață și de duioșie pe care mamele le rezervă copiilor lor.

Drept comentariu la Mc 5,35-43, citim, în această privință, în meditațiile lui Charles:

Și să fim infinit de delicați în caritatea noastră; să nu ne limităm la marile servicii, să avem această delicatețe duioasă care intră în detalii și știe cu niște nimicuri să pună mult balsam în inimi – "Dați-le să mănânce", spune Isus –, să intrăm în același mod cu aceia care sunt aproape de noi în micile detalii de sănătate, de mângâieri, de rugăciuni, de nevoi, să mângâiem, să alinăm cu cele mai minuțioase atenții; să avem, față de cei pe care Dumnezeu îi pune aproape de noi, aceste atenții duioase, delicate, mici pe care le-ar avea între ei frații foarte tandri și mamele foarte tandre cu copiii lor, cu scopul de a mângâia pe cât este posibil pe toți cei care ne înconjoară și să fim pentru ei un obiect de mângâiere și un balsam așa cum a fost mereu Domnul nostru pentru toți cei care se apropiau de el (M/197).

Micile gesturi zilnice de bine dau valoare vieții noastre obișnuite, Nazaretului nostru. Nu avem nevoie să trăim încontinuu din lucruri extraordinare. Viața de fiecare zi, trăită cu fidelitate, dă demnitate existenței noastre. Charles de Foucauld scria: "Este secretul vieții mele: am pierdut inima pentru acest ISUS din Nazaret răstignit în urmă cu 1900 de ani și petrec viața mea pentru a încerca să-l imit în măsura în care poate slăbiciunea mea"[13]. Forma vieții din Nazaret a fost condiția de vestire evanghelică a experienței lui Charles. În cei treizeci de ani la Nazaret, Isus a calificat cei trei ani de viață publică, maturând o umilință sinceră și o ascundere evanghelică în activitatea sa apostolică. Vestirea evangheliei este autentică atunci când este practicată în iubire, maturată în umilința și în caracterul obișnuit al cotidianului. Isus, în viața sa la Nazaret, a știut să trăiască până la capăt existența sa, în mod sărac, umil și ascuns. Pentru aceasta devine modelul oricărei vieți și dăruiește demnitate și "ultimei vieți":

Ai pus numai trei ani pentru a învăța lumii adevărul, Dumnezeul meu, pentru a întemeia Biserica ta, pentru a-i forma pe apostolii tăi; dar ai considerat că nu era prea mult să dedici 30 de ani pentru a predica oamenilor exemplul umilinței, al înjosirii, al vieții ascunse (M/198bis).

Charles de Foucauld a făcut din caritate, din iubire, emblema sa de viață: "voia să-l imite pe Isus, să trăiască precum el, să acționeze cum acționa el, să facă mereu ceea ce Isus ar fi făcut în locul său" (DN 179). Voia să ducă iubirea lui Dumnezeu la cei mai uitați și săraci. De aceea a ales, așa cum spuneam, ca moto Jesus Caritas. Dorința sa de a iradia iubirea lui Isus l-a făcut să fie frate universal; s-a "lăsat plăsmuit de Inima lui Cristos" (DN 179) și voia "să găzduiască în inima sa fraternă toată omenirea suferindă: «inima noastră, ca aceea a Bisericii, ca aceea a lui Isus, trebuie să-i îmbrățișeze pe toți oamenii»" (DN 179). Charles a învățat această perspectivă de la maestrul său spiritual, abbé Huvelin, care spunea că "atunci când Domnul nostru trăiește într-o inimă, îi dă aceste sentimente, iar această inimă se apleacă spre cei mici" (DN 180).

Cum să oferim lumii "o reparare" a iubirii pornind de la Inima lui Cristos? (cf. DN 181). Cum să colaborăm cu Dumnezeu, astăzi, pentru a construi civilizația iubirii, care implică o armonie între iubirea față de el și iubirea față de aproapele? (cf. DN 182).

Enciclica ne oferă condiții pentru a da calitate experienței iubirii, termen care astăzi este probabil prea abuzat, dar de a cărei calitate avem multă nevoie. Nu este vorba numai de a face fapte bune, pentru a înfrunta păcate sociale, pentru a înfrânge structuri de păcat. Este nevoie de forța, creativitatea, lumina Inimii lui Cristos (cf. DN 183-184). Este vorba de a oferi o "reparare creștină" prin acte de iertare, de recunoaștere a "propriului păcat în fața celorlalți" (DN 188), aceste alegeri care dau demnitate, care sunt nobile, care vindecă relațiile, pentru că: "cine nu plânge regresează, îmbătrânește înăuntru" (DN 190), în timp ce acela care se umilește și se înduioșează în fața lui Dumnezeu face un act de maturitate, pentru că "se leagă tot mai puțin de sine însuși și mai mult de Cristos, și devine sărac în duh […], acela care se căiește în inimă se simte mai frate al tuturor păcătoșilor din lume" (DN 190), dorește să iubească și să repare. Este o persoană care nu se scandalizează de propriul păcat și devine capabilă să fie fermă cu sine însăși și milostivă cu ceilalți (cf. DN 190).

Dialogând cu noi, prin Isus, Tatăl ne încurajează, în mod respectuos și fratern, să dialogăm între noi și să facem din dialog o formă a iubirii. Dedicarea totală a lui Dumnezeu față de omenire este măsura iubirii sale, care este o iubire fără măsură[14]. Așadar, Dumnezeu ne încurajează să facem între noi gesturi de iubire fără măsură. Scrie frère Charles, comentând Lc 9,27-35:

Iubire, tu acționezi după natura ființei tale, prin intermediul iubirii, și lucrările tale sunt iubitoare până la sfârșit, fără sfârșit: "In finem dilexit eos"[15]… Iubirea ta a voit să facă mai mult decât toate acestea pentru noi, deși asta era deja o binefacere imensă; și Inima ta a găsit, a inventat să ni-l trimită ca preceptor pe Fiul tău Preaiubit, adică pe tine însuți (M/329).

Aceste forme de participare la iubire sunt forme de colaborare care permit "puterii și iubirii lui Dumnezeu să se răspândească în viața noastră și în lume, în timp ce refuzul și indiferența pot să împiedice asta" (DN 192). Însăși libertatea noastră poate împiedica iubirea lui Dumnezeu să se răspândească, să se propage în lume, în timp ce acte de iubire fraternă pot să favorizeze răspândirea ei.

Umilința Inimii lui Isus este o cale de înjosire care ne face umili și iubitori cu iubirea sa: "Învățați de la mine că sunt blând și smerit cu inima" (Mt 11,29). Cristos are nevoie de micimea noastră prin dedicarea noastră umilă pentru frați și pentru surori. Făcându-se mică a lui Dumnezeu, Inima sa arată toată măreția sa: "O inimă umană care face spațiu iubirii lui Cristos prin încrederea totală […] devine capabilă să-i iubească pe ceilalți ca și Cristos, făcându-se mic și apropiat de toți" (DN 203).

A participa la Inima lui Cristos ne face să mergem pretutindeni, ne dispune să mergem, pentru că "în lumina Preasfintei Inimi, misiunea devine o problemă de iubire, iar riscul cel mai mare în această misiune este să se spună și să se facă multe lucruri, dar să nu se reușească să se provoace întâlnirea fericită cu iubirea lui Cristos care îmbrățișează și care mântuiește" (DN 208). Iată de ce misiunea "cere misionari îndrăgostiți" (DN 209), care nu reușesc să nu răspândească iubirea "care a schimbat viața lor" (DN 209). O persoană care iubește transmite iubirea cu mărturia și cu cuvântul, fără ca celălalt să trebuiască să facă mari eforturi pentru a primi această iubire a lui Dumnezeu și fără nevoia de a crea prozelitism. O iubire care nu se impune, care îl lasă liber pe celălalt, o iubire rod al unei prietenii profunde cu Dumnezeu și al unei experiențe ecleziale autentice (cf. DN 210-211), trăită înainte de toate în propria comunitate, cu propriii frați și surori (cf. In 13,35), care se răspândește în afară, cu o inimă fraternă și universală, care îi privilegiază pe cei mai săraci, care are forța prezenței lui Isus în gestul de iubire împlinit (cf. DN 212-214).

Dumnezeu cheamă să se răspândească iubirea sa pe pământ. Este nevoie să ne lăsăm trimiși de el pentru a îndeplini această misiune și o vom îndeplini fiecare în modul nostru, cu sau fără rezultate, cu "bucuria de a încerca să comunicăm celorlalți iubirea lui Cristos" (DN 216). Într-o lume în care pare că demnitatea noastră depinde de ceea ce avem, de ceea ce consumăm, orbiți de nevoile noastre imediate, Papa Francisc ne încurajează să stăm în afara acestor angrenaje perverse, pentru a lăsa spațiu în noi întâlnirii cu iubirea gratuită a lui Dumnezeu, care "eliberează, dă viață, face inima să se bucure și hrănește comunitățile" (DN 219). Ne propune asta și ne invită să facem asta mergând "împreună spre o lume dreaptă, solidară și fraternă" (DN 220).

Jubileul, care este la ușă, în care ne vom opri asupra pelerinajului și asupra speranței – pelerini de speranță – să ne ajute să mergem cu încredere, împreună, în speranță. Putem să facem asta dat fiind că, așa cum spune Paul, "speranța nu înșală, pentru că iubirea lui Dumnezeu a fost revărsată în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dat" (Rom 5,5). Să mergem împreună cu forța speranței, pe care Inima lui Isus ne-o dăruiește în fiecare zi în cotidianitatea noastră fraternă.

Traducere de pr. Mihai Pătrașcu

Note:

[1] R. Guardini, Il mondo religioso di Dostoevskij, Brescia, 1980, 236, citat la nr. 12.

[2] K. Rahner, Teologia del Cuore di Cristo, Roma, 1995, 60, citat la nr. 15.

[3] Scrisoare către Louis de Balthasar, 14 decembrie 1894, în Fonds Charles de Foucauld – Archives Diocésaines Viviers.

[4] Pentru meditațiile lui Charles de Foucauld numerotate, în acest text, de la nr. 151 la nr. 259, cf. C. de Foucauld, Fammi cominciare una nuova vita. Meditazioni sui Vangeli secondo Matteo e Marco, îngrijit de Discipolele Evangheliei, Centrul Ambrozian, Milano, 2024. Pentru meditațiile de la nr. 260 la nr. 427, cf. C. de Foucauld, Cerco i miei amici tra i piccoli. Meditazioni sul Vangelo secondo Luca, îngrijit de Discipolele Evangheliei, Centrul Ambrozian, Milano, 2024.

[5] A. Hamon, Dictionnaire de Spiritualité, art. Cœur – col. 1044, citat în J.F. Six, Itineraire spirituel de Charles de Foucauld, Seuil, Paris, 1958, 90-92.

[6] C. de Foucauld, Considérations sur les fêtes de l’année, Nouvelle Cité, Paris, 1987, 439.

[7] Scrisoare către Marie de Bondy, Beni Abbes 7 ianuarie 1902, Fonds Charles de Foucauld – Archives Diocésaines Viviers.

[8] C. de Foucauld, Règlements et Directoire, Nouvelle Cité, Montrouge 1995, 103 și 361.

[9] C. de Foucauld – Abbé Huvelin, Charles de Foucauld – Don Huvelin. Corrispondenza inedita, Borla, Torino 1965, 131-132.

[10] Ibid., 132-134.

[11] Ibid., 142-143.

[12] C. de Foucauld, Lettres à Mme de Bondy. De la Trappe à Tamanrasset, Desclée de Brouwer, Paris, 1966, 98-99.

[13] Scrisoare către Gabriel Tourdes, 3 martie 1902. C. de Foucauld, Lettere a un amico di liceo. Corrispondenza inedita con Gabriel Tourdes (1874-1915), Città Nuova, Roma, 1985, 94-95.

[14] Oamenii sunt chemați să-l iubească pe Tatăl cu toată ființa lor, pentru că "măsura cu care trebuie să-l iubim pe Dumnezeu este să-l iubim fără măsură". L. Bouyer, La spiritualità cisterciense, ed. C. Stercal, Jaca Book, Milano, 1994, 37. Această afirmație a Sfântului Bernard este îndrăgită de C. de Foucauld. El se întoarce la ea în meditațiile sale, amintind ceea ce i-a spus directorul spiritual, în privința iubirii: "Pot să existe excese în toate, cu excepția iubirii în care n-ar trebui să se exceadă niciodată". C. de Foucauld, Considérations sur les fêtes de l’année, Nouvelle Cité, Paris, 1987,177.

[15] "Până la sfârșit i-a iubit" (In 13,1).




Urmărește ercis.ro on Twitter
Caută pe site

Biblia on-line

Breviarul on-line


Liturgia Orelor
Magisteriu.ro


Documentele Bisericii
ITRC "Sf. Iosif"


Institutul Teologic Iași
Vaticannews.va


Știri din viața Bisericii
Catholica.ro


știri interne și externe
Pastoratie.ro


resurse pentru pastorație
Profamilia.ro


pastorația familiilor
SanctuarCacica.ro


Basilica Minor Cacica
Centrul Misionar Diecezan

Centrul de Asistență Comunitară "Sfânta Tereza de Calcutta"

Episcopia Romano-Catolică de Iași * Bd. Ștefan cel Mare și Sfânt, 26, 700064 - Iași (IS)
tel. 0232/212003 (Episcopie); 0232/212007 (Parohie); e-mail: editor@ercis.ro
design și conținut copyright 2001-2024 *  * toate drepturile rezervate * găzduit de HostX.ro * stat