© Vatican Media

Recitind "Evangelii gaudium" / 7

Din dialog o contribuţie pentru pace

Într-un timp ca acesta, încărcat de tensiuni sfâşietoare, dar care are nevoie să ancoreze viitorul într-o speranţă solidă, răsună de mare actualitate ultima partea a capitolului al IV-lea din "Evangelii gaudium" dedicată "dialogului social drept contribuţie pentru pace". Este vorba, scrie Papa Francisc, de "o slujire" pe care Biserica o face "în favoarea dezvoltării depline a fiinţei umane" şi a "binelui comun", privilegiind îndeosebi trei "interlocutori": statele, societatea şi ceilalţi credincioşi (238).

În dialogul cu primii doi subiecţi ea este conştientă că nu dispune "de soluţii pentru toate problemele particulare"; totuşi, nu se sustrage de la confruntare şi "propune mereu cu claritate valorile fundamentale ale existenţei umane, pentru a transmite convingeri care să se poată transforma după aceea în acţiuni politice" (241). În acest domeniu, un aport semnificativ la construirea păcii este oferit şi de dialogul cu ştiinţa, întreprins cu conştiinţa că "credinţei nu-i este frică de raţiune": dimpotrivă, "o caută şi are încredere în ea", pentru că ştie că ambele - credinţa şi raţiunea - "provin de la Dumnezeu şi nu se pot contrazice între ele" (242).

Al treilea domeniu indicat în capitol, cel al dialogului cu ceilalţi credincioşi, oferă pontifului, înainte de toate, ocazia pentru a relansa "angajarea ecumenică" - ce "răspunde la rugăciunea Domnului Isus: «ca toţi să fie una»" (255) - şi pentru a remarca "gravitatea scandalului creştinilor dezbinaţi" (246) mai ales în acele ţinuturi de misiune unde "căutarea de parcursuri de unitate devine urgentă". O "privire foarte specială" papa o îndreaptă după aceea spre poporul evreu, a cărui credinţă trebuie considerată "rădăcina sacră" a identităţii creştine (247). În sfârşit, dedică îndurerate cuvinte necesităţii de a intensifica dialogul interreligios, definit "o condiţie necesară pentru pacea în lume" şi, prin urmare, "o datorie pentru creştini" (250).

Departe de a se opune între ele, dialogul şi vestirea merg în acelaşi pas: de fapt, nu este de folos "o deschidere diplomatică ce spune da la toate pentru a evita problemele", pentru că asta - avertizează Francisc - "ar fi un mod de a-l înşela pe celălalt". În schimb, este nevoie "de a ne menţine fermi în propriile convingeri mai profunde, cu o identitate clară şi bucuroasă, dar deschise să le înţelegem pe cele ale celuilalt" (251). Acest lucru este valabil, îndeosebi, în dialogul cu islamul, care "în această epocă dobândeşte o importanţă însemnată" (252) şi pe care pontiful îl pune în relaţie cu două mari "provocări": atenţia faţă de imigraţi, pe care "noi, creştinii, ar trebui să-i primim cu afect şi respect" (253), şi libertatea religioasă, care rămâne "un drept uman fundamental" (255) de asigurat şi garantat în fiecare ţară.

238. Evanghelizarea implică şi un drum de dialog. Pentru Biserică, în acest timp există în mod deosebit trei domenii de dialog în care trebuie să fie prezentă, pentru a îndeplini o slujire în favoarea dezvoltării depline a fiinţei umane şi a urmări binele comun: dialogul cu statele, cu societatea - care cuprinde dialogul cu culturile şi ştiinţele - şi cel cu alţi credincioşi care nu fac parte din Biserica Catolică. În toate cazurile "Biserica vorbeşte pornind de la acea lumină pe care i-o oferă credinţa" [Benedict al XVI-lea, Discurs adresat Curiei Romane (21 decembrie 2012): AAS 105 (2013), 51], aduce experienţa sa de două mii de ani şi păstrează mereu în amintire vieţile şi suferinţele fiinţelor umane. Asta merge dincolo de raţiunea umană, dar are şi o semnificaţie care poate să îmbogăţească pe cei care nu cred şi invită raţiunea să lărgească perspectivele sale. (...)

240. Statului îi revine grija şi promovarea binelui comun al societăţii. Pe baza principiilor de subsidiaritate şi de solidaritate, şi cu un însemnat efort de dialog politic şi de creare a consensului, desfăşoară un rol fundamental, care nu poate să fie delegat, în urmărirea dezvoltării integrale a tuturor. Acest rol, în circumstanţele actuale, cere o profundă umilinţă socială.

241. În dialogul cu statul şi cu societatea, Biserica nu dispune de soluţii pentru toate problemele speciale. Totuşi, împreună cu diferitele forţe sociale, însoţeşte propunerile care pot răspunde mai bine la demnitatea persoanei umane şi la binele comun. Făcând asta, propune mereu cu claritate valorile fundamentale ale existenţei umane, pentru a transmite convingeri care apoi să se poată traduce în acţiuni politice.

242. Şi dialogul dintre ştiinţă şi credinţă este parte a acţiunii evanghelizatoare care favorizează pacea. Scientismul şi pozitivismul refuză să "admită ca forme valabile de cunoaştere diferite de cele proprii ştiinţelor pozitive" [Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea enciclică Fides et ratio (14 septembrie 1998), 88: AAS 91 (1999), 74]. Biserica propune un alt drum, care cere o sinteză între o folosire responsabilă a metodologiilor proprii ştiinţelor empirice şi celelalte ştiinţe cum ar fi filozofia, teologia, credinţa însăşi, care ridică fiinţa umană până la misterul care transcende natura şi inteligenţa umană. Credinţei nu-i este frică de raţiune; dimpotrivă, o caută şi are încredere în ea, pentru că "lumina raţiunii şi cea a credinţei provin amândouă de la Dumnezeu" [Sfântul Toma de Aquino, Summa contra Gentiles, I, VII; cf. Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea enciclică Fides et ratio (14 septembrie 1998), 43: AAS 91 (1999), 39], şi nu se pot contrazice între ele. (...)

243. Biserica nu pretinde să oprească progresul minunat al ştiinţelor. Dimpotrivă, se veseleşte şi chiar se bucură recunoscând potenţialul enorm pe care Dumnezeu l-a dat minţii umane. Când progresul ştiinţelor, menţinându-se cu rigoare academică în domeniul obiectului lor specific, face evidentă o concluzie determinată pe care raţiunea n-o poate nega, credinţa n-o contrazice. Cu atât mai puţin credincioşii pot pretinde ca o opinie ştiinţifică plăcută lor şi care n-a fost nici măcar suficient dovedită să dobândească greutatea unei dogme de credinţă. Însă, în unele ocazii, unii oameni de ştiinţă merg dincolo de obiectul formal al disciplinei lor şi se compromit cu afirmaţii sau concluzii care depăşesc domeniul propriu-zis ştiinţific. În acest caz, nu raţiunea e cea care se propune, ci o determinată ideologie, care închide calea spre un dialog autentic, paşnic şi rodnic.

244. Angajarea ecumenică răspunde la rugăciunea Domnului Isus care cere ca "toţi să fie una" (In 17,21). Credibilitatea vestirii creştine ar fi mult mai mare dacă creştinii ar depăşi diviziunile lor şi Biserica ar realiza "deplina catolicitate, ce-i este proprie, în acei fii ai săi care, deşi îi aparţin prin Botez, sunt despărţiţi de comuniunea deplină cu ea" [Conciliul Ecumenic Vatican II, Decretul despre ecumenism Unitatis redintegratio, 4]. Trebuie să ne amintim mereu că suntem pelerini şi că peregrinăm împreună. În acest scop trebuie să încredinţăm inima colegului de drum fără suspiciuni, fără neîncrederi, şi să privim înainte de toate la ceea ce căutăm: pacea pe faţa unicului Dumnezeu. A ne încredinţa celuilalt este ceva artizanal, pacea este artizanală. Isus ne-a spus: "Fericiţi făcătorii de pace" (Mt 5,9). În această angajare, şi între noi, să împlineşte vechea profeţie: "vor schimba săbiile lor în fiare de plug" (Is 2,4). (...)

246. Dată fiind gravitatea contramărturiei diviziunii dintre creştini, îndeosebi în Asia şi Africa, devine urgentă căutarea de parcursuri de unitate. Misionarii din acele continente menţionează în mod repetat criticile, plângerile şi batjocurile pe care le primesc din cauza scandalului creştinilor divizaţi. Dacă ne concentrăm asupra convingerilor care ne unesc şi ne amintim de principiul ierarhiei adevărurilor, vom putea merge repede spre forme comune de vestire, de slujire şi de mărturie. Mulţimea imensă care n-a primit vestirea lui Isus Cristos nu poate să ne lase indiferenţi. De aceea, angajarea pentru o unitate care să uşureze primirea lui Isus Cristos încetează să fie simplă diplomaţie sau o îndeplinire forţată, pentru a se transforma într-o cale a evanghelizării de care nu se poate face abstracţie. Semnele diviziunii dintre creştini în ţări care deja sunt sfâşiate de violenţă adaugă altă violenţă din partea celor care ar trebui să fie un ferment activ de pace. Sunt multe şi atât de preţioase lucrurile care ne unesc! Şi dacă realmente credem în acţiunea liberă şi generoasă a Duhului, câte lucruri putem învăţa unii de la alţii! Nu este vorba numai de a primi informaţii despre alţii pentru a-i cunoaşte mai bine, ci de a aduna ceea ce Duhul a semănat în ei ca un dar şi pentru noi. Numai ca să dau un exemplu, în dialogul cu fraţii ortodocşi, noi catolicii avem posibilitatea de a învăţa mai mult despre semnificaţia colegialităţii episcopale şi despre experienţa sinodalităţii pe care o au ei. Printr-un schimb de daruri, Duhul poate să ne conducă tot mai mult la adevăr şi la bine.

247. O privire foarte specială se îndreaptă spre poporul evreu, a cărui Alianţă cu Dumnezeu n-a fost revocată niciodată, pentru că "darurile şi chemarea lui Dumnezeu sunt irevocabile" (Rom 11,29). Biserica, ce împărtăşeşte cu ebraismul o parte importantă a Sfintelor Scripturi, consideră poporul Alianţei şi credinţa sa ca o rădăcină sacră a propriei identităţi creştine (cf. Rom 11,16-18). Creştini fiind nu putem să considerăm ebraismul ca o religie străină, nici să-i includem pe evrei printre cei care sunt chemaţi să părăsească idolii pentru a se converti la adevăratul Dumnezeu (cf. 1Tes 1,9). Credem împreună cu ei în unicul Dumnezeu care acţionează în istorie şi primim cu ei cuvântul revelat comun. (...)

250. O atitudine de deschidere în adevăr şi în iubire trebuie să caracterizeze dialogul cu credincioşii din religiile necreştine, în pofida diferitelor obstacole şi dificultăţi, îndeosebi fundamentalisme de ambele părţi. Acest dialog interreligios este o condiţie necesară pentru pacea în lume şi de aceea este o îndatorire pentru creştini, ca şi pentru celelalte comunităţi religioase. Acest dialog este în primul rând o conversaţie despre viaţa umană sau pur şi simplu, aşa cum propun episcopii din India "o atitudine de deschidere spre ei, împărtăşind bucuriile lor şi necazurile lor" [Catholic Bishops' Conference of India, Declaraţia finală a celei de-a 30-a Adunări Generale: The Church's Role for a better India (8 martie 2012), 8.9]. Astfel învăţăm să-i acceptăm pe ceilalţi în modul lor diferit de a fi, de a gândi şi de a se exprima. Cu această metodă, vom putea asuma împreună datoria de a sluji dreptatea şi pacea, care va trebui să devină un criteriu fundamental al oricărui interschimb. (...)

251. În acest dialog, mereu afabil şi cordial, nu trebuie să se neglijeze niciodată legătura esenţială dintre dialog şi vestire care face ca Biserica să menţină şi să intensifice relaţiile cu necreştinii. Un sincretism conciliant ar fi în ultimă analiză un totalitarism al celor care pretind să concilieze făcând abstracţie de valori care îi transcend şi peste care nu sunt stăpâni. Adevărata deschidere implică menţinerea fermă în propriile convingeri mai profunde, cu o identitate clară şi bucuroasă, dar deschişi "la înţelegerea convingerilor celuilalt" şi "ştiind că dialogul poate îmbogăţi pe fiecare" [Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea enciclică Redemptoris missio (7 decembrie 1990), 56: AAS 83 (1991), 304]. Nu ne foloseşte o deschidere diplomatică, ce spune da la orice pentru a evita problemele, pentru că ar fi un mod de a-l înşela pe celălalt şi de a-i nega binele pe care unul l-a primit ca pe un dar care trebuie împărtăşit cu generozitate. Evanghelizarea şi dialogul interreligios, departe de a se opune între ele, se susţin şi se alimentează reciproc.

252. În această epocă dobândeşte o importanţă deosebită relaţia cu credincioşii din islam, astăzi îndeosebi prezenţi în multe ţări cu tradiţie creştină unde ei pot să celebreze liber cultul lor şi să trăiască integraţi în societate. Nu trebuie uitat niciodată că ei, "declarând că ţin credinţa lui Abraham, îl adoră împreună cu noi pe Dumnezeul unic, milostiv, care îi va judeca pe oameni în ziua de apoi" [Conciliul Ecumenic Vatican II, Constituţia dogmatică despre Biserică Lumen gentium, 16]. Scrierile sacre ale islamului păstrează parte din învăţăturile creştine; Isus Cristos şi Maria sunt obiect de profundă veneraţie şi este admirabil să vezi cum tineri şi bătrâni, femei şi bărbaţi din islam sunt capabili să dedice zilnic timp rugăciunii şi să participe cu fidelitate la riturile lor religioase. În acelaşi timp, mulţi dintre ei sunt profund convinşi că viaţa lor, în totalitatea sa, este a lui Dumnezeu şi pentru el. Recunosc şi necesitatea de a-i răspunde lui Dumnezeu cu o angajare etică şi cu milostivirea faţă de cei mai săraci.

253. Pentru a susţine dialogul cu islamul este indispensabilă formarea adecvată a interlocutorilor, nu numai pentru ca să fie în mod solid şi bucuros înrădăcinaţi în identitatea lor, ci şi pentru ca să fie capabili să recunoască valorile celorlalţi, să înţeleagă preocupările care se află la baza cererilor lor şi să facă să apară convingerile comune. Noi creştinii ar trebui să-i primim cu afect şi respect pe imigraţii din islam care ajung în ţările noastre, aşa cum sperăm şi ne rugăm să fim primiţi şi respectaţi în ţările cu tradiţie islamică. Rog, implor cu umilinţă aceste ţări pentru ca să asigure libertate creştinilor ca să poată celebra cultul lor şi să trăiască credinţa lor, ţinând cont de libertatea de care credincioşii din islam se bucură în ţările occidentale! În faţa episoadelor de fundamentalism violent care ne preocupă, afectul faţă de credincioşii autentici din islam trebuie să ne facă să evităm generalizări odioase, pentru că adevăratul islam şi o interpretare adecvată a Coranului se opun oricărei violenţe. (...)

255. Părinţii sinodali au amintit de importanţa respectului faţă de libertatea religioasă, considerată ca un drept uman fundamental. Ea cuprinde "libertatea de a alege religia care se consideră adevărată şi de a manifesta public propria credinţă" [Benedict al XVI-lea, Exortaţia apostolică post-sinodală Ecclesia in Medio Oriente (14 septembrie 2012), 26: AAS 104 (2012), 762]. Un pluralism sănătos, care într-adevăr îi respectă pe ceilalţi şi valorile ca atare, nu implică o privatizare a religiilor, cu pretenţia de a le reduce la tăcere şi la întunericul conştiinţei fiecăruia, sau la marginalitatea spaţiului închis al bisericilor, al sinagogilor sau al moscheilor. În definitiv, ar fi vorba de o nouă formă de discriminare şi de autoritarism. Respectul datorat minorităţilor de agnostici sau de necredincioşi nu trebuie să se impună într-un mod arbitrar care să reducă la tăcere convingerile majorităţilor care cred sau să ignore bogăţia tradiţiilor religioase. Acest lucru pe termen lung ar mări mai mult resentimentul decât toleranţa şi pacea.

(După L'Osservatore Romano, 22 august 2024)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu