Vizita pastorală a Sfântului Părinte Francisc la Trieste (duminică, 7 iulie 2024)

Discursul Sfântului Părinte adresat participanţilor la a 50-a Săptămână Socială a Catolicilor din Italia [3-7 iulie]

Stimate autorităţi,
iubiţi fraţi episcopi,
domnilor cardinali,
fraţilor şi surorilor, bună ziua!

© Vatican Media

Îi mulţumesc cardinalului Zuppi şi Monseniorului Baturi, pentru că m-au invitat să împărtăşesc cu voi această sesiune conclusivă. Îl salut pe Monseniorul Renna şi Comitetul Ştiinţific şi de Organizare a Săptămânilor Sociale. În numele tuturor exprim recunoştinţă Monseniorului Trevisi pentru primirea Diecezei de Trieste.

Prima dată când am auzit vorbindu-se despre Trieste a fost de la bunicul meu care a făcut 1914 pe Piave. El ne învăţa multe cântece şi era unul despre Trieste: "Generalul Cadorna a scris reginei: «Dacă vrei să priveşti Trieste, să-l priveşti în cartolină»". Aceasta este prima dată când am auzit oraşul menţionat.

Aceasta a fost a 50-a Săptămână Socială. Istoria "Săptămânilor" se împleteşte cu istoria Italiei, şi asta deja spune mult: spune despre o Biserică sensibilă la transformările societăţii şi preocupată să contribuie la binele comun. Întăriţi de această experienţă, aţi voit să aprofundaţi o temă de mare actualitate: "În inima democraţiei. A participa între istorie şi viitor".

Fericitul Giuseppe Toniolo, care a început această iniţiativă în 1907, afirma că democraţia se poate defini ca "acea orânduire civilă în care toate forţele sociale, juridice şi economice, în plinătatea dezvoltării lor ierarhice, cooperează tocmai la binele comun, reajungând în ultimul rezultat în folosul prevalent al claselor inferioare"[1]. Aşa spunea Toniolo. În lumina acestei definiţii, este evident că în lumea de astăzi democraţia, să spunem adevărul, nu se bucură de sănătate bună. Asta ne interesează şi ne preocupă, pentru că este în joc binele omului, şi nimic din ceea ce este uman nu poate să fie străin de acesta[2].

În Italia s-a maturat orânduirea democratică după Al Doilea Război Mondial graţie şi contribuţiei determinante a catolicilor. Putem fi mândri de această istorie, asupra căreia a avut incidenţă şi experienţa Săptămânilor Sociale; şi, fără a mitiza trecutul, trebuie să scoatem învăţătură din el pentru a asuma responsabilitatea de a construi ceva bun în timpul nostru. Această atitudine se regăseşte în Nota pastorală cu care în 1988 episcopatul italian a restabilit Săptămânile Sociale. Citez finalităţile: "A da sens angajării tuturor pentru transformarea societăţii; a da atenţie oamenilor care rămân în afară sau la marginile proceselor şi ale mecanismelor economice învingătoare; a da spaţiu solidarităţii sociale în toate formele sale; a da sprijin revenirii unei etici atente la binele comun […]; a da semnificaţie dezvoltării ţării, înţeleasă […] ca îmbunătăţire globală a calităţii vieţii, a convieţuirii colective, a participării democratice, a libertăţii autentice"[3]. Încheiat citatul.

Această viziune, înrădăcinată în Doctrina Socială a Bisericii, cuprinde câteva dimensiuni ale angajării creştine şi o lectură evanghelică a fenomenelor sociale care nu sunt valabile numai pentru contextul italian, ci reprezintă un avertisment pentru întreaga societate umană şi pentru drumul tuturor popoarelor. De fapt, aşa cum criza democraţiei este transversală la diferite realităţi şi naţiuni, în acelaşi mod atitudinea responsabilităţii faţă de transformările sociale este o chemare adresată tuturor creştinilor, oriunde ar trăi şi ar acţiona ei, în orice parte a lumii.

Există o imagine care rezumă toate acestea şi pe care voi aţi ales-o ca simbol al acestei întâlniri: inima. Pornind de la această imagine, vă propun două reflecţii pentru a alimenta parcursul viitor.

În prima putem să ne imaginăm criza democraţiei ca o inimă rănită. Ceea ce limitează participarea este sub ochii noştri. Dacă construcţia şi inteligenţa arată o inimă "infarctuată", trebuie să preocupe şi diferitele forme de excludere socială. De fiecare dată când cineva este marginalizat, tot corpul social suferă. Cultura rebutului desenează un oraş unde nu este loc pentru cei săraci, cei care trebuie să se nască, persoanele fragile, bolnavii, copiii, femeile, tinerii, bătrânii. Aceasta este cultura rebutului. Puterea devine autoreferenţială – aceasta este o boală urâtă –, incapabilă de ascultare şi de slujire a persoanelor. Aldo Moro amintea că "un stat nu este cu adevărat democratic dacă nu este în slujba omului, dacă nu are ca scop suprem demnitatea, libertatea, autonomia persoanei umane, dacă nu este respectuoasă faţă de acele formaţiuni sociale în care persoana umană se desfăşoară în mod liber şi în care ea integrează propria personalitate"[4]. Nici însuşi cuvântul "democraţie" nu coincide pur şi simplu cu votul poporului; între timp pe mine mă preocupă numărul redus al oamenilor care au mers să voteze. Ce înseamnă aceea? Nu este numai votul poporului, ci cere să se creeze condiţiile pentru ca toţi să se poată exprima şi să poată participa. Şi participarea nu se improvizează: se învaţă de când suntem copii, de când suntem tineri, şi trebuie "antrenată", şi la simţul critic faţă de tentaţiile ideologice şi populiste. În această perspectivă, aşa cum am avut ocazia de a aminti cu ani în urmă vizitând Parlamentul European şi Consiliul Europei, este important să se evidenţieze "aportul pe care creştinismul îl poate furniza astăzi dezvoltării culturale şi sociale europene în cadrul unei relaţii corecte între religie şi societate"[5], promovând un dialog rodnic cu comunitatea civilă şi cu instituţiile politice, pentru că, iluminându-ne reciproc şi eliberându-ne de zgura ideologiei, putem demara o reflecţie comună în mod special despre temele legate de viaţa umană şi de demnitatea persoanei.

Ideologiile sunt seducătoare. Cineva le compara cu ceea ce cânta flautistul din Hamelin; seduc, dar te fac să te negi.

În acest scop rămân rodnice principiile de solidaritate şi subsidiaritate. De fapt, un popor stă împreună prin legăturile care-l constituie, iar legăturile se întăresc atunci când fiecare este valorizat. Fiecare persoană are o valoare; fiecare persoană este importantă. Democraţia cere mereu trecerea de la a fi de partea cuiva la a participa, de la "a fi suporter" la a dialoga. "Atât timp cât sistemul nostru economico-social va mai produce o victimă şi va exista o singură persoană rebutată, nu va putea să fie sărbătoarea fraternităţii universale. O societate umană şi fraternă este în măsură să se străduiască pentru a asigura în mod eficient şi stabil ca toţi să fie însoţiţi în parcursul vieţii lor, nu numai pentru a avea grijă de nevoile primare, ci ca să poată da ceea ce au mai bun din ei, chiar dacă randamentul lor nu va fi cel mai bun, chiar dacă vor merge încet, chiar dacă eficienţa lor va fi mai puţin relevantă."[6] Toţi trebuie să se simtă parte dintr-un proiect de comunitate; nimeni nu trebuie să se simtă inutil. Anumite forme de asistenţialism care nu recunosc demnitatea persoanelor… Mă opresc la cuvântul asistenţialism. Asistenţialismul, numai astfel, este duşman al democraţiei, este duşman al iubirii faţă de aproapele. Şi anumite forme de asistenţialism care nu recunosc demnitatea persoanelor sunt ipocrizie socială. Să nu uităm asta. Şi ce este în spatele acestei distanţări de realitatea socială? Este indiferenţa, şi indiferenţa este un cancer al democraţiei, o neparticipare.

A doua reflecţie este o încurajare de a participa, pentru ca democraţia să se asemene cu o inimă vindecată. Asta este: mie îmi place să cred că în viaţa socială este necesar mult să se vindece inimile, să se vindece inimile. O inimă vindecată. Şi pentru aceasta trebuie exercitată creativitatea. Dacă privim în jurul nostru, vedem atâtea semne ale acţiunii Duhului Sfânt în viaţa familiilor şi a comunităţilor. Chiar şi în domeniile economiei, ideologiei, politicii, societăţii. Să ne gândim la cei care au făcut spaţiu în cadrul unei activităţi economice persoanelor cu dizabilităţi; la muncitorii care au renunţat la un drept al lor pentru a împiedica să fie concediaţi alţii; la comunităţile energetice renovabile care promovează ecologia integrală, ocupându-se şi de familiile aflate în sărăcie energetică; la administratorii care favorizează natalitatea, munca, şcoala, serviciile educative, casele accesibile, mobilitatea pentru toţi, integrarea migranţilor. Niciunul dintre aceste lucruri nu intră într-o politică fără participare. Inima politicii este de a face părtaş. Şi acestea sunt lucrurile pe care le face participarea, o îngrijire de toate; nu numai binefacerea, îngrijirea acestui lucru…, nu: a toate!

Fraternitatea face să înflorească raporturile sociale; şi, pe de altă parte, a avea grijă unii de alţii cere curajul de a ne gândi ca popor. Este nevoie de curaj pentru a ne gândi ca popor şi nu ca eu sau clanul meu, familia mea, prietenii mei. Din păcate, această categorie – "popor" – adesea este rău interpretată şi "ar putea duce la eliminarea chiar a cuvântului «democraţie» («conducere a poporului»). Cu toate acestea, pentru a afirma că societatea este mai mult decât simpla sumă a indivizilor, este necesar termenul «popor»"[7], care nu este populism. Nu, este un alt lucru: poporul. De fapt, "este foarte greu de proiectat ceva mare pe termen lung dacă nu se obţine ca să devină un vis colectiv"[8]. O democraţie cu inimă vindecată continuă să cultive vise pentru viitor, mizează, cheamă la implicare personală şi comunitară. A visa viitorul. A nu avea teamă.

Să nu ne lăsăm înşelaţi de soluţii uşoare. În schimb, să fim pasionaţi de binele comun. Ne revine misiunea de a nu manipula cuvântul democraţie nici de a-l deforma cu titluri goale de conţinut, capabile să justifice orice acţiune. Democraţia nu este o cutie goală, ci este legată de valorile persoanei, ale fraternităţii, precum şi ale ecologiei integrale.

Fiind catolici, în acest orizont, nu ne putem mulţumi cu o credinţă marginală sau privată. Asta înseamnă nu atât să fim ascultaţi, ci mai ales de a avea curajul să facem propuneri de dreptate şi de pace în dezbaterea publică. Avem ceva de spus, dar nu pentru a apăra privilegii. Nu. Trebuie să fim voce, voce care denunţă şi care propune într-o societate adesea afonă şi unde prea mulţi nu au voce. Atâţia, atâţia nu au voce. Atâţia. Aceasta este iubirea politică[9], care nu se mulţumeşte să aibă grijă de efecte, ci încearcă să înfrunte cauzele. Aceasta este iubirea politică. Este o formă de caritate care permite politicii să fie la înălţimea responsabilităţilor sale şi să iasă din polarizări, aceste polarizări care sărăcesc şi nu ajută la înţelegerea şi la înfruntarea provocărilor. La această caritate politică este chemată toată comunitatea creştină, în distincţia slujirilor şi a carismelor. Să ne formăm la această iubire, pentru a o pune în circulaţie într-o lume care este lipsită de pasiune civilă. Trebuie să reluăm pasiunea civilă, asta a marilor politicieni pe care i-am cunoscut. Să învăţăm tot mai mult şi mai bine să mergem împreună ca popor al lui Dumnezeu, pentru a fi plămadă de participare în mijlocul poporului din care facem parte. Şi acesta este un lucru important în acţiunea noastră politică, chiar şi a păstorilor noştri: a cunoaşte poporul, a fi aproape de popor. Un politician poate să fie ca un păstor care merge în faţa poporului, în mijlocul poporului şi în spatele poporului. În faţa poporului pentru a semnala un pic drumul; în mijlocul poporului, pentru a avea flerul poporului; în spatele poporului pentru a-i ajuta pe cei întârziaţi. Un politician care nu are flerul poporului este un teoretician. Îi lipseşte principalul.

Giorgio La Pira s-a gândit la protagonismul oraşelor, care nu au puterea de a face războaiele, dar care plătesc preţul cel mai mare pentru ele. Aşa îşi imagina un sistem de "punţi" între oraşele lumii pentru a crea ocazii de unitate şi de dialog. După exemplul lui La Pira, să nu lipsească laicatului catolic italian această capacitate de "a organiza speranţa". Aceasta este o misiune a voastră, de a organiza. A organiza şi pacea şi proiectele de politică bună care se pot naşte de jos. Pentru ce să nu se relanseze, să se susţină şi să se înmulţească eforturile pentru o formare socială şi politică, formare care să pornească de la tineri? Pentru ce să nu se împărtăşească bogăţia învăţăturii sociale a Bisericii? Putem să prevedem locuri de confruntare şi de dialog şi să favorizăm sinergii pentru binele comun. Dacă procesul sinodal ne-a antrenat la discernământul comunitar, orizontul Jubileului să ne găsească activi, pelerini de speranţă, pentru Italia de mâine. Ca discipoli ai Celui Înviat, să nu încetăm niciodată să alimentăm încrederea, fiind siguri că timpul este superior spaţiului. Să nu uităm asta. De atâtea ori credem că munca politică înseamnă a lua spaţii: nu! Înseamnă a paria pe timp, a demara procese, nu a lua locuri. Timpul este superior spaţiului şi să nu uităm că a demara procese este mai înţelept decât a ocupa spaţii. Eu vă recomand ca voi, în viaţa voastră socială, să aveţi curajul de a demara procese, mereu. Este creativitatea şi este şi legea vieţii. O femeie, atunci când naşte un copil, începe să demareze un proces şi îl însoţeşte. Şi noi în politică trebuie să facem acelaşi lucru.

Acesta este rolul Bisericii: a implica în speranţă, pentru că fără ea se administrează prezentul, dar nu se construieşte viitorul. Fără speranţă, vom fi administratori, echilibrişti ai prezentului şi nu profeţi şi constructori ai viitorului.

Fraţilor şi surorilor, vă mulţumesc pentru angajarea voastră. Vă binecuvântez şi vă urez să fiţi artizani de democraţie şi martori contagioşi de participare. Şi cu rugăminte vă cer să vă rugaţi pentru mine, pentru că această muncă nu este uşoară. Mulţumesc.

Acum, să ne rugăm împreună şi vă voi da binecuvântarea.

Recitarea rugăciunii Tatăl nostru.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Note:

[1] G. Toniolo, Democrazia cristiana. Concetti e indirizzi, I, Città del Vaticano, 1949, 29.

[2] Cf. Conciliul Ecumenic Vatican II, Constituţia pastorală Gaudium et spes, 1.

[3] Conferinţa Episcopală Italiană, Restabilirea şi reînnoirea Săptămânilor Sociale ale Catolicilor Italieni, 20 noiembrie, nr. 4.

[4] A. Moro, Il fine è l’uomo, Edizioni di Comunità, Roma, 2018, 25.

[5] Discurs la Consiliul Europei, Strasbourg, 24 noiembrie 2014.

[6] Scrisoarea enciclică Fratelli tutti, 110.

[7] Ivi, 157.

[8] Ibid.

[9] Ivi, 180-182.