Anul pastoral
2023‑2024

Sinod
2021-2024

RADIO ERCIS FM
ERCIS FM
În Dieceza de Iași
Librărie on-line


comandă acum această carte prin librăria noastră virtuală
Viețile sfinților


adevăratele modele de viață se găsesc aici


 VIAȚA DIECEZEI 

Vizita pastorală a Sfântului Părinte Francisc la Trieste (duminică, 7 iulie 2024)

Discursul Sfântului Părinte adresat participanților la a 50-a Săptămână Socială a Catolicilor din Italia [3-7 iulie]

Stimate autorități,
iubiți frați episcopi,
domnilor cardinali,
fraților și surorilor, bună ziua!

© Vatican Media
Îi mulțumesc cardinalului Zuppi și Monseniorului Baturi, pentru că m-au invitat să împărtășesc cu voi această sesiune conclusivă. Îl salut pe Monseniorul Renna și Comitetul Științific și de Organizare a Săptămânilor Sociale. În numele tuturor exprim recunoștință Monseniorului Trevisi pentru primirea Diecezei de Trieste.

Prima dată când am auzit vorbindu-se despre Trieste a fost de la bunicul meu care a făcut 1914 pe Piave. El ne învăța multe cântece și era unul despre Trieste: "Generalul Cadorna a scris reginei: «Dacă vrei să privești Trieste, să-l privești în cartolină»". Aceasta este prima dată când am auzit orașul menționat.

Aceasta a fost a 50-a Săptămână Socială. Istoria "Săptămânilor" se împletește cu istoria Italiei, și asta deja spune mult: spune despre o Biserică sensibilă la transformările societății și preocupată să contribuie la binele comun. Întăriți de această experiență, ați voit să aprofundați o temă de mare actualitate: "În inima democrației. A participa între istorie și viitor".

Fericitul Giuseppe Toniolo, care a început această inițiativă în 1907, afirma că democrația se poate defini ca "acea orânduire civilă în care toate forțele sociale, juridice și economice, în plinătatea dezvoltării lor ierarhice, cooperează tocmai la binele comun, reajungând în ultimul rezultat în folosul prevalent al claselor inferioare"[1]. Așa spunea Toniolo. În lumina acestei definiții, este evident că în lumea de astăzi democrația, să spunem adevărul, nu se bucură de sănătate bună. Asta ne interesează și ne preocupă, pentru că este în joc binele omului, și nimic din ceea ce este uman nu poate să fie străin de acesta[2].

În Italia s-a maturat orânduirea democratică după Al Doilea Război Mondial grație și contribuției determinante a catolicilor. Putem fi mândri de această istorie, asupra căreia a avut incidență și experiența Săptămânilor Sociale; și, fără a mitiza trecutul, trebuie să scoatem învățătură din el pentru a asuma responsabilitatea de a construi ceva bun în timpul nostru. Această atitudine se regăsește în Nota pastorală cu care în 1988 episcopatul italian a restabilit Săptămânile Sociale. Citez finalitățile: "A da sens angajării tuturor pentru transformarea societății; a da atenție oamenilor care rămân în afară sau la marginile proceselor și ale mecanismelor economice învingătoare; a da spațiu solidarității sociale în toate formele sale; a da sprijin revenirii unei etici atente la binele comun […]; a da semnificație dezvoltării țării, înțeleasă […] ca îmbunătățire globală a calității vieții, a conviețuirii colective, a participării democratice, a libertății autentice"[3]. Încheiat citatul.

Această viziune, înrădăcinată în Doctrina Socială a Bisericii, cuprinde câteva dimensiuni ale angajării creștine și o lectură evanghelică a fenomenelor sociale care nu sunt valabile numai pentru contextul italian, ci reprezintă un avertisment pentru întreaga societate umană și pentru drumul tuturor popoarelor. De fapt, așa cum criza democrației este transversală la diferite realități și națiuni, în același mod atitudinea responsabilității față de transformările sociale este o chemare adresată tuturor creștinilor, oriunde ar trăi și ar acționa ei, în orice parte a lumii.

Există o imagine care rezumă toate acestea și pe care voi ați ales-o ca simbol al acestei întâlniri: inima. Pornind de la această imagine, vă propun două reflecții pentru a alimenta parcursul viitor.

În prima putem să ne imaginăm criza democrației ca o inimă rănită. Ceea ce limitează participarea este sub ochii noștri. Dacă construcția și inteligența arată o inimă "infarctuată", trebuie să preocupe și diferitele forme de excludere socială. De fiecare dată când cineva este marginalizat, tot corpul social suferă. Cultura rebutului desenează un oraș unde nu este loc pentru cei săraci, cei care trebuie să se nască, persoanele fragile, bolnavii, copiii, femeile, tinerii, bătrânii. Aceasta este cultura rebutului. Puterea devine autoreferențială – aceasta este o boală urâtă –, incapabilă de ascultare și de slujire a persoanelor. Aldo Moro amintea că "un stat nu este cu adevărat democratic dacă nu este în slujba omului, dacă nu are ca scop suprem demnitatea, libertatea, autonomia persoanei umane, dacă nu este respectuoasă față de acele formațiuni sociale în care persoana umană se desfășoară în mod liber și în care ea integrează propria personalitate"[4]. Nici însuși cuvântul "democrație" nu coincide pur și simplu cu votul poporului; între timp pe mine mă preocupă numărul redus al oamenilor care au mers să voteze. Ce înseamnă aceea? Nu este numai votul poporului, ci cere să se creeze condițiile pentru ca toți să se poată exprima și să poată participa. Și participarea nu se improvizează: se învață de când suntem copii, de când suntem tineri, și trebuie "antrenată", și la simțul critic față de tentațiile ideologice și populiste. În această perspectivă, așa cum am avut ocazia de a aminti cu ani în urmă vizitând Parlamentul European și Consiliul Europei, este important să se evidențieze "aportul pe care creștinismul îl poate furniza astăzi dezvoltării culturale și sociale europene în cadrul unei relații corecte între religie și societate"[5], promovând un dialog rodnic cu comunitatea civilă și cu instituțiile politice, pentru că, iluminându-ne reciproc și eliberându-ne de zgura ideologiei, putem demara o reflecție comună în mod special despre temele legate de viața umană și de demnitatea persoanei.

Ideologiile sunt seducătoare. Cineva le compara cu ceea ce cânta flautistul din Hamelin; seduc, dar te fac să te negi.

În acest scop rămân rodnice principiile de solidaritate și subsidiaritate. De fapt, un popor stă împreună prin legăturile care-l constituie, iar legăturile se întăresc atunci când fiecare este valorizat. Fiecare persoană are o valoare; fiecare persoană este importantă. Democrația cere mereu trecerea de la a fi de partea cuiva la a participa, de la "a fi suporter" la a dialoga. "Atât timp cât sistemul nostru economico-social va mai produce o victimă și va exista o singură persoană rebutată, nu va putea să fie sărbătoarea fraternității universale. O societate umană și fraternă este în măsură să se străduiască pentru a asigura în mod eficient și stabil ca toți să fie însoțiți în parcursul vieții lor, nu numai pentru a avea grijă de nevoile primare, ci ca să poată da ceea ce au mai bun din ei, chiar dacă randamentul lor nu va fi cel mai bun, chiar dacă vor merge încet, chiar dacă eficiența lor va fi mai puțin relevantă."[6] Toți trebuie să se simtă parte dintr-un proiect de comunitate; nimeni nu trebuie să se simtă inutil. Anumite forme de asistențialism care nu recunosc demnitatea persoanelor… Mă opresc la cuvântul asistențialism. Asistențialismul, numai astfel, este dușman al democrației, este dușman al iubirii față de aproapele. Și anumite forme de asistențialism care nu recunosc demnitatea persoanelor sunt ipocrizie socială. Să nu uităm asta. Și ce este în spatele acestei distanțări de realitatea socială? Este indiferența, și indiferența este un cancer al democrației, o neparticipare.

A doua reflecție este o încurajare de a participa, pentru ca democrația să se asemene cu o inimă vindecată. Asta este: mie îmi place să cred că în viața socială este necesar mult să se vindece inimile, să se vindece inimile. O inimă vindecată. Și pentru aceasta trebuie exercitată creativitatea. Dacă privim în jurul nostru, vedem atâtea semne ale acțiunii Duhului Sfânt în viața familiilor și a comunităților. Chiar și în domeniile economiei, ideologiei, politicii, societății. Să ne gândim la cei care au făcut spațiu în cadrul unei activități economice persoanelor cu dizabilități; la muncitorii care au renunțat la un drept al lor pentru a împiedica să fie concediați alții; la comunitățile energetice renovabile care promovează ecologia integrală, ocupându-se și de familiile aflate în sărăcie energetică; la administratorii care favorizează natalitatea, munca, școala, serviciile educative, casele accesibile, mobilitatea pentru toți, integrarea migranților. Niciunul dintre aceste lucruri nu intră într-o politică fără participare. Inima politicii este de a face părtaș. Și acestea sunt lucrurile pe care le face participarea, o îngrijire de toate; nu numai binefacerea, îngrijirea acestui lucru…, nu: a toate!

Fraternitatea face să înflorească raporturile sociale; și, pe de altă parte, a avea grijă unii de alții cere curajul de a ne gândi ca popor. Este nevoie de curaj pentru a ne gândi ca popor și nu ca eu sau clanul meu, familia mea, prietenii mei. Din păcate, această categorie – "popor" – adesea este rău interpretată și "ar putea duce la eliminarea chiar a cuvântului «democrație» («conducere a poporului»). Cu toate acestea, pentru a afirma că societatea este mai mult decât simpla sumă a indivizilor, este necesar termenul «popor»"[7], care nu este populism. Nu, este un alt lucru: poporul. De fapt, "este foarte greu de proiectat ceva mare pe termen lung dacă nu se obține ca să devină un vis colectiv"[8]. O democrație cu inimă vindecată continuă să cultive vise pentru viitor, mizează, cheamă la implicare personală și comunitară. A visa viitorul. A nu avea teamă.

Să nu ne lăsăm înșelați de soluții ușoare. În schimb, să fim pasionați de binele comun. Ne revine misiunea de a nu manipula cuvântul democrație nici de a-l deforma cu titluri goale de conținut, capabile să justifice orice acțiune. Democrația nu este o cutie goală, ci este legată de valorile persoanei, ale fraternității, precum și ale ecologiei integrale.

Fiind catolici, în acest orizont, nu ne putem mulțumi cu o credință marginală sau privată. Asta înseamnă nu atât să fim ascultați, ci mai ales de a avea curajul să facem propuneri de dreptate și de pace în dezbaterea publică. Avem ceva de spus, dar nu pentru a apăra privilegii. Nu. Trebuie să fim voce, voce care denunță și care propune într-o societate adesea afonă și unde prea mulți nu au voce. Atâția, atâția nu au voce. Atâția. Aceasta este iubirea politică[9], care nu se mulțumește să aibă grijă de efecte, ci încearcă să înfrunte cauzele. Aceasta este iubirea politică. Este o formă de caritate care permite politicii să fie la înălțimea responsabilităților sale și să iasă din polarizări, aceste polarizări care sărăcesc și nu ajută la înțelegerea și la înfruntarea provocărilor. La această caritate politică este chemată toată comunitatea creștină, în distincția slujirilor și a carismelor. Să ne formăm la această iubire, pentru a o pune în circulație într-o lume care este lipsită de pasiune civilă. Trebuie să reluăm pasiunea civilă, asta a marilor politicieni pe care i-am cunoscut. Să învățăm tot mai mult și mai bine să mergem împreună ca popor al lui Dumnezeu, pentru a fi plămadă de participare în mijlocul poporului din care facem parte. Și acesta este un lucru important în acțiunea noastră politică, chiar și a păstorilor noștri: a cunoaște poporul, a fi aproape de popor. Un politician poate să fie ca un păstor care merge în fața poporului, în mijlocul poporului și în spatele poporului. În fața poporului pentru a semnala un pic drumul; în mijlocul poporului, pentru a avea flerul poporului; în spatele poporului pentru a-i ajuta pe cei întârziați. Un politician care nu are flerul poporului este un teoretician. Îi lipsește principalul.

Giorgio La Pira s-a gândit la protagonismul orașelor, care nu au puterea de a face războaiele, dar care plătesc prețul cel mai mare pentru ele. Așa își imagina un sistem de "punți" între orașele lumii pentru a crea ocazii de unitate și de dialog. După exemplul lui La Pira, să nu lipsească laicatului catolic italian această capacitate de "a organiza speranța". Aceasta este o misiune a voastră, de a organiza. A organiza și pacea și proiectele de politică bună care se pot naște de jos. Pentru ce să nu se relanseze, să se susțină și să se înmulțească eforturile pentru o formare socială și politică, formare care să pornească de la tineri? Pentru ce să nu se împărtășească bogăția învățăturii sociale a Bisericii? Putem să prevedem locuri de confruntare și de dialog și să favorizăm sinergii pentru binele comun. Dacă procesul sinodal ne-a antrenat la discernământul comunitar, orizontul Jubileului să ne găsească activi, pelerini de speranță, pentru Italia de mâine. Ca discipoli ai Celui Înviat, să nu încetăm niciodată să alimentăm încrederea, fiind siguri că timpul este superior spațiului. Să nu uităm asta. De atâtea ori credem că munca politică înseamnă a lua spații: nu! Înseamnă a paria pe timp, a demara procese, nu a lua locuri. Timpul este superior spațiului și să nu uităm că a demara procese este mai înțelept decât a ocupa spații. Eu vă recomand ca voi, în viața voastră socială, să aveți curajul de a demara procese, mereu. Este creativitatea și este și legea vieții. O femeie, atunci când naște un copil, începe să demareze un proces și îl însoțește. Și noi în politică trebuie să facem același lucru.

Acesta este rolul Bisericii: a implica în speranță, pentru că fără ea se administrează prezentul, dar nu se construiește viitorul. Fără speranță, vom fi administratori, echilibriști ai prezentului și nu profeți și constructori ai viitorului.

Fraților și surorilor, vă mulțumesc pentru angajarea voastră. Vă binecuvântez și vă urez să fiți artizani de democrație și martori contagioși de participare. Și cu rugăminte vă cer să vă rugați pentru mine, pentru că această muncă nu este ușoară. Mulțumesc.

Acum, să ne rugăm împreună și vă voi da binecuvântarea.

Recitarea rugăciunii Tatăl nostru.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătrașcu

Note:

[1] G. Toniolo, Democrazia cristiana. Concetti e indirizzi, I, Città del Vaticano, 1949, 29.

[2] Cf. Conciliul Ecumenic Vatican II, Constituția pastorală Gaudium et spes, 1.

[3] Conferința Episcopală Italiană, Restabilirea și reînnoirea Săptămânilor Sociale ale Catolicilor Italieni, 20 noiembrie, nr. 4.

[4] A. Moro, Il fine è l’uomo, Edizioni di Comunità, Roma, 2018, 25.

[5] Discurs la Consiliul Europei, Strasbourg, 24 noiembrie 2014.

[6] Scrisoarea enciclică Fratelli tutti, 110.

[7] Ivi, 157.

[8] Ibid.

[9] Ivi, 180-182.




Urmărește ercis.ro on Twitter
Caută pe site

Biblia on-line

Breviarul on-line


Liturgia Orelor
Magisteriu.ro


Documentele Bisericii
ITRC "Sf. Iosif"


Institutul Teologic Iași
Vaticannews.va


Știri din viața Bisericii
Catholica.ro


știri interne și externe
Pastoratie.ro


resurse pentru pastorație
Profamilia.ro


pastorația familiilor
SanctuarCacica.ro


Basilica Minor Cacica
Centrul de Asistență Comunitară "Sfânta Tereza de Calcutta"

Episcopia Romano-Catolică de Iași * Bd. Ștefan cel Mare și Sfânt, 26, 700064 - Iași (IS)
tel. 0232/212003 (Episcopie); 0232/212007 (Parohie); e-mail: editor@ercis.ro
design și conținut copyright 2001-2024 *  * toate drepturile rezervate * găzduit de HostX.ro * stat