© Vatican Media

Recitind "Evangelii gaudium" / 8

Care este spiritul vestirii

Care trebuie să fie "spiritul" noii evanghelizări? După ce a aprofundat declinarea "socială" a vestirii evangheliei, în al cincilea şi ultimul capitol al "Evangelii gaudium", Papa Francisc evidenţiază dimensiunea sa spirituală, oferind "câteva motivaţii şi sugestii" (261). Prima convingere care animă pe cel care vesteşte cuvântul este conştientizarea "iubirii lui Isus pe care am primit-o" (264) şi care este răsplătită dedicând timp şi atenţie rugăciunii, colocviului interior, contemplaţiei. Însă "pasiunea pentru Isus" nu se poate să nu se traducă şi într-o "pasiune pentru poporul său" (268). Aşadar, Francisc îi îndeamnă pe creştini să atingă "mizeria umană, carnea suferindă a celorlalţi", trăind astfel "experienţa intensă de a fi popor, de a aparţine unui popor" (270). Pentru că, explică el, "iubirea faţă de oameni este o forţă spirituală care favorizează întâlnirea în plinătate cu Dumnezeu" (272).

259. Evanghelizatori cu Duh înseamnă evanghelizatori care se deschid fără frică la acţiunea Duhului Sfânt. La Rusalii, Duhul îi face pe apostoli să iasă din ei înşişi şi îi transformă ca vestitori ai măreţiilor lui Dumnezeu, pe care fiecare începe să le înţeleagă în propria limbă. În afară de aceasta, Duhul Sfânt revarsă putere pentru a vesti noutatea evangheliei cu îndrăzneală (parresia), cu glas tare şi în orice timp şi loc, chiar şi împotriva curentului. Să-l invocăm astăzi, bine întemeiaţi pe rugăciune, fără de care orice acţiune riscă să rămână goală şi vestirea până la urmă este lipsită de suflet. Isus vrea evanghelizatori care să anunţe vestea bună nu numai cu cuvintele, ci mai ales cu o viaţă transfigurată de prezenţa lui Dumnezeu. (...)

261. Atunci când se afirmă că ceva are "spirit", aceasta indică de obicei ceva ce mişcă din interior şi dă impuls, motivează, încurajează şi dă sens acţiunii personale şi comunitare. O evanghelizare cu duh este foarte diferită de un ansamblu de îndatoriri trăite ca o obligaţie apăsătoare care pur şi simplu se tolerează, sau se suportă precum ceva care contrazice propriile înclinaţii şi propriile dorinţe. Cât aş vrea să găsesc cuvintele pentru a încuraja o perioadă evanghelizatoare mai ferventă, bucuroasă, generoasă, curajoasă, plină de iubire până la capăt şi de viaţă contagioasă! Dar ştiu că nicio motivaţie nu va fi suficientă dacă nu arde în inimi focul Duhului. În definitiv, o evanghelizare cu duh este o evanghelizare cu Duh Sfânt, din moment ce el este sufletul Bisericii evanghelizatoare. Înainte de a propune câteva motivaţii şi sugestii spirituale, îl invoc încă o dată pe Duhul Sfânt, îl rog să vină ca să reînnoiască, să zdruncine, să dea impuls Bisericii într-o ieşire curajoasă în afara sa pentru a evangheliza toate popoarele.

262. Evanghelizatori cu Duh înseamnă evanghelizatori care se roagă şi muncesc. (...) Biserica nu se poate lipsi de plămânul rugăciunii şi mă îmbucură mult că se înmulţesc în toate instituţiile ecleziale grupurile de rugăciune, de mijlocire, de lectură rugătoare a cuvântului, adoraţiile perpetue ale Euharistiei. În acelaşi timp, "trebuie respinsă tentaţia unei spiritualităţi intimiste şi individualiste, care s-ar armoniza rău cu exigenţele carităţii, cu logica întrupării" [Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea apostolică Novo millennio ineunte (6 ianuarie 2001), 52: AAS 93 (2001), 304]. Există riscul ca unele momente de rugăciune să devină o scuză pentru a evita să se dăruiască viaţa în misiune, pentru că privatizarea stilului de viaţă poate să-i conducă pe creştini să se refugieze în vreo falsă spiritualitate. (...)

264. Prima motivaţie pentru a evangheliza este iubirea lui Isus, pe care am primit-o, experienţa de a fi mântuiţi de el, care ne determină să-l iubim tot mai mult. Însă, ce iubire este aceea care nu simte necesitatea de a vorbi despre persoana iubită, de a o prezenta, de a o face cunoscută? Dacă nu simţim dorinţa intensă de a o comunica, avem nevoie să ne oprim în rugăciune pentru a-i cere lui să ne fascineze din nou. Avem nevoie să implorăm în fiecare zi, să cerem harul său, ca să deschidă inima noastră rece şi să zdruncine viaţa noastră lâncedă şi superficială. Stând în faţa lui cu inima deschisă, lăsând ca el să ne contemple, să recunoaştem această privire de iubire pe care a descoperit-o Natanael în ziua în care Isus s-a arătat şi i-a spus: "Eu te-am văzut când erai sub smochin" (In 1,48). Ce dulce este a sta în faţa unui crucifix sau în genunchi în faţa Preasfântului Sacrament şi pur şi simplu a sta în faţa ochilor săi. Cât de bine ne face să lăsăm ca el să atingă din nou existenţa noastră şi să ne lanseze să comunicăm viaţa sa nouă. Aşadar, ceea ce se întâmplă este ca, în definitiv, "ce am văzut şi am auzit vă vestim" (1In 1,3). Cea mai bună motivaţie pentru a ne decide să comunicăm Evanghelia este să o contemplăm cu iubire, este să rămânem asupra paginilor sale şi s-o citim cu inima. Dacă ne apropiem de ea în acest mod, frumuseţea sa ne uimeşte, ne fascinează din nou de fiecare dată. De aceea este urgent să recuperăm un spirit contemplativ, care să ne permită să redescoperim în fiecare zi că suntem depozitarii unui bine care umanizează, care ajută să ducem o viaţă nouă. Nu există nimic mai bun de transmis celorlalţi.

265. Toată viaţa lui Isus, modul său de a-i trata pe săraci, gesturile sale, coerenţa sa, generozitatea sa zilnică şi simplă şi în sfârşit dăruirea sa totală, totul este preţios şi vorbeşte vieţii noastre personale. De fiecare dată când redescoperim aceasta, ne convingem că tocmai asta este ceea ce alţii au nevoie, chiar dacă nu o recunosc: "Cel pe care îl cinstiţi fără să-l cunoaşteţi, pe acesta vi-l vestesc" (Fap 17,23). Uneori pierdem entuziasmul pentru misiune uitând că Evanghelia răspunde la necesităţile cele mai profunde ale persoanelor, pentru că toţi am fost creaţi pentru ceea ce ne propune aceasta: prietenia cu Isus şi iubirea fraternă. Când reuşim să exprimăm în mod adecvat şi cu frumuseţe conţinutul esenţial al Evangheliei, cu siguranţă acel mesaj va răspunde la întrebările cele mai profunde ale inimilor: "Misionarul este convins că există deja în fiecare om şi în popoare, prin acţiunea Duhului, o aşteptare chiar dacă inconştientă de a cunoaşte adevărul despre Dumnezeu, despre om, despre calea care duce la eliberarea de păcat şi de moarte. Entuziasmul în vestirea lui Cristos derivă din convingerea de a răspunde la această aşteptare" [Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea enciclică Redemptoris missio (7 decembrie 1990), 45: AAS 83 (1991), 292]. (...)

Tristeţea noastră infinită se vindecă numai cu o iubire infinită.

266. Totuşi, această convingere se susţine cu experienţa personală, reînnoită în mod constant, de a gusta prietenia sa şi mesajul său. Nu se poate persevera într-o evanghelizare plină de fervoare dacă nu se rămâne convinşi, în virtutea propriei experienţe, că nu este acelaşi lucru a-l fi cunoscut pe Isus sau a nu-l cunoaşte, nu este acelaşi lucru a merge cu el sau a merge pe bâjbâite, nu este acelaşi lucru a-l putea asculta sau a ignora Cuvântul său, nu este acelaşi lucru a-l putea contempla, adora, a se odihni în el, sau a nu putea face asta. Nu este acelaşi lucru a încerca să se construiască lumea mai degrabă cu Evanghelia sa, decât a face aceasta numai cu propria raţiune. Ştim bine că viaţa cu Isus devine mult mai deplină şi că împreună cu el este mai uşor de a găsi sensul oricărui lucru. Pentru aceasta evanghelizăm. (...) Şi o persoană care nu este convinsă, entuziastă, sigură, îndrăgostită, nu convinge pe nimeni. (...)

268. Cuvântul lui Dumnezeu ne invită să recunoaştem şi că suntem popor: "Voi, care odinioară nu eraţi popor, acum sunteţi poporul lui Dumnezeu" (1Pt 2,10). Pentru a fi evanghelizatori autentici trebuie dezvoltat şi gustul spiritual de a rămâne apropiaţi de viaţa oamenilor, până acolo încât să descoperim ceea ce devine izvor al unei bucurii superioare. Misiunea este o pasiune pentru Isus, dar, în acelaşi timp, este o pasiune pentru poporul său. Când stăm în faţa lui Isus răstignit, recunoaştem toată iubirea sa care ne dă demnitate şi ne susţine, însă, chiar în acel moment, dacă nu suntem orbi, începem să percepem că acea privire a lui Isus se lărgeşte şi se îndreaptă plină de afect şi de ardoare spre tot poporul său. Astfel redescoperim că el vrea să se folosească de noi, pentru a ajunge tot mai aproape de poporul său iubit. Ne ia din mijlocul poporului şi ne trimite la popor, în aşa fel încât identitatea noastră nu se înţelege fără această apartenenţă.

269. Isus însuşi este modelul acestei alegeri evanghelizatoare care ne introduce în inima poporului. (...)

270. Uneori simţim tentaţia de a fi creştini menţinând o distanţă prudentă de rănile Domnului. Însă, Isus vrea să atingem mizeria umană, să atingem trupul suferind al celorlalţi. Aşteaptă să renunţăm să căutăm acele adăposturi personale sau comunitare care ne permit să ne menţinem la distanţă de nodul dramei umane, ca să acceptăm cu adevărat să intrăm în contact cu existenţa concretă a celorlalţi şi să cunoaştem forţa duioşiei. Când facem aceasta, viaţa se complică mereu în mod minunat şi trăim experienţa intensă de a fi popor, experienţa de a aparţine unui popor.

271. Este adevărat că, în raportul nostru cu lumea, suntem invitaţi să dăm cont de speranţa noastră, dar nu ca duşmani care arată cu degetul şi condamnă. Suntem avertizaţi foarte clar: "Să daţi răspuns cu blândeţe şi bună cuviinţă" (1Pt 3,16), şi "dacă este posibil, atât cât depinde de voi, trăiţi în pace cu toţi oamenii" (Rom 12,18). Suntem îndemnaţi şi să căutăm să învingem "răul cu binele" (Rom 12,21), fără a înceta să "facem binele" (Gal 6,9) şi fără a pretinde să apărem superiori, ci considerându-l "pe celălalt mai presus de sine" (Fil 2,3). De fapt, apostolii Domnului se bucurau de "trecere în faţa întregului popor" (Fap 2,47; cf. 4,21.33; 5,13). Rămâne clar că Isus Cristos nu ne vrea ca principi care privesc în mod dispreţuitor, ci ca bărbaţi şi femei din popor. Aceasta nu este opinia unui papă, nici o opţiune pastorală printre altele posibile; sunt indicaţii ale Cuvântului lui Dumnezeu atât de clare, directe şi evidente încât n-au nevoie de interpretări care le-ar lua forţa interpelantă. Să le trăim "sine glossa", fără comentarii. În acest mod vom experimenta bucuria misionară de a împărtăşi viaţa cu poporul credincios faţă de Dumnezeu căutând să aprindem focul în inima lumii.

272. Iubirea faţă de oameni este o forţă spirituală care favorizează întâlnirea în plinătate cu Dumnezeu, până acolo încât cel care nu-l iubeşte pe fratele "umblă în întuneric" (1In 2,11), "rămâne în moarte" (1In 3,14) şi "nu l-a cunoscut pe Dumnezeu" (1In 4,8). Benedict al XVI-lea a spus că "a închide ochii în faţa aproapelui ne face orbi şi în faţa lui Dumnezeu" [Benedict al XVI-lea, Scrisoarea enciclică Deus caritas est (25 decembrie 2005), 16: AAS 98 (2006), 230] şi că iubirea este în fond unica lumină care "luminează mereu din nou o lume întunecată şi ne dă curajul de a trăi şi de a acţiona" [Ibid., 39: AAS 98 (2006), 250]. De aceea, când trăim mistica de a ne apropia de alţii cu intenţia de a căuta binele lor, lărgim interioritatea noastră pentru a primi cele mai frumoase cadouri ale Domnului. De fiecare dată când ne întâlnim cu o fiinţă umană în iubire, ne punem în condiţia de a descoperi ceva nou cu privire la Dumnezeu. De fiecare dată când deschidem ochii pentru a-l recunoaşte pe celălalt, este luminată mai mult credinţa pentru a-l recunoaşte pe Dumnezeu. Drept consecinţă la aceasta, dacă vrem să creştem în viaţa spirituală, nu putem renunţa să fim misionari. (...) Nu se trăieşte mai bine fugind de alţii, ascunzându-se, negând împărtăşirea, dacă se opune rezistenţă la a da, dacă se închide în comoditate. Aceasta nu este altceva decât o sinucidere lentă.

273. Misiunea la inima poporului nu este o parte din viaţa mea, sau un ornament pe care îl pot da jos, nu este un apendice, sau un moment printre multele ale existenţei. Este ceva ce nu pot dezrădăcina din fiinţa mea dacă nu vrea să mă distrug. Eu sunt o misiune pe acest pământ şi pentru aceasta mă aflu în această lume. Trebuie să ne recunoaştem pe noi înşine ca marcaţi cu foc de această misiune de a lumina, a binecuvânta, a da viaţă, a ridica, a vindeca, a elibera. Acolo se revelează infirmiera în suflet, învăţătorul în suflet, politicianul în suflet, cei care au decis în adâncul lor să fie cu alţii şi pentru alţii. Totuşi, dacă unul împarte pe de o parte datoria sa şi pe de altă parte propria viaţă privată, totul devine cenuşiu şi va căuta încontinuu recunoaşteri sau va apăra propriile exigenţe. Va înceta să fie popor.

274. Pentru a împărtăşi viaţa cu oamenii şi a ne dărui cu generozitate, avem nevoie să recunoaştem şi că fiecare persoană este demnă de dedicarea noastră. Nu datorită aspectului său fizic, datorită capacităţilor sale, datorită limbajului său, datorită mentalităţii sale sau datorită satisfacţiilor pe care ni le poate oferi, ci pentru că este lucrare a lui Dumnezeu, creatură a sa. El a creat-o după imaginea sa şi reflectă ceva din gloria sa. Fiecare fiinţă umană este obiect al duioşiei infinite a Domnului şi el însuşi locuieşte în viaţa sa. Isus Cristos a dăruit sângele său preţios pe cruce pentru persoana aceea. Dincolo de orice aparenţă, fiecare este în mod imens sacru şi merită afectul nostru şi dedicarea noastră. De aceea, dacă reuşesc să ajut o singură persoană să trăiască mai bine, acest lucru este deja suficient pentru a justifica darul vieţii mele. Este frumos a fi popor credincios al lui Dumnezeu. Şi dobândim plinătate atunci când dărmăm zidurile şi inima noastră se umple cu feţe şi cu nume.

275. În capitolul al doilea am reflectat asupra acelei lipse de spiritualitate profundă care se traduce în pesimism, în fatalism, în neîncredere. Unele persoane nu se dedică misiunii deoarece cred că nimic nu se poate schimba şi deci, pentru ele, este inutil să se străduiască. Gândesc aşa: "De ce ar trebui să mă privez de comodităţile şi plăcerile mele dacă nu văd niciun rezultat important?". Cu această mentalitate devine imposibil a fi misionari. Această atitudine este exact o scuză rea pentru a rămâne închişi în comoditate, în lene, în tristeţea nesatisfăcută, în golul egoist. Este vorba despre o atitudine autodistructivă pentru că "omul nu poate trăi fără speranţă: viaţa sa, condamnată la lipsă de semnificaţie, ar deveni insuportabilă" [A II-a Adunare Specială pentru Europa a Sinodului Episcopilor, Mesaj final, 1: L'Osservatore Romano (23 octombrie 1999), 5]. (...)

276. Învierea sa nu este un lucru din trecut; conţine o forţă de viaţă care a pătruns lumea. Acolo unde pare că totul este mort, din toate părţile apar din nou germenii învierii. Este o forţă fără egal. Este adevărat că de multe ori pare că Dumnezeu nu există: vedem nedreptăţi, răutăţi, indiferenţe şi cruzimi care nu scad ca număr. Însă este la fel de sigur că în mijlocul întunericului începe mereu să apară ceva nou, care mai devreme sau mai târziu produce un rod. Într-un ogor netezit apare din nou viaţa, încăpăţânată şi invincibilă. Vor fi multe lucruri urâte, totuşi binele tinde mereu să reapară şi să se răspândească. În fiecare zi în lume renaşte frumuseţea, care învie, transformată prin intermediul dramelor istoriei. Valorile tind mereu să reapară în forme noi şi, de fapt, fiinţa umană este renăscută de multe ori din situaţii care păreau ireversibile. Aceasta este forţa învierii şi fiecare evanghelizator este un instrument al acestui dinamism. (...)

279. Deoarece nu vedem întotdeauna aceste mlădiţe, avem nevoie de o certitudine interioară, adică de convingerea că Dumnezeu poate să acţioneze în orice împrejurare, chiar şi în mijlocul eşecurilor aparente, pentru că "avem această comoară în vase de lut" (2Cor 4,7). Această certitudine este ceea ce se numeşte "simţ al misterului". Înseamnă a şti cu certitudine că acela care se oferă şi se dăruieşte lui Dumnezeu din iubire, cu siguranţă va fi rodnic (cf. In 15,5). Această rodnicie de multe ori este invizibilă, de neînţeles, nu poate să fie contabilizată. Unul este foarte conştient că viaţa sa va da rod, dar fără a pretinde să ştie cum, nici unde, nici când. Are siguranţa că nu se pierde niciuna dintre lucrările sale desfăşurate cu iubire, nu se pierde niciuna din preocupările sale sincere faţă de alţii, nu se pierde nicio trudă generoasă, nu se pierde nicio răbdare dureroasă. Toate acestea circulă prin lume ca o forţă de viaţă. Uneori ni se pare că n-am obţinut cu eforturile noastre niciun rezultat, însă misiunea nu este o afacere sau un proiect de firmă, nu este nici o organizaţie umanitară, nu este un spectacol pentru a număra câtă lume a participat la el graţie propagandei noastre; este ceva mult mai profund, care scapă de orice măsură. Probabil că Domnul se foloseşte de angajarea noastră pentru a revărsa binecuvântări într-un alt loc din lume unde nu vom merge niciodată. Duhul Sfânt lucrează cum vrea, când vrea şi unde vrea; noi ne oferim cu dedicare, dar fără a pretinde să vedem rezultate spectaculoase. Ştim doar că dăruirea de noi înşine este necesară. Să învăţăm să ne odihnim în duioşia braţelor Tatălui în mijlocul dedicării noastre creative şi generoase. Să mergem înainte, să ne străduim total, dar să lăsăm ca el să facă rodnice eforturile noastre aşa cum i se pare lui.

280. Pentru a menţine vie ardoarea misionară este nevoie de o încredere hotărâtă în Duhul Sfânt, pentru că el "vine în ajutorul slăbiciunii noastre" (Rom 8,26). Însă această încredere generoasă trebuie să se alimenteze şi de aceea trebuie să-l invocăm constant. El poate să ne vindece de tot ceea ce ne slăbeşte în angajarea misionară. Este adevărat că această încredere în invizibil poate să ne provoace o anumită ameţeală: este ca şi cum ne-am scufunda într-o mare unde nu ştim ce anume vom întâlni. Eu însumi am experimentat aceasta de multe ori. Totuşi nu există libertate mai mare decât aceea de a ne lăsa duşi de Duhul, renunţând să calculăm şi să controlăm totul, şi să permitem ca el să ne lumineze, să ne conducă, să ne orienteze, să ne ducă acolo unde el doreşte. Dumnezeu ştie bine de ce este nevoie în fiecare epocă şi în fiecare moment. Aceasta se numeşte a fi în mod misterios rodnici.

(După L'Osservatore Romano, 23 august 2024)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu