Anul pastoral
2023‑2024

Sinod
2021-2024

RADIO ERCIS FM
ERCIS FM
În Dieceza de Iași
Librărie on-line


comandă acum această carte prin librăria noastră virtuală
Imitațiunea lui Cristos


la fiecare click
o altă meditație


 VIAȚA DIECEZEI 

Spes non confundit

Bula de convocare a Jubileului Ordinar al Anului 2025

Francisc
episcop de Roma,
slujitor al slujitorilor lui Dumnezeu,
celor care vor citi această scrisoare
speranța să le umple inima

1. "Spes non confundit", "speranța nu înșală" (Rom 5,5). Sub semnul speranței Apostolul Paul insuflă curaj comunității creștine din Roma. Speranța este și mesajul central al următorului Jubileu, pe care, conform tradiției, papa îl convocă la fiecare douăzeci și cinci de ani. Mă gândesc la pelerinii speranței care vor ajunge la Roma pentru a trăi Anul Sfânt și la cei care, neputând să ajungă în orașul apostolilor Petru și Paul, îl vor celebra în Bisericile particulare. Pentru toți să poată fi un moment de întâlnire vie și personală cu Domnul Isus, "poartă" de mântuire (cf. In 10,7.9); cu el, pe care Biserica are misiunea de a-l vesti mereu, pretutindeni și tuturor ca "speranța noastră" (1Tim 1,1).

Toți speră. În inima fiecărei persoane este cuprinsă speranța ca dorință și așteptare a binelui, deși nu știe ce va aduce cu sine ziua de mâine. Totuși, imprevizibilitatea viitorului face să apară sentimente uneori contrapuse: de la încredere la teamă, de la seninătate la descurajare, de la certitudine la îndoială. Întâlnim adesea persoane descurajate, care privesc la viitor cu scepticism și pesimism, ca și cum nimic nu le-ar putea oferi fericire. Fie ca Jubileul să fie pentru toți ocazie de a reînsufleți speranța. Cuvântul lui Dumnezeu ne ajută să găsim motivațiile sale. Să ne lăsăm conduși de ceea ce Apostolul Paul le scrie tocmai creștinilor din Roma.

Un cuvânt de speranță

2. "Așadar, justificați prin credință, avem pace de la Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Cristos, prin care am obținut, în credință, [posibilitatea] de a ajunge la acest har în care ne aflăm și ne lăudăm în speranța gloriei lui Dumnezeu. […] iar speranța nu înșală, pentru că iubirea lui Dumnezeu a fost revărsată în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dat" (Rom 5,1-2.5). Sunt multiple ideile de reflecție pe care le propune aici Sfântul Paul. Știm că Scrisoarea către Romani marchează un pasaj decisiv în activitatea sa de evanghelizare. Până în acel moment a desfășurat-o în zona orientală a imperiului și acum îl așteaptă Roma, cu tot ceea ce reprezintă ea în ochii lumii: o provocare mare, de înfruntat în numele vestirii evangheliei, care nu poate cunoaște bariere și nici granițe. Biserica din Roma nu a fost întemeiată de Paul, dar simte vie dorința de a ajunge acolo repede, pentru a duce tuturor evanghelia lui Isus Cristos, mort și înviat, ca vestire a speranței care împlinește promisiunile, duce la glorie și, întemeiată pe iubire, nu înșală.

3. De fapt, speranța se naște din iubire și se întemeiază pe iubirea care izvorăște din inima lui Isus străpunsă pe cruce: "Dacă, dușmani fiind, am fost reconciliați cu Dumnezeu prin moartea Fiului său, cu atât mai mult, reconciliați fiind, vom fi mântuiți prin viața lui" (Rom 5,10). Și viața sa se manifestă în viața noastră de credință, care începe cu Botezul, se dezvoltă în docilitatea față de harul lui Dumnezeu și de aceea este animată de speranță, mereu reînnoită și făcută fermă de acțiunea Duhului Sfânt.

De fapt, Duhul Sfânt, cu prezența sa perenă pe drumul Bisericii, este cel care iradiază în credincioși lumina speranței: el o ține aprinsă ca o flacără care nu se stinge niciodată, pentru a da sprijin și vigoare vieții noastre. De fapt, speranța creștină nu amăgește și nu înșală, pentru că este întemeiată pe certitudinea că nimic și nimeni nu ne va putea despărți de iubirea divină: "Cine ne va despărți de iubirea lui Cristos? Oare necazul sau strâmtorarea sau persecuția sau foametea sau lipsa de haine sau primejdia sau sabia? […] Dar în toate acestea noi suntem mai mult decât învingători prin cel care ne-a iubit. Căci sunt convins că nici moartea, nici viața, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele prezente, nici cele viitoare, nici puterile, nici înălțimile, nici adâncurile și nici vreo altă creatură nu va putea să ne despartă de iubirea lui Dumnezeu care este în Cristos Isus, Domnul nostru" (Rom 8,35.37-39). Iată de ce această speranță nu cedează în dificultăți: ea se întemeiază pe credință și este hrănită de iubire și astfel permite să mergem înainte în viață. Sfântul Augustin scrie în această privință: "În orice gen de viață, nu se trăiește fără aceste trei înclinații ale sufletului: a crede, a spera, a iubi"[1].

4. Sfântul Paul este foarte realist. Știe că viața este făcută din bucurii și din dureri, că iubirea este pusă la încercare când cresc dificultățile și speranța pare să se prăbușească în fața suferinței. Și totuși, scrie: "Ne lăudăm în suferință, știind că suferința aduce răbdare, răbdarea – virtute, virtutea – speranță" (Rom 5,3-4). Pentru Apostol, suferința și durerea sunt condițiile tipice ale celor care vestesc evanghelia în contexte de neînțelegere și de persecuție (cf. 2Cor 6,3-10). Dar în aceste situații, prin întuneric se observă o lumină: se descoperă cum evanghelizarea este sprijinită de forța care izvorăște din crucea și din învierea lui Cristos. Și asta duce la dezvoltarea unei virtuți strâns înrudite cu speranța: răbdarea. Suntem obișnuiți de acum să voim totul și imediat, într-o lume în care graba a devenit o constantă. Nu mai avem timp pentru a ne întâlni și adesea chiar și în familii devine dificil să ne întâlnim împreună și să vorbim cu calm. Răbdarea a fost pusă pe fugă de grabă, aducând o daună gravă persoanelor. De fapt, intră intoleranța, nervozitatea, uneori violența gratuită, care generează insatisfacție și închidere.

În afară de asta, în epoca internetului, unde spațiul și timpul sunt înlocuite de acel "aici și acum", răbdarea nu este de-a casei. Dacă am mai fi capabili să privim cu uimire la creație, am putea înțelege cât de decisivă este răbdarea. A aștepta alternarea anotimpurilor cu roadele lor; a observa viața animalelor și ciclurile dezvoltării lor; a avea ochii simpli ai Sfântului Francisc care în Cântarea creaturilor, scrisă chiar în urmă cu 800 de ani, percepea creația ca o mare familie și numea soarele "frate" și luna "soră"[2]. A redescoperi răbdarea ne face mult bine nouă și celorlalți. Sfântul Paul recurge adesea la răbdare pentru a sublinia importanța perseveranței și a încrederii în ceea ce a fost promis de Dumnezeu, dar, înainte de toate, mărturisește că Dumnezeu este răbdător cu noi, el care este "Dumnezeul statorniciei și al mângâierii" (Rom 15,5). Răbdarea, și ea rod al Duhului Sfânt, ține vie speranța și o consolidează ca virtute și stil de viață. Prin urmare, să învățăm să cerem adesea harul răbdării, care este fiică a speranței și în același timp o susține.

Un drum de speranță

5. Din această împletire de speranță și răbdare apare clar cum viața creștină este un drum, care are nevoie și de momente forte pentru a hrăni și a înzdrăveni speranța, însoțitoare de neînlocuit care ne face să întrevedem destinația: întâlnirea cu Domnul Isus. Îmi place să cred că un parcurs de har, animat de spiritualitatea populară, a precedat convocarea, în anul 1300, a primului Jubileu. De fapt, nu putem uita diferitele forme prin care harul iertării s-a revărsat cu îmbelșugare asupra sfântului popor credincios al lui Dumnezeu. De exemplu, amintim marea "iertare" pe care Sfântul Celestin al V-lea a voit s-o acorde celor care mergeau la Bazilica "Santa Maria di Collemaggio", la L’Aquila, în zilele de 28 și 29 august 1294, cu șase ani înainte ca Papa Bonifaciu al VIII-lea să instituie Anul Sfânt. Așadar, Biserica experimenta deja harul jubiliar al milostivirii. Și încă înainte, în 1216, Papa Honoriu al II-lea a primit rugămintea Sfântului Francisc care cerea indulgența pentru cei care aveau să viziteze Porțiuncula în primele două zile din august. Același lucru se poate afirma pentru pelerinajul la Santiago de Compostela: de fapt, Papa Calixt al II-lea, în 1122, a acordat să se celebreze Jubileul acelui sanctuar de fiecare dată când sărbătoarea apostolului Iacob cădea duminica. Este bine ca această modalitate "răspândită" de celebrări jubiliare să continue, așa încât forța iertării lui Dumnezeu să susțină și să însoțească drumul comunităților și al persoanelor.

Nu întâmplător pelerinajul exprimă un element fundamental al fiecărui eveniment jubiliar. A porni la drum este tipic pentru cel care merge în căutarea sensului vieții. Pelerinajul pe jos favorizează mult redescoperirea valorii tăcerii, a oboselii, a esențialității. ȘNici în anul următor pelerinii speranței nu vor evita să parcurgă căi antice și moderne pentru a trăi intens experiența jubiliară. În afară de asta, în același oraș Roma vor fi prezente itinerare de credință, adăugate la cele tradiționale ale catacombelor și ale celor Șapte Biserici. A tranzita de la o țară la alta, ca și cum granițele ar fi depășite, a trece de la un oraș la altul în contemplarea creației și a operelor de artă va permite să se prețuiască experiențe și culturi diferite, pentru a purta în noi frumusețea care, armonizată de rugăciune, conduce la mulțumirea adusă lui Dumnezeu pentru minunățiile săvârșite de el. Bisericile jubiliare, de-a lungul parcursurilor și în Urbe, vor putea fi oaze de spiritualitate unde să ne răcorim drumul credinței și să ne adăpăm la izvoarele speranței, înainte de toate apropiindu-ne de sacramentul Reconcilierii, punct de plecare de neînlocuit al unui drum real de convertire. În Bisericile particulare să se îngrijească în mod special pregătirea preoților și a credincioșilor la spovezi și accesibilitatea la sacrament în forma individuală.

La acest pelerinaj vreau să adresez o invitație deosebită credincioșilor din Bisericile orientale, îndeosebi celor care deja sunt în comuniune deplină cu succesorul lui Petru. Ei, care au suferit mult, adesea până la moarte, pentru fidelitatea lor față de Cristos și față de Biserică, trebuie să se simtă în mod deosebit bineveniți în această Romă care este Mamă și pentru ei și care păstrează atâtea amintiri ale prezenței lor. Biserica Catolică, îmbogățită de liturgiile lor foarte vechi, de teologia și de spiritualitatea Părinților, călugări și teologi, vrea să exprime simbolic primirea lor și a fraților și surorilor ortodocși, într-o epocă în care deja trăiesc pelerinajul Via Crucis, cu care sunt constrânși adesea să părăsească țările lor de origine, țările lor sfinte, din care îi alungă spre țări mai sigure violența și instabilitatea. Pentru ei speranța de a fi iubiți de Biserică, ce nu-i va abandona, ci îi va urma oriunde vor merge, face și mai puternic semnul Jubileului.

6. Anul Sfânt 2025 se pune în continuitate cu precedentele evenimente de har. În ultimul Jubileu Ordinar s-a trecut pragul celor două mii de ani de la nașterea lui Isus Cristos. După aceea, la 13 martie 2015, am convocat Jubileul Extraordinar cu scopul de a manifesta și a permite să întâlnim "Fața milostivirii" lui Dumnezeu[3], veste centrală a evangheliei pentru fiecare persoană în orice epocă. Acum a venit timpul unui nou Jubileu, în care să deschidem larg iarăși Poarta Sfântă pentru a oferi experiența vie a iubirii lui Dumnezeu, care trezește în inimă speranța sigură a mântuirii în Cristos. În același timp, acest An Sfânt va orienta drumul spre o altă dată fundamentală pentru toți creștinii: de fapt, în 2033 se vor celebra cei două mii de ani ai Răscumpărării săvârșite prin pătimirea, moartea și învierea Domnului Isus. Astfel, suntem în fața unui parcurs marcat de mari etape, în care harul lui Dumnezeu precedă și însoțește poporul care merge cu zel în credință, activ în caritate și perseverent în speranță (cf. 1Tes 1,3).

Susținut de o așa de lungă tradiție și având certitudinea că acest An jubiliar va putea să fie pentru toată Biserica o intensă experiență de har și de speranță, stabilesc ca Poarta Sfântă a Bazilicii "Sfântul Petru" din Vatican să fie deschisă la 24 decembrie din acest an 2024, dând astfel început Jubileului Ordinar. Duminica următoare, 29 decembrie 2024, voi deschide Poarta Sfântă a catedralei mele "Sfântul Ioan din Lateran", care la 9 noiembrie anul acesta va celebra 1700 de ani de la dedicare. După aceea, la 1 ianuarie 2025, solemnitatea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, va fi deschisă Poarta Sfântă a Bazilicii papale "Santa Maria Maggiore". În sfârșit, duminică, 5 ianuarie, va fi deschisă Poarta Sfântă a Bazilicii papale "Sfântul Paul din afara zidurilor". Aceste ultime trei Porți Sfinte vor fi închise duminică, 28 decembrie, în același an.

În afară de asta, stabilesc ca duminică, 29 decembrie 2024, în toate catedralele și con-catedralele, episcopii diecezani să celebreze Sfânta Euharistie ca deschidere solemnă a Anului jubiliar, conform Ritualului care va fi prestabilit pentru această ocazie. Pentru celebrarea în con-catedrală, episcopul va putea să fie înlocuit de un delegat al său desemnat pentru acest scop. Pelerinajul de la o biserică, aleasă pentru collectio, spre catedrală să fie semnul drumului de speranță care, luminat de cuvântul lui Dumnezeu, îi unește pe credincioși. În el să se citească unele texte din documentul prezent și să se anunțe poporului Indulgența Jubiliară, care va putea să fie obținută conform prescrierilor conținute în același Ritual pentru celebrarea Jubileului în Bisericile particulare. În timpul Anului Sfânt, care în Bisericile particulare se va termina duminică, 28 decembrie 2025, să se aibă grijă ca poporul lui Dumnezeu să poată primi cu participare deplină fie vestire de speranță a harului lui Dumnezeu, fie semnele care atestă eficacitatea sa.

Jubileul Ordinar se va termina cu închiderea Porții Sfinte a Bazilicii papale "Sfântul Petru" din Vatican la 6 ianuarie 2026, Epifania Domnului. Fie ca lumina speranței creștine să ajungă la fiecare persoană, ca mesaj al iubirii lui Dumnezeu adresat tuturor! Și fie ca Biserica să fie martoră fidelă a acestei vești în fiecare parte a lumii!

Semne de speranță

7. În afară de a lua speranța în harul lui Dumnezeu, suntem chemați s-o redescoperim și în semnele timpurilor pe care Domnul ni le oferă. Așa cum afirmă Conciliul Vatican II, "Biserica are îndatorirea permanentă de a cerceta semnele timpurilor și de a le interpreta în lumina evangheliei, astfel încât să poată răspunde, într-un mod adaptat fiecărei generații, la întrebările fără sfârșit ale oamenilor asupra sensului vieții prezente și viitoare și asupra relației reciproce dintre ele"[4]. Așadar, este necesar să se dea atenție binelui atât de mult care este prezent în lume pentru a nu cădea în ispita de a ne considera înfrânți de rău și de violență. Dar semnele timpurilor, care cuprind dorința inimii umane, care are nevoie de prezența mântuitoare a lui Dumnezeu, cer să fie transformate în semne de speranță.

8. Primul semn de speranță să se traducă în pace pentru lume, care încă o dată se află cufundată în tragedia războiului. Uitucă a dramelor din trecut, omenirea este suspusă la o nouă și dificilă încercare care vede atâtea populații oprimate de brutalitatea violenței. Ce mai lipsește acestor popoare ceea ce nu au îndurat deja? Cum este posibil ca strigătul lor disperat de ajutor să nu-i determine pe responsabilii națiunilor să voiască să pună capăt prea multelor conflicte regionale, conștienți de consecințele care pot să rezulte la nivel mondial? Este prea mult a visa ca armele să tacă și să înceteze să aducă distrugere și moarte? Jubileul să amintească faptul că aceia care devin "făcători de pace vor fi numiți fii ai lui Dumnezeu" (Mt 5,9). Exigența păcii îi interpelează pe toți și impune să se urmărească proiecte concrete. Să nu lipsească angajarea diplomației pentru a construi cu curaj și creativitate spații de tratative care să aibă ca scop o pace durabilă.

9. A privi la viitor cu speranță echivalează și cu a avea o viziune despre viață încărcată de entuziasm de transmis. Din păcate, trebuie să constatăm cu tristețe că în atâtea situații această perspectivă lipsește. Prima consecință este pierderea dorinței de a transmite viața. Din cauza ritmurilor frenetice de viață, a temerilor cu privire la viitor, a lipsei de garanții de muncă și protecții sociale adecvate, de modele sociale în care cea care dictează agenda este căutarea profitului și nu îngrijirea relațiilor, se asistă în diferite țări la o îngrijorătoare scădere a natalității. Dimpotrivă, în alte context, "a inculpa creșterea demografică, și nu consumismul extrem și selectiv al câtorva, este un mod de a nu înfrunta problemele"[5].

Deschiderea la viață cu o maternitate și paternitate responsabilă este proiectul pe care Creatorul l-a înscris în inima și în trupul bărbaților și al femeilor, o misiune pe care Domnul o încredințează soților și iubirii lor. Este urgent ca, în afară de angajarea legislativă a statelor, să nu lipsească sprijinul convins al comunităților credincioase și al întregii comunități civile în toate componentele sale, pentru că dorința tinerilor de a da naștere la noi fii și fiice, ca rod al rodniciei iubirii lor, dă viitor oricărei societăți și este problemă de speranță: depinde de speranță și generează speranță.

De aceea, comunitatea creștină nu poate fi a doua față de nimeni în susținerea necesității unei alianțe sociale pentru speranță, care să fie inclusivă, și nu ideologică, și să lucreze pentru un viitor marcat de zâmbetul atâtor copii și copile care să umple prea multele leagăne goale în multe părți ale lumii. Dar toți, în realitate, au nevoie să recupereze bucuria de a trăi, pentru că ființa umană, creată după chipul și asemănarea lui Dumnezeu (cf. Gen 1,26), nu se poate mulțumi să supraviețuiască sau să trăiască mediocru, să se adapteze la prezent lăsându-se satisfăcut de realități numai materiale. Asta închide în individualism și corodează speranța, generând o tristețe care se cuibărește în inimă, făcându-ne acizi și intoleranți.

10. În Anul jubiliar vom fi chemați să fim semne tangibile de speranță pentru atâția frați și surori care trăiesc în condiții de suferință. Mă gândesc la deținuți care, privați de libertate, experimentează în fiecare zi, în afară de duritatea închiderii, golul afectiv, restricțiile impuse și, nu în puține cazuri, lipsa de respect. Propun guvernelor ca în Anul Jubileului să-și asume inițiative care să restituie speranță; forme de amnistie sau de iertare a pedepsei menite să ajute persoanele să recupereze încrederea în ele însele și în societate; parcursuri de reinserare în comunitate căreia să-i corespundă unei angajări concrete în respectarea legilor.

Este o chemare veche, care provine din cuvântul lui Dumnezeu și rămâne cu toată valoarea sa sapiențială în invocarea actelor de clemență și de eliberare care să permită să se reînceapă: "Să consacrați anul al cincizecilea și să vestiți libertatea în țară pentru toți locuitorii ei" (Lev 25,10). Ceea ce este stabilit de Legea mozaică este reluat de profetul Isaia: "Domnul m-a uns și m-a trimis să aduc vestea cea bună săracilor, să leg rănile celor cu inima zdrobită, să vestesc eliberare celor captivi și deschidere a porților celor închiși; să vestesc un an de bunătate a Domnului" (Is 61,1-2). Sunt cuvintele pe care Isus și le-a însușit la începutul activității sale, declarând în el însuși împlinirea "anului de bunătate a Domnului" (cf. Lc 4,18-19). În fiecare colț al pământului, credincioșii, în special păstorii, să se facă interpreți ai acestor instanțe, formând un singur glas care să ceară cu curaj condiții demne pentru cel care este închis, respectarea drepturilor umane și mai ales abolirea pedepsei cu moartea, măsură contrară credinței creștine și care elimină orice speranță de iertare și de reînnoire[6]. Pentru a oferi deținuților un semn concret de apropiere, eu însumi doresc să deschid o Poartă Sfântă într-o închisoare, ca să fie pentru ei un simbol care invită să privească la viitor cu speranță și cu angajare reînnoită de viață.

11. Semne de speranță vor fi oferite bolnavilor, care se află acasă sau în spital. Suferințele lor să poată găsi alinare în apropierea persoanelor care îi vizitează și în afectul pe care-l primesc. Faptele de milostenie sunt și fapte de speranță, care trezesc în inimi sentimente de recunoștință. Și recunoștința să ajungă la toți lucrătorii sanitari care, în condiții adesea dificile, exercită misiunea lor cu grijă atentă față de persoanele bolnave și mai fragile.

Să nu lipsească atenția inclusivă față de cei care, aflându-se în condiții de viață deosebit de obositoare, experimentează propria slăbiciune, în special dacă sunt afectate de patologii sau dizabilități care limitează mult autonomia personală. Grija față de ei este un imn adus demnității umane, o cântare de speranță care cere coralitatea întregii societăți.

12. Au nevoie de semne de speranță și cei care în ei înșiși o reprezintă: tinerii. Ei, din păcate, văd adesea prăbușindu-se visele lor. Nu-i putem înșela: pe entuziasmul lor se întemeiază viitorul. Este frumos a-i vedea eliberând energii, de exemplu atunci când își suflecă mânecile și se angajează voluntar în situațiile de calamitate și de greutate socială. Dar este trist a vedea tineri lipsiți de speranță; de altfel, atunci când viitorul este nesigur și impermeabil pentru vise, atunci când studiul nu oferă perspective și lipsa unui loc de muncă sau de o ocupație suficient de stabilă riscă să anuleze dorințele, este inevitabil ca prezentul să fie trăit în melancolie și în plictiseală. Iluzia drogurilor, riscul încălcării și căutarea efemerului creează în ei mai mult decât în alții confuzie și ascund frumusețea și sensul vieții, făcându-i să alunece în abisuri întunecate și determinându-i să facă gesturi autodistructive. Pentru aceasta Jubileul să fie în Biserică ocazie de elan față de ei: cu o reînnoită pasiune să ne îngrijim de copii, de studenți, de logodnici, de tinerele generații! Apropiere de tineri, bucurie și speranța Bisericii și a lumii!

13. Nu vor putea lipsi semne de speranță față de migranți, care abandonează țara lor în căutarea unei vieți mai bune pentru ei înșiși și pentru familiile lor. Așteptările lor să nu fie zădărnicite de prejudecăți și închideri; primirea, care deschide larg brațele pentru fiecare conform demnității sale, să fie însoțită de responsabilitate, pentru ca nimănui să nu-i fie negat dreptul de a construi un viitor mai bun. Atâtor evacuați, migranți și refugiați, pe care evenimentele internaționale controversate îi obligă să fugă pentru a evita războaie, violențe și discriminări, să le fie garantate siguranța și accesul la muncă și la instruire, instrumente necesare pentru inserarea lor în noul context social.

Comunitatea creștină să fie gata mereu să apere dreptul celor mai slabi. Să deschidă larg cu generozitate ușile primirii, pentru ca nimănui să nu-i lipsească speranța unei vieți mai bune. Să răsune în inimi cuvântul Domnului care, în marea parabolă a judecății finale, a spus: "Am fost străin și m-ați primit", pentru că "tot ceea ce ați făcut unuia dintre frații mei cei mai mici, mie mi-ați făcut" (Mt 25,35.40).

14. Semne de speranță merită bătrânii, care adesea experimentează singurătate și sentiment de abandonare. A valoriza comoara care sunt ei, experiența lor de viață, înțelepciunea pe care o poartă și contribuția pe care sunt în măsură s-o ofere este o angajare pentru comunitatea creștină și pentru societatea civilă, chemate să lucreze împreună pentru alianța între generații.

Un gând deosebit adresez bunicilor, care reprezintă transmiterea credinței și a înțelepciunii de viață generațiilor mai tinere. Să fie susținuți de recunoștința copiilor și de iubirea nepoților, care găsesc în ei înrădăcinare, înțelegere și încurajare.

15. Speranță invoc în mod îndurerat pentru miliardele de săraci cărora adesea le lipsește necesarul pentru a trăi. În fața succesiunii de valuri mereu noi de sărăcire, există riscul de a ne obișnui și de a ne resemna. Dar nu putem să ne abatem privirea de la situații atât de dramatice, care se întâlnesc de acum peste tot, nu numai în zone determinate ale lumii. Întâlnim persoane sărace sau sărăcite în fiecare zi și uneori pot fi vecini ai noștri de casă. Adesea nu au o locuință, nici mâncarea adecvată pentru o zi. Suferă excluderea și indiferența atâtora. Este scandalos că, într-o lume dotată cu resurse enorme, destinate în largă parte armamentelor, săracii "sunt cea mai mare parte […], miliarde de persoane. Astăzi sunt menționați în dezbaterile politice și economice internaționale, dar de obicei problemele lor se pun ca un adaos, ca o chestiune care se adaugă aproape din obligație sau în manieră periferică, dacă nu sunt considerați o simplă daună colaterală. De fapt, în momentul realizării concrete, rămân frecvent pe ultimul loc"[7]. Să nu uităm: săracii, aproape întotdeauna, sunt victime, nu vinovați.

Apeluri pentru speranță

16. Făcând ecou la cuvântul antic al profeților, Jubileul amintește că bunurile pământului nu sunt destinate câtorva privilegiați, ci tuturor. Este necesar ca aceia care posedă bogății să se facă generoși, recunoscând fața fraților aflați în nevoie. Mă gândesc îndeosebi la cei cărora le lipsește apa și hrana: foamea este o plagă scandaloasă în trupul umanității noastre și invită pe toți la o tresăltare a conștiinței. Reînnoiesc apelul așa încât "cu banii care se folosesc în arme și în alte cheltuieli militare să constituim un Fond mondial pentru a elimina în sfârșit foamea și pentru dezvoltarea țărilor mai sărace, așa încât locuitorii lor să nu recurgă la soluții violente sau înșelătoare și să nu fie constrânși să-și abandoneze țările lor pentru a căuta o viață mai demnă"[8].

O altă invitație îndurerată doresc să adresez în vederea Anului jubiliar: este destinată națiunilor mai înstărite, ca să recunoască gravitatea atâtor decizii luate și să stabilească să ierte datoriile țărilor care niciodată nu vor putea să le restituie. Înainte de mărinimie, este o problemă de dreptate, agravată astăzi de o nouă formă de fărădelege de care am devenit conștienți: "De fapt, există o adevărată «datorie ecologică», mai ales între Nord și Sud, legată de dezechilibre comerciale cu consecințe în domeniul ecologic, precum și de folosirea disproporționată a resurselor naturale făcută istoric de unele țări"[9]. Așa cum învață Sfânta Scriptură, pământul îi aparține lui Dumnezeu și noi toți locuim pe el ca "străini și oaspeți" (Lev 25,23). Dacă într-adevăr vrem să pregătim în lume calea păcii, să ne angajăm să remediem motivele îndepărtate ale nedreptăților, să aplanăm datoriile nedrepte și insolvabile, să-i săturăm pe cei înfometați.

17. În timpul următorului Jubileu va cădea o dată foarte semnificativă pentru toți creștinii. De fapt, se vor împlini 1700 de ani de la celebrarea primului mare Conciliu ecumenic, cel din Niceea. Este bine de amintit că, încă din timpurile apostolice, păstorii s-au reunit în diferite ocazii în adunări cu scopul de a trata tematici doctrinale și probleme disciplinare. În primele secole ale credinței Sinoadele s-au înmulțit fie în Orientul, fie în Occidentul creștin, arătând cât de important era să se păstreze unitatea poporului lui Dumnezeu și vestirea fidelă a evangheliei. Anul jubiliar va putea să fie o oportunitate importantă pentru a da concretețe acestei forme sinodale, pe care comunitatea creștină o simte astăzi ca exprimare tot mai necesară pentru a corespunde mai bine urgenței evanghelizării: toți botezații, fiecare cu propria carismă și slujire, coresponsabili pentru ca multiple semne de speranță să mărturisească prezența lui Dumnezeu în lume.

Conciliul din Niceea a avut misiunea de a proteja unitatea, amenințată serios de negarea divinității lui Isus Cristos și a egalității sale cu Tatăl. Erau prezenți circa trei sute de episcopi, care s-au reunit în palatul imperial convocați la impulsul împăratului Constantin la 20 mai 325. După mai multe dezbateri, toți, cu harul Duhului, s-au recunoscut în Simbolul de credință pe care îl mărturisim și astăzi în celebrarea euharistică duminicală. Părinții conciliari au voit să înceapă acel Simbol folosind pentru prima dată expresia "Noi credem"[10], ca mărturie că în acel "Noi" toate Bisericile se regăseau în comuniune și toți creștinii mărturiseau aceeași credință.

Conciliul din Niceea este o piatră de hotar în istoria Bisericii. Aniversarea celebrării sale îi invită pe creștini să se unească în lauda și în aducerea de mulțumire Preasfintei Treimi și îndeosebi lui Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, "de o ființă cu Tatăl"[11], care ne-a revelat acest mister de iubire. Dar Niceea reprezintă și o invitație adresată tuturor Bisericilor și comunităților ecleziale de a înainta pe drumul spre unitatea vizibilă, de a nu înceta să caute forme adecvate pentru a corespunde pe deplin la rugăciunea lui Isus: "Ca toți să fie una, după cum tu, Tată, ești în mine și eu în tine, ca și ei să fie una în noi, pentru ca lumea să creadă că tu m-ai trimis" (In 17,21).

La Conciliul din Niceea s-a tratat și despre datarea Paștelui. În această privință, există și astăzi poziții diferite, care împiedică să se celebreze în aceeași zi evenimentul fundamental al credinței. Printr-o circumstanță providențială, asta se va întâmpla chiar în Anul 2025. Fie ca acest lucru să fie un apel pentru toți creștinii din Orient și din Occident să facă un pas hotărât spre unitate în jurul unei date comune pentru Paște. Mulți, este bine de amintit asta, nu mai cunosc disputele din trecut și nu înțeleg cum pot să subziste diviziuni în această privință.

Ancorați în speranță

18. Speranța, împreună cu credința și cu iubirea, formează tripticul "virtuților teologale", care exprimă esența vieții creștine (cf. 1Cor 13,13; 1Tes 1,3). În dinamismul indisolubil, speranța este aceea care, pentru a spune așa, imprimă orientarea, indică direcția și finalitatea existenței credincioase. De aceea Apostolul Paul ne invita să fim "plini de bucurie în speranță, statornici în încercare, stăruitori în rugăciune" (Rom 12,12). Da, avem nevoie să "prisosim în speranță" (cf. Rom 15,13) pentru a mărturisi în mod credibil și atrăgător credința și iubirea pe care le purtăm în inimă; pentru a fi bucuroasă credința , iubirea entuziastă; pentru ca fiecare să fie în măsură să dăruiască și numai un zâmbet, un gest de prietenie, o privire fraternă, o ascultare sinceră, o slujire gratuită, știind că, în Duhul lui Isus, asta poate să devină pentru cel care-l primește o sămânță rodnică de speranță. Dar care este fundamentul speranței noastre? Pentru a înțelege bine asta este bine să ne oprim asupra motivațiilor speranței noastre (cf. 1Pt 3,15).

19. "Cred în viața veșnică"[12]: așa mărturisește credința noastră și speranța creștină găsește în aceste cuvinte un pilon fundamental. De fapt, ea "este virtutea teologală prin care dorim […] viața veșnică drept fericire a noastră"[13]. Conciliul Ecumenic Vatican II afirmă: "Când lipsesc fundamentul divin și speranța vieții veșnice, demnitatea omului este foarte grav lezată, așa cum se constată adeseori astăzi, iar enigmele vieții și ale morții, ale vinovăției și ale durerii rămân fără soluție, astfel încât nu rareori oamenii se cufundă în disperare"[14]. În schimb, noi, în virtutea speranței în care am fost mântuiți, privind la timpul care se scurge, avem certitudinea că istoria omenirii și cea a fiecăruia dintre noi nu se îndreaptă spre un punct orb sau un abis întunecat, ci sunt orientate spre întâlnirea cu Stăpânul gloriei. Așadar, trăim în așteptarea întoarcerii sale și în speranța de a trăi pentru totdeauna în el: cu acest spirit ne însușim invocația emoționată a primilor creștini, cu care se termină Sfânta Scriptură: "Vino, Doamne Isuse!" (Ap 22,20).

20. Isus mort și înviat este inima credinței noastre. Sfântul Paul, enunțând în puține cuvinte acest conținut, folosind numai patru verbe, ne transmite "nucleul" speranței noastre: "V-am transmis, în primul rând, ceea ce am primit și eu: Cristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi, a fost înmormântat și a înviat a treia zi, după Scripturi. Și i s-a arătat lui Chefa, apoi celor doisprezece" (1Cor 15,3-5). Cristos a murit, a fost înmormântat, a înviat, s-a arătat. Pentru noi a trecut prin drama morții. Iubirea Tatălui l-a înviat în forța Duhului, făcând din umanitatea sa primele roade ale veșniciei pentru mântuirea noastră. Speranța creștină constă tocmai în asta: în fața morții, unde totul pare să se termine, se primește certitudinea că, grație lui Cristos, grație harului său care ne-a fost comunicat în Botez, "viața nu este luată, ci transformată"[15] pentru totdeauna. De fapt, la Botez, înmormântați împreună cu Cristos, primim în el înviat darul unei vieți noi, care dărâmă zidul morții, făcând din ea o trecere spre veșnicie.

Și dacă în fața morții, despărțire dureroasă care constrânge să lăsăm afectele cele mai dragi, nu este permisă nicio retorică, Jubileul ne va oferi oportunitatea de a redescoperi, cu recunoștință imensă, darul acelei vieți noi primite la Botez în măsură să transfigureze drama ei. Este semnificativ să regândim, în contextul jubiliar, la modul în care a fost înțeles acest mister încă din primele secole ale credinței. De exemplu, timp îndelungat, creștinii au construit o cadă baptismală în formă octogonală, și putem admira și astăzi multe baptisterii antice care păstrează această formă, ca la Roma la "Sfântul Ioan din Lateran". Ea arată că în izvorul baptismal este inaugurată ziua a opta, adică aceea a învierii, ziua care merge dincolo de ritmul obișnuit, marcat de scadența săptămânală, deschizând astfel ciclul timpului la dimensiunea veșniciei, la viața care durează pentru totdeauna: aceasta este destinația la care tindem în pelerinajul nostru pământesc (cf. Rom 6,22).

Mărturia cea mai convingătoare a acestei speranțe ne este oferită de martiri, care, tari în credința în Cristos înviat, au știut să renunțe la însăși viața de aici de pe pământ numai să nu-l trădeze pe Domnul lor. Ei sunt prezenți în toate epocile și sunt numeroși, probabil mai mulți ca oricând, în zilele noastre, ca mărturisitori ai vieții care nu are sfârșit. Avem nevoie să păstrăm mărturia lor pentru a face rodnică speranța noastră.

Acești martiri, apartenenți la diferitele tradiții creștine, sunt și semințe de unitate pentru că exprimă ecumenismul sângelui. De aceea, în timpul Jubileului, este dorința mea vie să nu lipsească o celebrare ecumenică în așa fel încât să facă evidentă bogăția mărturiei acestor martiri.

21. Așadar, ce va fi cu noi după moarte? Cu Isus dincolo de acest prag este viața veșnică, care constă în comuniunea deplină cu Dumnezeu, în contemplarea și participarea iubirii sale infinite. Ceea ce trăim acum în speranță, atunci vom vedea în realitate. Sfântul Augustin scria în această privință: "Când mă voi fi unit cu tine cu toată ființa mea, nu va exista pentru mine durere și suferință oriunde. Va fi viață adevărată viața mea, plină în întregime de tine"[16]. Așadar, ce va caracteriza această plinătate de comuniune? Faptul de a fi fericiți. Fericirea este vocația ființei umane, o destinație care îi interesează pe toți.

Dar ce este fericirea? Ce fericire așteptăm și dorim? Nu o veselie trecătoare, o satisfacție efemeră care, odată dobândită, cere iar și tot mai mult, într-o spirală de aviditate în care sufletul uman nu este sătul niciodată, ci tot mai gol. Avem nevoie de o fericire care să se împlinească definitiv în ceea ce ne realizează, adică în iubire, așa încât să putem spune, deja acum: "Sunt iubit, așadar, exist; și voi exista pentru totdeauna în Iubirea care nu înșală și de care nimic și nimeni nu mă va putea despărți niciodată". Amintim iarăși cuvintele Apostolului: "Căci sunt convins că nici moartea, nici viața, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele prezente, nici cele viitoare, nici puterile, nici înălțimile, nici adâncurile și nici vreo altă creatură nu va putea să ne despartă de iubirea lui Dumnezeu care este în Cristos Isus, Domnul nostru" (Rom 8,38-39).

22. O altă realitate legată cu viața veșnică este judecata lui Dumnezeu, atât la sfârșitul existenței noastre, cât și la sfârșitul timpurilor. Arta a încercat adesea s-o reprezinte – să ne gândim la capodopera lui Michelangelo în Capela Sixtină –, primind concepția teologică a timpului și transmițând în cel care se uită un sentiment de teamă. Dacă este corect să ne dispunem cu mare conștiinciozitate și seriozitate la momentul care recapitulează existența, în același timp este necesar să facem asta mereu în dimensiunea speranței, virtute teologală care susține viața și permite să nu cădem în frică. Judecata lui Dumnezeu care este iubire (cf. 1In 4,8.16) nu va putea decât să se bazeze pe iubire, în mod special pe ceea ce am practicat sau nu față de cei mai nevoiași, în care Cristos, Judecătorul însuși, este prezent (cf. Mt 25,31-46). Prin urmare, este vorba de o judecată diferită de cea a oamenilor și a tribunalelor pământești; trebuie înțeleasă ca o relație de adevăr cu Dumnezeu-iubire și cu noi înșine în cadrul misterului insondabil al milostivirii divine. Sfânta Scriptură afirmă în această privință: "L-ai învățat pe poporul tău, prin astfel de lucrări, că cel drept trebuie să fie iubitor de oameni și-i faci pe fiii tăi să spere că le dai convertire de păcate […] și, când suntem judecați, să așteptăm îndurare" (Înț 12,19.22). Cum scria Benedict al XVI-lea: "în momentul Judecății experimentăm și primim această prevalare a iubirii sale asupra întregului din lume și din noi. Durerea iubirii devine mântuirea noastră și bucuria noastră"[17].

Așadar, judecata se referă la mântuirea în care sperăm și pe care Isus ne-a obținut-o cu moartea și învierea sa. Pentru aceasta, ea este menită să deschidă la întâlnirea definitivă cu el. Și pentru că în acest context nu se poate crede că răul făcut rămâne ascuns, el are nevoie să fie purificat, pentru a ne permite trecerea definitivă în iubirea lui Dumnezeu. Se înțelege în acest sens necesitatea de a ne ruga pentru cei care au încheiat drumul pământesc, solidaritate în mijlocirea rugătoare care își are propria eficacitate în comuniunea sfinților, în legătura comună care ne unește în Cristos, primul născut al creației. Astfel, indulgența jubiliară, în virtutea rugăciunii, este destinată în mod deosebit celor care ne-au precedat, ca să obțină milostivire deplină.

23. De fapt, indulgența permite să descoperim cât de nelimitată este milostivirea lui Dumnezeu. Nu este o întâmplare că în antichitate termenul "milostivire" era interschimbabil cu acela de "indulgență", tocmai pentru că el vrea să exprime plinătatea iertării lui Dumnezeu care nu are granițe.

Sacramentul Pocăinței ne asigură că Dumnezeu șterge păcatele noastre. Revin cu încărcătura lor de mângâiere cuvintele Psalmului: "El îți iartă toate nelegiuirile și te vindecă de orice boală. El îți răscumpără viața din adânc și te încununează cu îndurare și dragoste. […] Domnul este îndurător și milostiv, el este îndelung răbdător și plin de îndurare. […] El nu face după greșelile noastre, nici nu ne răsplătește după fărădelegile noastre. Cât sunt de sus cerurile față de pământ, tot atât de mare este îndurarea sa față de cei care se tem de el. Cât de departe este răsăritul de apus, atât de mult îndepărtează de la noi nelegiuirile noastre" (Ps 103,3-4.8.10-12). Reconcilierea sacramentală nu este numai o frumoasă oportunitate spirituală, ci reprezintă un pas decisiv, esențial și indispensabil pentru drumul de credință al fiecăruia. Acolo îi permitem Domnului să distrugă păcatele noastre, să ne vindece inima, să ne ridice și să ne îmbrățișeze, să ne facă să cunoaștem fața sa duioasă și compătimitoare. De fapt, nu există mod mai bun pentru a-l cunoaște pe Dumnezeu decât să ne lăsăm reconciliați de el (cf. 2Cor 5,20), gustând iertarea sa. Așadar, să nu renunțăm la Spovadă, ci să redescoperim frumusețea sacramentului vindecării și al bucuriei, frumusețea iertării păcatelor!

Totuși, așa cum știm din experiență personală, păcatul "lasă semnul", poartă cu sine consecințe: nu numai exterioare, fiind consecințe ale răului comis, ci și interioare, deoarece "orice păcate, chiar veniale, antrenează un atașament nesănătos față de făpturi, ce are nevoie de purificare, fie aici pe pământ, fie după moarte, în starea numită purgator"[18]. Așadar, rămân, în umanitatea noastră slabă și atrasă de rău, "reziduuri ale păcatului". Ele sunt înlăturate de indulgență, mereu prin harul lui Cristos, care, așa cum a scris Sfântul Paul al VI-lea, este "«indulgența» noastră"[19]. Penitențiaria Apostolică se va îngriji să dea dispozițiile pentru a putea obține și a face efectivă practica Indulgenței Jubiliare.

Această experiență plină de iertare nu poate decât să deschidă inima și mintea ca să ierte. Iertarea nu schimbă trecutul, nu poate modifica tot ceea ce s-a întâmplat deja; și totuși, iertarea poate permite să se schimbe viitorul și să se trăiască în mod diferit, fără supărare, invidie și răzbunare. Viitorul luminat de iertare permite să se citească trecutul cu ochi diferiți, mai senini, deși încă brăzdați de lacrimi.

În Jubileul Extraordinar trecut am instituit Misionarii Milostivirii, care continuă să desfășoare o misiune importantă. Fie ca și în timpul următorului Jubileu să exercite slujirea lor, restituind speranță și iertând de fiecare dată când un păcătos li se adresează cu inimă deschisă și suflet căit. Să continue să fie instrumente de reconciliere și să ajute să se privească viitorul cu speranța inimii care provine din milostivirea Tatălui. Doresc ca episcopii să se poată folosi de slujirea lor prețioasă, în special trimițându-i acolo unde speranța este pusă la grea încercare, ca în închisori, în spitale și în locurile în care demnitatea persoanei este călcată în picioare, în situațiile cele mai sărace și în contextele de degradare mai mare, pentru ca nimeni să nu fie lipsit de posibilitatea de a primi iertarea și mângâierea lui Dumnezeu.

24. Speranța are în Născătoarea de Dumnezeu cea mai înaltă martoră. În ea vedem cum speranța nu este optimism efemer, ci dar de har în realismul vieții. Ca orice mamă, de fiecare dată când privea la Fiul, se gândea la viitorul său și, cu siguranță, în inimă rămâneau sculptate acele cuvinte pe care Simeon i le-a adresat în templu: "Acesta este pus spre căderea și spre ridicarea multora în Israel și ca semn de contradicție – ca să se dezvăluie gândurile din multe inimi –, iar o sabie va străpunge sufletul tău!" (Lc 2,34-35). Și la picioarele crucii, în timp ce-l vedea pe Isus nevinovat suferind și murind, deși străbătută de o durere sfâșietoare, repeta "da"-ul său, fără a pierde speranța și încrederea în Domnul. În acest mod ea coopera pentru noi la împlinirea a ceea ce a spus Fiul său, anunțând că va trebui "să sufere multe, să fie respins de bătrâni, de arhierei și cărturari, să fie ucis și a treia zi să învie" (Mc 8,31), și în travaliul acelei dureri oferite din iubire devenea Mama noastră, Mamă a speranței. Nu este o întâmplare că evlavia populară continuă să o invoce pe Sfânta Fecioară ca Stella maris, un titlu expresiv al speranței sigure că în evenimentele furtunoase ale vieții Născătoarea de Dumnezeu vine în ajutorul nostru, ne sprijină și ne invită să avem încredere și să continuăm să sperăm.

În această privință, îmi place să amintesc că Sanctuarul Stăpânei Noastre de Guadalupe, în Ciudad de Mexico, se pregătește să celebreze, în 2031, cei 500 de ani de la prima apariție a Fecioarei. Prin tânărul Juan Diego, Născătoarea de Dumnezeu transmitea un mesaj revoluționar de speranță pe care și astăzi îl repetă tuturor pelerinilor și credincioșilor: "Oare nu sunt aici eu, care sunt mama ta?"[20]. Un mesaj asemănător este imprimat în inimi în atâtea sanctuare mariane răspândite în lume, destinații pentru numeroși pelerini, care încredințează Născătoarei de Dumnezeu preocupări, dureri și așteptări. În acest An Jubiliar, sanctuarele să fie locuri sfinte de primire și spații privilegiate pentru a genera speranță. Invit pe pelerinii care vor veni la Roma să facă o oprire de rugăciune în sanctuarele mariane din oraș pentru a o venera pe Fecioara Maria și a invoca ocrotirea sa. Sunt încrezător că toți, în special cei care suferă și sunt încercați, vor putea experimenta apropierea cea mai afectuoasă a mamei, care nu-i abandonează niciodată pe fiii săi, ea care pentru sfântul popor al lui Dumnezeu este "semn de speranță sigură și de mângâiere"[21].

25. În drum spre Jubileu, să ne întoarcem la Sfânta Scriptură și să simțim adresate nouă aceste cuvinte: "Noi, care căutăm scăpare, să avem o încurajare puternică pentru a ține cu tărie speranța care ne-a fost propusă. Pe aceasta o avem ca o ancoră a sufletului, sigură și puternică, ce pătrunde dincolo de catapeteasmă, unde a intrat pentru noi, ca premergător, Isus" (Evr 6,18-20). Este o invitație puternică de a nu pierde niciodată speranța care ne-a fost dăruită, de a o ține strânsă găsind refugiu în Dumnezeu.

Imaginea ancorei este sugestivă pentru a înțelege stabilitatea și siguranța pe care, în mijlocul apelor agitate ale vieții, le posedăm dacă ne încredințăm Domnului Isus. Furtunile nu vor putea niciodată să învingă, pentru că suntem ancorați în speranța harului, capabilă să ne facă să trăim în Cristos depășind păcatul, frica și moartea. Această speranță, cu mult mai mare decât satisfacțiile de fiecare zi și decât îmbunătățirile condițiilor de viață, ne transportă dincolo de încercări și ne îndeamnă să mergem fără a pierde din vedere măreția destinației la care suntem chemați, cerul.

Așadar, următorul Jubileu va fi un An Sfânt caracterizat de speranța care nu apune, aceea în Dumnezeu. Să ne ajute să regăsim și încrederea necesară în Biserică, precum și în societate, în relațiile interpersonale, în raporturile internaționale, în promovarea demnității fiecărei persoane și în respectarea creației. Mărturia credincioasă să poată fi în lume plămadă de speranță genuină, vestire de ceruri noi și pământ nou (cf. 2Pt 3,13), unde să locuiască în dreptate și în înțelegerea între popoare, îndreptați spre împlinirea promisiunii Domnului.

Să ne lăsăm atrași încă de acum de speranță și să permitem ca prin intermediul nostru să devină contagioasă pentru cei care o doresc. Fie ca viața noastră să le spună: "Așteaptă-l pe Domnul, fii tare, întărește-ți inima și nădăjduiește în Domnul" (Ps 27,14). Fie ca forța speranței să umple prezentul nostru, în așteptarea încrezătoare a întoarcerii Domnului Isus Cristos, căruia să-i fie lauda și gloria acum și în veacurile viitoare.

Dat la Roma, la "Sfântul Ioan din Lateran", la 9 mai, solemnitatea Înălțării Domnului Nostru Isus Cristos, din Anul 2024, al doisprezecelea de pontificat.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătrașcu

Note:

[1] Augustin, Discursuri, 198 augm., 2.

[2] Cf. Fonti Francescane, nr. 263,6.10.

[3] Cf. Francisc, Misericordiae Vultus, Bula de convocare a Jubileului Extraordinar al milostivirii, 11 aprilie 2015, nr. 1-3.

[4] Conciliul Ecumenic Vatican II, Constituția pastorală Gaudium et spes despre Biserica în lumea contemporană, 7 decembrie 1965, nr. 4.

[5] Francisc, Scrisoarea enciclică Laudato si’ despre îngrijirea casei comune, 24 mai 2015, nr. 50.

[6] Cf. Catehismul Bisericii Catolice, nr. 2267.

[7] Francisc, Laudato si’, cit., nr. 49.

[8] Francisc, Scrisoarea enciclică Fratelli tutti despre fraternitatea și prietenia socială, 3 octombrie 2020, nr. 262.

[9] Francisc, Laudato si’, cit., nr. 51.

[10] Simbolul nicenian: H. Denzinger – A. Schönmetzer, Enchiridion Symbolorum definitionum et declarationum de rebus fidei et morum, nr. 125.

[11] Ibid.

[12] Simbolul apostolilor: H. Denzinger – A. Schönmetzer, Enchiridion Symbolorum definitionum et declarationum de rebus fidei et morum, nr. 30.

[13] Catehismul Bisericii Catolice, nr. 1817.

[14] Conciliul Ecumenic Vatican II, Gaudium et spes, cit., nr. 21.

[15] Liturghierul Roman, Prefața pentru răposați I.

[16] Augustin, Confesiuni, X, 28.

[17] Benedict al XVI-lea, Scrisoarea enciclică Spe salvi, 30 noiembrie 2007, nr. 47.

[18] Catehismul Bisericii Catolice, nr. 1472.

[19] Paul al VI-lea. Scrisoarea apostolică Apostolorum limina, 23 mai 1974, II.

[20] Nican Mopohua, nr. 119.

[21] Conciliul Ecumenic Vatican II, Constituția dogmatică Lumen gentium despre Biserică, 21 noiembrie 1964, nr. 68.
link foto de la Vatican Media
© Vatican Media




Urmărește ercis.ro on Twitter
Caută pe site

Biblia on-line

Breviarul on-line


Liturgia Orelor
Magisteriu.ro


Documentele Bisericii
ITRC "Sf. Iosif"


Institutul Teologic Iași
Vaticannews.va


Știri din viața Bisericii
Catholica.ro


știri interne și externe
Pastoratie.ro


resurse pentru pastorație
Profamilia.ro


pastorația familiilor
SanctuarCacica.ro


Basilica Minor Cacica
Centrul de Asistență Comunitară "Sfânta Tereza de Calcutta"

Episcopia Romano-Catolică de Iași * Bd. Ștefan cel Mare și Sfânt, 26, 700064 - Iași (IS)
tel. 0232/212003 (Episcopie); 0232/212007 (Parohie); e-mail: editor@ercis.ro
design și conținut copyright 2001-2024 *  * toate drepturile rezervate * găzduit de HostX.ro * stat