Anul pastoral
2023‑2024

Sinod
2021-2024

RADIO ERCIS FM
ERCIS FM
În Dieceza de Iași
Librărie on-line


comandă acum această carte prin librăria noastră virtuală
Viețile sfinților


adevăratele modele de viață se găsesc aici


 VIAȚA DIECEZEI 

Vizita pastorală a Sfântului Părinte Francisc la Trieste (duminică, 7 iulie 2024)

Omilia la Sfânta Liturghie

© Vatican Media
Pentru a retrezi speranța inimilor istovite și a susține trudele drumului, Dumnezeu a ridicat mereu profeți în mijlocul poporului său. Și totuși, așa cum relatează prima lectură de astăzi povestindu-ne evenimentele lui Ezechiel, ei au găsit adesea un popor rebel, "fii încăpățânați, cu inima împietrită" (Ez 2,4) și au fost refuzați.

Și Isus trăiește aceeași experiență a profeților. Se întoarce la Nazaret, patria sa, în mijlocul oamenilor cu care a crescut, și totuși nu este recunoscut, ba chiar este refuzat: "a venit la ai săi și ai săi nu l-au primit" (In 1,11). Evanghelia ne spune că "se scandalizau" de Isus (Mc 6,3), dar cuvântul "scandal" nu se referă la ceva obscen sau indecent conform folosirii pe care o facem noi astăzi; scandal înseamnă "o piatră de poticnire", adică o piedică, un impediment, ceva care te blochează și te împiedică să mergi mai departe. Să ne întrebăm: Care este obstacolul care ne împiedică să credem în Isus?

Ascultând discursurile consătenilor săi, vedem că se opresc numai la istoria sa pământească, la proveniența sa familială și, de aceea, nu reușesc să-și explice cum din fiul lui Iosif lemnarul, adică dintr-o persoană obișnuită, poate să iasă atâta înțelepciune și chiar capacitatea de a săvârși minuni. Așadar, scandalul este umanitatea lui Isus. Obstacolul care împiedică aceste persoane să recunoască prezența lui Dumnezeu în Isus este faptul că el este uman, este pur și simplu fiul lui Iosif tâmplarul: cum poate Dumnezeu, atotputernic, să se reveleze în fragilitatea trupului unui om? Cum poate un Dumnezeu atotputernic și tare, care a creat pământul și a eliberat poporul său din sclavie, cum poate să se facă slab încât să vină în trup și să se înjosească pentru a spăla picioarele discipolilor? Acesta este scandalul.

Fraților și surorilor, o credință întemeiată pe un Dumnezeu uman, care se înjosește spre omenire, care se îngrijește de ea, care se înduioșează pentru rănile noastre, care ia asupra sa oboselile noastre, care se frânge ca pâine pentru noi. Un Dumnezeu tare și puternic, care este de partea mea și mă satisface în toate este atrăgător; un Dumnezeu slab, un Dumnezeu care moare pe cruce din iubire și îmi cere și mie să înving orice egoism și să ofer viața pentru mântuirea lumii; și acesta, fraților și surorilor, este un scandal.

Și totuși, punându-ne în fața Domnului Isus și îndreptându-ne privirea asupra provocărilor care ne interpelează, asupra atâtor problematici sociale și politice discutate și în această Săptămână Socială, asupra vieții concrete a oamenilor noștri și asupra trudelor lor, putem spune că astăzi avem nevoie chiar de acest scandal. Avem nevoie de scandalul credinței. Nu avem nevoie de o religiozitate închisă în ea însăși, care își ridică privirea până la cer fără a se preocupa de ceea ce se întâmplă pe pământ și celebrează liturgii în templu uitând însă de praful care se scurge pe străzile noastre. În schimb, avem nevoie de scandalul credinței – avem nevoie de scandalul credinței –, o credință înrădăcinată în Dumnezeul care s-a făcut om și, de aceea, o credință umană, o credință de carne, care intră în istorie, care mângâie viața oamenilor, care vindecă inimile frânte, care devine plămadă de speranță și germen al unei lumi noi. Este o credință care trezește conștiințele din lâncezeală, care pune degetul în răni, în rănile societății – există atâtea –, o credință care ridică întrebări cu privire la viitorul omului și al istoriei; este o credință neliniștită, iar noi avem nevoie să trăim o viață neliniștită, o credință care se mișcă de la inimă la inimă, o credință care primește din afară problematicile societății, o credință neliniștită care ajută la învingerea mediocrității și lenea inimii, care devine un ghimpe în trupul unei societăți adesea anesteziate și asurzită de consumism. Și asupra acestui lucru mă opresc un pic… Se spune că societatea noastră este un pic anesteziată și asurzită de consumism: voi v-ați gândit dacă a intrat consumismul în inima voastră? Acea neliniște de a avea, de a avea lucruri, de a avea mai mult, acea neliniște de a irosi banii. Consumismul este o plagă, este un cancer: îți îmbolnăvește inima, te face egoist, te face să te privești numai pe tine însuși. Fraților și surorilor, mai ales avem nevoie de o credință care elimină calculele egoismului uman, care denunță răul, care arată cu degetul împotriva nedreptăților, care deranjează uneltirile celor care, la umbra puterii, joacă pe pielea celor slabi. Și câți, câți – știm asta – folosesc credința pentru a exploata oamenii! Aceea nu este credința.

Un poet din acest oraș, descriind într-o lirică întoarcerea sa obișnuită acasă seara, afirmă că a străbătut o stradă un pic întunecată, un loc de degradare unde oamenii și mărfurile din port sunt "rămășițe", adică rebuturi ale omenirii; și totuși, chiar aici – scrie el așa, citez –: "eu regăsesc, trecând, infinitul în umilință", pentru că prostituata și marinarul, femeia care se ceartă și soldatul, "toate sunt creaturi ale vieții și ale durerii; se agită în ele, ca și în mine, Domnul" (U. Saba, "Oraș vechi", în Il canzoniere (1900-1954) Edizione definitiva, Torino, Finaudi, 1961). Asta să n-o uităm: Dumnezeu se ascunde în colțurile întunecate ale vieții orașului nostru, v-ați gândit la asta? În colțurile întunecate în viața orașului nostru? Prezența sa se dezvăluie chiar în fețele săpate de suferință și acolo unde pare să triumfe degradarea. Infinitul lui Dumnezeu se ascunde în mizeria umană, Domnul se agită și devine prezent, și devine o prezență prietenească tocmai în trupul rănit al celor din urmă, al celor uitați, al celor rebutați. Acolo se manifestă Domnul. Și noi, care uneori ne scandalizăm în mod inutil de atâtea lucruri mici, am face bine în schimb să ne întrebăm: Pentru ce în fața răului care se răspândește, a vieții care este umilită, a problematicilor de la locul de muncă, a suferinței migranților nu ne scandalizăm? Pentru ce rămânem apatici și indiferenți la nedreptățile din lume? Pentru ce nu punem la inimă situația celor închiși, care și din acest oraș Trieste se înalță ca un strigăt de angoasă? Pentru ce nu contemplăm mizeriile, durerea, rebutarea atâtor oameni din oraș? Ne este frică, ne este frică să-l găsim pe Cristos, acolo.

Preaiubiților, Isus a trăit în propriul trup profeția vieții zilnice, intrând în viața și în istoriile zilnice ale poporului, manifestând compasiunea înăuntrul evenimentelor, și a manifestat că este Dumnezeu, că este compătimitor. Și pentru aceasta, unii s-au scandalizat de el, a devenit un obstacol, a fost refuzat până acolo încât să fie acuzat și condamnat; și totuși, el a rămas fidel față de misiunea sa, nu s-a ascuns în spatele ambiguității, nu a făcut pact cu logicile puterii politice și religioase. A făcut din viața sa o ofertă de iubire pentru Tatăl. Tot așa și noi creștinii: suntem chemați să fim profeți, martori ai împărăției lui Dumnezeu, în toate situațiile pe care le trăim, în orice loc în care locuim.

Fraților și surorilor, din acest oraș Trieste, cu deschidere spre Europa, răscruce de popoare și culturi, țară de graniță, să alimentăm visul unei noi civilizații întemeiate pe pace și pe fraternitate; vă rog, să nu ne scandalizăm de Isus, ci, dimpotrivă, să ne indignăm pentru toate acele situații în care viața este urâțită, rănită, ucisă; să purtăm profeția evangheliei în trupul nostru, mai degrabă cu alegerile noastre decât cu cuvintele noastre. Acea coerență între alegeri și cuvinte. Și aș vrea să spun acestei Biserici triestine: Înainte! Înainte! Continuați să vă angajați în prima linie pentru a răspândi evanghelia speranței, în special către cei care vin din ruta balcanică și către toți cei care, în trup sau în spirit, au nevoie să fie încurajați și mângâiați. Să ne angajăm împreună: pentru ca, redescoperindu-ne iubiți de Tatăl, să putem trăi toți ca frați. Toți frați, cu acel zâmbet al primirii și al păcii sufletului. Mulțumesc.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătrașcu




Urmărește ercis.ro on Twitter
Caută pe site

Biblia on-line

Breviarul on-line


Liturgia Orelor
Magisteriu.ro


Documentele Bisericii
ITRC "Sf. Iosif"


Institutul Teologic Iași
Vaticannews.va


Știri din viața Bisericii
Catholica.ro


știri interne și externe
Pastoratie.ro


resurse pentru pastorație
Profamilia.ro


pastorația familiilor
SanctuarCacica.ro


Basilica Minor Cacica
Centrul de Asistență Comunitară "Sfânta Tereza de Calcutta"

Episcopia Romano-Catolică de Iași * Bd. Ștefan cel Mare și Sfânt, 26, 700064 - Iași (IS)
tel. 0232/212003 (Episcopie); 0232/212007 (Parohie); e-mail: editor@ercis.ro
design și conținut copyright 2001-2024 *  * toate drepturile rezervate * găzduit de HostX.ro * stat