Călătoria apostolică a Sfântului Părinte Francisc
în Indonezia, Papua Noua Guinee, Timorul de Est şi Singapore
(2-13 septembrie 2024)

Întâlnire cu episcopii din Papua Noua Guinee şi din Insulele Solomon, preoţii, diaconii, consacraţii, consacratele, seminariştii şi cateheţii

(Sanctuarul "Maria Ajutătoare", Port Moresby, 7 septembrie 2024)

Iubiţi fraţi şi surori, bună seara!

© Vatican Media

Vă salut pe toţi cu afect: episcopi, preoţi, călugări şi călugăriţe, seminarişti şi cateheţi. Mulţumesc preşedintelui Conferinţei Episcopale pentru cuvintele sale, precum şi lui James, Grace, sorei Lorena şi părintelui Emmanuel pentru mărturiile lor.

Sunt bucuros să fiu aici, în această frumoasă biserică saleziană: salezienii ştiu să facă bine lucrurile. Felicitări! Acesta este un sanctuar diecezan dedicat Mariei, Ajutorul creştinilor: Maria Ajutătoare - eu am fost botezat în parohia "Maria Ajutătoare" la Buenos Aires -, un titlu îndrăgit de Sfântul Ioan Bosco; Maria Helpim, aşa cum o invocaţi aici cu afect. Atunci când, în 1844, Sfânta Fecioară Maria l-a inspirat pe don Bosco să construiască la Torino o biserică în cinstea ei, i-a făcut această promisiune: "Aici este casa mea, de aici gloria mea". Maria i-a promis că, dacă va avea curajul de a începe construcţia acelui sanctuar, haruri mari vor urma. Şi aşa s-a întâmplat: biserica a fost construită, şi este minunată - dar este mai frumoasă cea din Buenos Aires! -, şi a devenit centru de iradiere a evangheliei, de formare a tinerilor şi de caritate, a devenit punct de referinţă pentru atâţia oameni.

Astfel, frumosul sanctuar în care ne aflăm, care se inspiră din acea istorie, poate să fie un simbol şi pentru noi, îndeosebi cu referinţă la trei aspecte ale drumului nostru creştin şi misionar, aşa cum au subliniat mărturiile pe care le-am ascultat: curajul de a începe, frumuseţea de a fi şi speranţa de a creşte.

Primul: curajul de a începe. Constructorii acestei biserici au început acţiunea făcând un mare act de credinţă, care a adus roadele sale şi care a fost posibil însă numai graţie atâtor alte începuturi curajoase, ale celor care i-au precedat. Misionarii au ajuns în această ţară la jumătatea secolului al XIX-lea şi primii paşi ai lucrării lor n-au fost uşori, dimpotrivă, unele tentative au eşuat. Dar ei nu au capitulat: cu mare credinţă şi cu zel apostolic au continuat să predice evanghelia şi să-i slujească pe fraţi, reîncepând de multe ori unde n-au avut succes, cu atâtea sacrificii.

Ne amintesc asta aceste vitralii - care acum nu se văd, pentru că este noapte - prin care lumina soarelui ne zâmbeşte în feţele sfinţilor şi ale fericiţilor: femei şi bărbaţi de orice provenienţă, legaţi de istoria comunităţii voastre: Petru Chanel, protomartir din Oceania, Giovanni Mazzucconi şi Petru To Rot, martiri din Noua Guinee, şi apoi Tereza de Calcutta, Ioan Paul al II-lea, Mary McKillop, Maria Goretti, Laura Vicu?a, Zeffirino Namuncurá, Francisc de Sales, Ioan Bosco, Maria Domenica Mazzarello. Toţi fraţi şi surori care, în moduri şi timpuri diferite, începând şi reîncepând de atâtea ori opere şi drumuri, au contribuit la ducerea evangheliei printre voi, cu o variată bogăţie de carisme, animaţi de acelaşi Duh şi de aceeaşi caritate a lui Cristos (cf. 1Cor 12,4-7; 2Cor 5,14). Şi graţie lor, "pornirilor" şi "repornirilor" lor - misionarii sunt femei şi bărbaţi de "pornire" şi, dacă se întorc, de "repornire": aceasta este viaţa misionarului, a porni şi a reporni -, şi graţie lor suntem aici şi astăzi, în pofida provocărilor care nu lipsesc, continuăm să mergem înainte, fără frică - nu ştiu dacă întotdeauna -, ştiind că nu suntem singuri, că Domnul este cel care acţionează, în noi şi cu noi (cf. Gal 2,20), făcându-ne, ca pe ei, instrumente ale harului său (cf. 1Pt 4,10). Aceasta este vocaţia noastră: a fi instrumente.

Şi în această privinţă, şi în lumina a ceea ce am auzit, aş vrea să vă recomand o cale importantă spre care să îndreptaţi "pornirile" voastre: aceea a periferiilor din această ţară. Mă gândesc la persoanele care aparţin păturilor mai sărace din populaţiile urbane, precum şi la cele care trăiesc în zonele mai îndepărtate şi abandonate, unde uneori lipsesc cele necesare. De asemenea, mă gândesc la cele marginalizate şi rănite, uneori până la riscarea vieţii, aşa cum ne-au amintit James şi sora Lorena. De aceşti fraţi şi surori Biserica doreşte să fie deosebit de apropiată, pentru că în ei Isus este prezent în mod special (cf. Mt 25,31-40), şi unde este el, capul nostru, suntem şi noi, membrele sale, aparţinând aceluiaşi trup, "bine legat şi îmbinat prin orice încheietură, în funcţie de lucrarea stabilită fiecărui membru" (Ef 4,16). Şi vă rog, nu uitaţi: apropiere, apropiere! Voi ştiţi că cele trei atitudini mai frumoase sunt apropierea, compasiunea şi duioşia. Dacă o consacrată sau un consacrat, un preot, un episcop, diaconii nu sunt apropiaţi, nu sunt compătimitori şi nu sunt duioşi, nu au Duhul lui Isus. Nu uitaţi asta: apropiere, compasiune, duioşie.

Şi asta ne duce la al doilea aspect: frumuseţea de a fi. Putem vedea asta simbolizată în cochiliile kina, cu care este împodobit prezbiteriul acestei biserici, şi care sunt semn de prosperitate. Ele ne amintesc că aici comoara cea mai frumoasă în ochii Tatălui suntem noi, strânşi în jurul lui Isus, sub mantia Mariei, uniţi spiritual cu toţi fraţii şi surorile pe care Domnul ni i-a încredinţat şi care nu pot să fie aici, aprinşi de dorinţa ca întreaga lume să poată cunoaşte evanghelia şi să poată împărtăşi cu noi forţa şi lumina.

James întreba cum se transmite tinerilor entuziasmul misiunii. Nu cred că există "tehnici" pentru asta. Însă un mod rodat este tocmai acela de a cultiva şi a împărtăşi cu ei bucuria noastră de a fi Biserică (cf. Benedict al XVI-lea, Omilie la Liturghia de inaugurare a celei de-a V-a Conferinţe Generale a Episcopatului Latinoamerican şi din Caraibe, Aparecida, 13 mai 2007), casă primitoare făcută din pietre vii, alese şi preţioase, puse de Domnul unele lângă altele şi cimentate de iubirea sa (cf. 1Pt 2,4-5). Astfel, aşa cum ne-a amintit Grace, amintind experienţa Sinodului, stimându-ne şi respectându-ne reciproc şi punându-ne unii în slujba altora, putem să le arătăm lor şi oricui ne întâlneşte cât de frumos este a-l urma împreună pe Isus şi a vesti evanghelia sa.

Frumuseţea de a fi, aşadar, nu se experimentează atât cu ocazia marilor evenimente şi în momentele de succes, cât mai degrabă în fidelitatea şi în iubirea cu care în fiecare zi se angajează să crească împreună.

Şi astfel ajungem la al treilea şi ultimul aspect: speranţa de a creşte. În această biserică este o interesantă "cateheză în imagini" a trecerii Mării Roşii, cu figurile lui Abraham, Isaac şi Moise: patriarhii făcuţi rodnici de credinţă, care, pentru că au crezut, au primit în dar o descendenţă numeroasă (cf. Gen 15,5; 26,3-5; Ex 32,7-14). Şi acesta este un semn important, pentru că ne încurajează şi pe noi, astăzi, să avem încredere în rodnicia apostolatului nostru, continuând să aruncăm seminţe mici în brazdele lumii. Par minuscule, ca un grăunte de muştar, dar dacă ne încredem şi nu încetăm să le aruncăm, prin harul lui Dumnezeu vor încolţi, vor da o recoltă îmbelşugată (cf. Mt 13,3-9) şi vor produce copaci capabili să primească păsările cerului (cf. Mc 4,30-32). O spune Sfântul Paul atunci când ne aminteşte că creşterea a ceea ce noi semănăm nu este lucrarea noastră, ci a Domnului (cf. 1Cor 3,7), şi o învaţă Maica Biserică, atunci când subliniază că, şi prin intermediul eforturilor noastre, Dumnezeu este cel care "face aşa încât să vină împărăţia sa pe pământ" (Conciliul Ecumenic Vatican II, Decretul Ad gentes, 42). De aceea, noi să continuăm să evanghelizăm, cu răbdare, fără a ne lăsa descurajaţi de dificultăţi şi neînţelegeri, nici măcar când acestea se prezintă acolo unde mai puţin am vrea să le întâlnim: de exemplu în familie, aşa cum am auzit.

Iubiţi fraţi şi surori, să-i mulţumim împreună Domnului pentru modul în care evanghelia prinde rădăcini şi se răspândeşte în Papua Noua Guinee şi în Insulele Solomon. Continuaţi aşa misiunea voastră, ca martori de curaj, de frumuseţe şi de speranţă! Şi nu uitaţi stilul lui Dumnezeu: apropiere, compasiune şi duioşie. Mereu înainte cu acest stil al Domnului! Vă mulţumesc pentru ceea ce faceţi, vă binecuvântez pe toţi din inimă şi vă cer, cu rugăminte, să nu uitaţi să vă rugaţi pentru mine, pentru că am nevoie de asta, mulţumesc!

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu