Anul pastoral
2024‑2025

Sinod
2021-2024

RADIO ERCIS FM
ERCIS FM
În Dieceza de Iași
Librărie on-line


comandă acum această carte prin librăria noastră virtuală
Viețile sfinților


adevăratele modele de viață se găsesc aici


 VIAȚA DIECEZEI 

© Vatican Media

Prima predică de Postul Mare 2024 a card. Raniero Cantalamessa (23 februarie 2024)

Eu sunt pâinea vieții

La începutul acestor predici de Postul Mare, să repornim de la dialogul dintre Isus și apostoli la Cezareea lui Filip: "Venind în părțile Cezareii lui Filip, Isus i-a întrebat pe discipolii săi, zicând: «Cine spun oamenii că este Fiul Omului?». Ei i-au spus: «Unii, 'Ioan Botezătorul', alții, 'Ilie', alții, 'Ieremia sau unul dintre profeți'». El le-a spus: «Dar voi, cine spuneți că sunt eu?». Atunci Simon Petru a luat cuvântul și a zis: «Tu ești Cristos, Fiul Dumnezeului celui viu!»" (Mt 16,13-16).

Din tot dialogul, ne interesează, în acest moment, numai și exclusiv, a doua întrebare a lui Isus: "Dar voi, cine spuneți că sunt eu?". Însă nu o luăm în sensul cu care se înțelege de obicei acea întrebare; și anume, ca și cum pe Isus l-ar interesa să știe ce crede Biserica despre el sau ce ne spun despre el studiile noastre de teologie. Nu! Luăm acea întrebare cum trebuie luat fiecare cuvânt ieșit din gura lui Isus, adică modul cum este adresat, hic et nunc, celui care îl ascultă, singular, personal.

Pentru a realiza această examinare, ne vom lăsa ajutați de evanghelistul Ioan. În Evanghelia sa găsim o întreagă serie de declarații ale lui Isus, vestitele Ego eimi, "Eu sunt", cu care el revelează ce gândește, el, despre sine însuși, cine spune, el, că este: "Eu sunt pâinea vieții", "Eu sunt lumina lumii", și așa mai departe. Vom trece în revistă cinci dintre aceste auto-revelări și ne vom întreba de fiecare dată dacă el este cu adevărat pentru noi ceea ce spune el că este și cum să facem pentru ca el să fie așa tot mai mult.

Va fi un moment de trăit în mod particular. Adică nu cu privirea îndreptată spre exterior, spre problemele lumii și ale Bisericii însăși, cum suntem constrânși să facem în alte contexte, ci cu o privire introspectivă. Așadar, un moment intimist și dezlipit și de aceea, până la urmă, egoist? Nicidecum! Este un a ne evangheliza pentru a evangheliza, un a ne reumple cu Isus pentru a vorbi despre el "din redundanță de iubire", cum recomandau predicatorilor Constituțiile primare ale Ordinului meu Capucin; adică din convingere intimă, nu numai pentru a îndeplini un mandat.

* * *

Să începem de la primul din aceste "Eu sunt" ale lui Isus pe care-l întâlnim în a patra Evanghelie, la capitolul al șaselea: "Eu sunt pâinea vieții". Să ascultăm înainte de toate partea din textul care ne interesează mai direct:

Iar ei i-au spus: "Ce semn faci tu ca să vedem și să credem în tine? Ce înfăptuiești? Părinții noștri au mâncat mană în pustiu, după cum este scris: «Le-a dat să mănânce pâine din cer»". Atunci Isus le-a zis: "Adevăr, adevăr vă spun: nu Moise v-a dat pâinea din cer, ci Tatăl meu vă va da pâinea din cer, cea adevărată. Căci pâinea lui Dumnezeu este aceea care se coboară din cer și dă viață lumii". Ei i-au zis: "Doamne, dă-ne totdeauna pâinea aceasta!". Isus le?a spus: "Eu sunt pâinea vieții. Celui care vine la mine nu-i va mai fi foame și celui care crede în mine nu-i va mai fi sete niciodată" (In 6,30-35).

Un cuvânt cu privire la context. În prealabil, Isus a înmulțit cele cinci pâini de orz și cei doi pești pentru a sătura cinci mii de oameni. Apoi s-a eclipsat pentru a scăpa de entuziasmul oamenilor care vor să-l facă rege. Mulțimea îl caută și îl găsește pe celălalt mal al lacului.

În acest moment începe discursul lung cu care Isus încearcă să explice "semnul pâinii". Vrea să ne facă să înțelegem că există o altă pâine de căutat, pentru care cea materială este, întocmai, un "semn". Este aceeași procedură folosită cu femeia samariteană în capitolul 4 al Evangheliei. Acolo Isus vrea s-o conducă pe femeie să descopere o altă apă, dincolo de cea fizică ce adapă numai pentru un timp scurt; aici vrea să conducă mulțimea să caute o altă pâine, diferită de cea materială care satură pentru o singură zi. Samaritenei, care îi cere să aibă acea apă misterioasă și așteaptă venirea lui Mesia pentru a o obține, Isus îi răspunde: "Eu sunt, cel care îți vorbesc" (In 4,26). Mulțimii care pune acum aceeași întrebare pentru pâine îi răspunde: "Eu sunt pâinea vieții!".

Să ne întrebăm: Cum și unde se mănâncă această pâine a vieții? Răspunsul Părinților Bisericii era: în două "locuri" sau două moduri: în sacrament și în cuvânt, adică în Euharistie și în Scriptură. Este adevărat, existau accentuări diferite. Cineva, ca Origene și, printre latini, Ambroziu, insistă mai mult asupra cuvântului lui Dumnezeu. "Această pâine pe care o frânge Isus – scrie Sfântul Ambroziu comentând înmulțirea pâinilor – semnifică în mod mistic cuvântul lui Dumnezeu care fiind împărțit crește. El ne-a dat cuvintele sale ca pe niște pâini care se înmulțesc în gura noastră în timp ce le gustăm"[1]. Alții, precum Ciril Alexandrinul, accentuează interpretarea euharistică. Însă niciunul dintre ei nu a intenționat să vorbească despre un mod, cu excluderea celuilalt. Se vorbește despre cuvânt și despre Euharistie, ca despre "două mese" pregătite de Cristos. În Imitațiunea lui Cristos se citește: "Recunosc că am nevoie de două lucruri: adică de aliment și de lumină. Și mie, care sunt atât de slab, tu mi-ai dat, întocmai ca hrană, sfântul tău trup, și ca lumină ai pus în fața picioarelor mele «cuvântul tău» (Ps 118,105). Deoarece cuvântul lui Dumnezeu este lumină a sufletului și Sacramentul tău este pâine a vieții, n-aș putea să trăiesc în sfințenie dacă mi-ar lipsi aceste două lucruri. Ele ar putea să fie înțelese ca «două mese» puse într-o parte și într-alta în prețiosul templu al sfintei Biserici"[2].

Afirmația unilaterală a unuia dintre aceste două moduri de a mânca pâinea vieții cu excluderea celuilalt este rod al diviziunii nefaste petrecute în creștinismul occidental. Din partea catolică, a ajuns să devină atât de preponderentă interpretarea euharistică, încât să facă din capitolul al șaselea din Evanghelia lui Ioan aproape echivalentul relatării instituirii Euharistiei. Luther, din reacție, a afirmat opusul, și anume că pâinea vieții este cuvântul lui Dumnezeu; ea este distribuită prin predică și mâncată prin credință[3].

Climatul ecumenic care s-a instaurat între cei care cred în Cristos ne permite să recompunem sinteza tradițională prezentă în Sfinții Părinți. Nu există îndoială că pâinea vieții ajunge la noi prin cuvântul lui Dumnezeu și îndeosebi prin cuvintele lui Isus din evanghelie. Ne amintește asta și răspunsul său dat ispititorului: "Nu numai cu pâine va trăi omul, ci și cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu" (Mt 4,4). Dar cum să nu vedem în discursul lui Isus în sinagoga din Cafarnaum și o referință la Euharistie? Tot contextul evocă un ospăț: se vorbește despre hrană și despre băutură, despre a mânca și despre a bea, despre trup și despre sânge. Cuvintele: "Cine nu mănâncă trupul meu și nu bea sângele meu…" amintesc prea de aproape cuvintele instituirii ("Luați și mâncați, acesta este trupul meu" și "Luați și beți, acesta este sângele meu") pentru a putea nega orice relație între ele.

Dacă în exegeză și în teologie se asistă la o polarizare și uneori – spuneam – la o contrapoziție între pâinea cuvântului și cea euharistică, în liturgie sinteza lor a fost trăită mereu în mod pașnic. Încă din timpurile cele mai îndepărtate, de exemplu în Sfântul Iustin martir, Liturghia cuprinde două momente: liturgia cuvântului, cu lecturi luate din Vechiul Testament și din "memoriile apostolilor", și liturgia euharistică, având consacrarea și împărtășania.

Astăzi putem să ne întoarcem, spuneam, la sinteza originară între cuvânt și Sacrament. Ba chiar, în această linie trebuie să facem un pas înainte. El constă în a nu limita faptul de a mânca trupul și a bea sângele lui Cristos numai la cuvânt și numai la sacramentul Euharistiei, ci în faptul de a-l vedea realizat în fiecare moment și aspect al vieții noastre de har.

Când Sfântul Paul scrie: "Pentru mine a trăi este Cristos" (Fil 1,21), nu se gândește la un moment deosebit. Pentru el, Cristos este cu adevărat, în toate modurile prezenței sale, pâine a vieții; el se "mănâncă" cu credința, speranța și caritatea, în rugăciune și în toate. Ființa umană este creată pentru bucurie și nu poate trăi fără bucurie sau fără speranța ei. Bucuria este pâinea inimii. Și apostolul caută adevărata bucurie – și îi îndeamnă pe ai săi s-o caute – în Domnul Isus Cristos: "Gaudete in Domino, semper, iterum dico, gaudete": "Bucurați-vă mereu în Domnul! Iarăși vă spun: bucurați-vă!" (Fil 4,4).

Isus este pâine a vieții veșnice nu numai prin ceea ce dă, ci– și înainte de toate – și prin ceea ce este. Cuvântul și Sacramentul sunt mijloacele; a trăi din el și în el este scopul: "Așa cum m-a trimis Tatăl care este viu, iar eu trăiesc prin Tatăl, [la fel] și cel care mă mănâncă pe mine va trăi prin mine" (In 6,57). În imnul Adoro te devote care a alimentat timp de secole evlavia și adorația euharistică a catolicilor, există o strofă care este o parafrază a acestui cuvânt al lui Isus. În originalul pe care mulți dintre noi cu siguranță și-l amintesc, ea sună așa:

O memoriale mortis Domini,
Panis vivus vitam praestans homini,
praesta meae menti de te vivere,
et te illi semper dulce sapere.

În română ea se poate traduce astfel:

Sfânt mister ce ne-amintești moartea Domnului,
Tu ești pâinea vie, hrana omului;
Fii și pentru mine tainic nutrimânt,
Cea mai dulce hrană pe acest pământ.

* * *

Așadar, tot discursul lui Isus tinde să clarifice că viață este aceea pe care el o dă: nu viața trupului, ci viața Duhului, viața veșnică. Însă nu pe această linie aș vrea să continui reflecția mea, în puținele minute care îmi rămân. Cu privire la evanghelie există mereu două operațiuni de făcut, respectând cu rigurozitate ordinea lor: mai întâi aproprierea, apoi imitarea. Până acum ne-am apropriat de pâinea vieții prin credință și facem asta de fiecare dată când primim Împărtășania. Este vorba de a vedea acum modul în care să le traducem în practică în viața noastră.

Pentru a face asta, ne punem o întrebare simplă: Cum a devenit el, Isus, pâinea vieții pentru noi? Răspunsul ni l-a dat el însuși și chiar în Evanghelia lui Ioan: "Adevăr, adevăr vă spun: dacă bobul de grâu care cade în pământ nu moare, rămâne singur; însă dacă moare, aduce rod mult" (In 12,24). Știm bine la ce fac aluzie imaginile de a cădea în pământ și a muri. Toată istoria Pătimirii este cuprinsă în ele. Trebuie să încercăm să vedem ce înseamnă acele imagini pentru noi. De fapt, Isus, cu imaginea bobului de grâu, nu indică numai destinul său personal, ci pe cel al fiecărui discipol adevărat al său.

Nu se poate asculta cuvântul adresat de episcopul Ignațiu de Antiohia Bisericii din Roma fără a ne înduioșa și fără a rămâne uimiți, văzând ce anume este capabil să facă, dintr-o creatură umană, harul lui Cristos: "Lăsați ca să fiu mâncarea fiarelor prin intermediul cărora eu să pot ajunge la Dumnezeu. Sunt grâul lui Dumnezeu și [trebuie să fiu] măcinat de dinții fiarelor pentru a deveni pâine curată a lui Cristos. […] Rugați-l pe Domnul pentru mine pentru ca prin intermediul lor să devin victimă pentru Dumnezeu. Nu vă poruncesc așa cum [făceau Petru și Paul]: ei erau apostoli, eu un condamnat"[4].

Înainte de dinții fiarelor, episcopul Ignațiu a experimentat alți dinți care-l măcinau, nu dinți de fiare, ci de oameni: "Din Siria până la Roma – scrie el – lupt cu fiarele, pe uscat și pe mare, noaptea și ziua, legat de zece leoparzi, plutonul de soldați care, făcându-le bine, devin mai răi"[5].

Acest lucru are ceva să ne spună și nouă. Fiecare dintre noi are, în ambientul său, astfel de dinți de fiare care-l macină. Sfântul Augustin spune că noi, ființele umane, suntem "vase de lut, care se rănesc unul cu celălalt": lutea vasa quae faciunt invicem angustias.[6] Trebuie să învățăm să facem din această situație un mijloc de sfințire și nu de împietrire a inimii, de ranchiună și de plângere!

O maximă repetată des în comunitățile noastre călugărești spune: vita communis mortificatio maxima: "a trăi în comunitate este cea mai mare dintre toate mortificațiile". Nu numai cea mai mare, ci și cea mai utilă și mai meritorie decât atâtea alte mortificații alese de noi. Această maximă nu se aplică numai celor care trăiesc în comunități călugărești, ci în fiecare conviețuire umană. Acolo unde ea se realizează în modul cel mai exigent este, după părerea mea, căsătoria, și trebuie să fim plini de admirație în fața unei căsătorii duse înainte cu fidelitate până la moarte. A petrece întreaga viață, zi și noapte, confruntându-se cu voința, caracterul, sensibilitatea și intoleranțele unei alte persoane, în special într-o societate ca a noastră, este ceva mare și, dacă este făcut cu spirit de credință, ar fi calificată deja ca "virtute eroică".

Însă noi ne aflăm aici în contextul Curiei care nu este o comunitate călugărească sau matrimonială, ci de slujire și de muncă eclezială. Ocaziile care nu trebuie irosite, dacă vrem să fim și noi măcinați pentru a deveni făină a lui Dumnezeu, sunt multe, și fiecare trebuie să identifice și să sfințească pe cea care i se oferă la locul său de slujire. Numesc numai una sau două pe care le consider valabile pentru toate.

O ocazie este a accepta să fim contraziși, a renunța să ne justificăm și să vrem să avem dreptate mereu, când asta nu este cerut de importanța lucrului. O alta este a suporta pe cineva, al cărui caracter, mod de a vorbi sau de a face ne scoate din sărite, și a face asta fără a ne supăra în interior, gândindu-ne, mai degrabă, că poate și noi suntem pentru cineva o astfel de persoană. Apostolul îi îndemna pe credincioșii din Colose cu aceste cuvinte: "Îmbrăcați-vă deci cu iubire milostivă, cu bunătate, cu umilință, cu blândețe și îndelungă răbdare! Îngăduiți-vă unii pe alții și, dacă cineva are vreo plângere împotriva altuia, iertați-vă!" (Col 3,12-13). Ceea ce este mai greu de "măcinat" în noi nu este trupul, ci spiritul, adică amorul propriu și orgoliul, și aceste mici exerciții folosesc în mod minunat pentru acest scop.

Din păcate, astăzi există în societate un soi de dinți care macină fără milă, mai crunt decât dinții de leopard despre care vorbea Sfântul martir Ignațiu. Sunt dinții mass-mediei și ai așa-numitelor social. Nu atunci când ele prezintă devierile societății sau ale Bisericii (în asta merită tot respectul și stima!), ci atunci când se năpustesc împotriva cuiva în mod preconceput, pur și simplu pentru că nu aparține propriului grup. Cu răutate, cu intenție distructivă, nu constructivă. Sărman cel care ajunge în această moară, fie că este un laic sau un ecleziastic!

În acest caz, este permis și necesar să se expună propriile motivații în sediile corespunzătoare, și dacă acest lucru nu este posibil sau se vede că nu folosește la nimic, nu-i rămâne unui credincios decât să fie unit cu Cristos biciuit, încoronat cu spini și care a fost scuipat. În Scrisoarea către Evrei se citește acest îndemn adresat primilor creștini care poate ajuta în asemenea ocazii: "Gândiți-vă, deci, la cel care a îndurat o împotrivire atât de mare din partea păcătoșilor, ca nu cumva să vă lăsați descurajați și obosiți în sufletele voastre!" (Evr 12,3).

Este un lucru dificil și dureros la maximum, mai ales dacă este la mijloc propria familie naturală sau călugărească, dar harul lui Dumnezeu poate face – și adesea a făcut – din toate acestea ocazie de purificare și de sfințire. Este vorba de a avea încredere că, la sfârșit, așa cum s-a întâmplat pentru Isus, adevărul va triumfa asupra minciunii. Și va triumfa mai bine, probabil, cu tăcerea decât cu cele mai pregătite autoapărări.

* * *

Însă scopul final al faptului de a ne lăsa măcinați nu este de natură ascetică, ci mistică; nu folosește atât pentru a ne mortifica pe noi înșine, cât pentru a crea comuniunea. Acesta este un adevăr care a însoțit cateheza euharistică încă din primele zile ale Bisericii. Este prezentă deja în Didahia (IX,4), o scriere din timpurile apostolice. Sfântul Augustin dezvoltă această temă în mod minunat într-un discurs al său adresat poporului. El pune în paralel procesul care duce la formarea pâinii care este trupul euharistic al lui Cristos și procesul care duce la formarea trupului său mistic care este Biserica. Spunea el: "Amintiți-vă o clipă ce era odată, când încă era pe câmp, această creatură care este grâul: pământul a făcut să încolțească, ploaia a hrănit-o; apoi a fost munca omului care a dus în bătătură, a vânturat-o, a ales-o și a pus-o în hambare; de aici a luat-o pentru a o măcina și a o coace și astfel, în sfârșit, a devenit pâine. Acum gândiți-vă la voi înșivă: nu existați și ați fost creați, ați fost duși în bătătura Domnului, ați fost vânturați… Când ați dat numele voastre pentru botez, ați început să fiți măcinați de posturi și de exorcisme; apoi, în sfârșit, ați venit la apă, ați fost amestecați și ați devenit una; venind apoi focul Duhului Sfânt, ați fost copți și ați devenit pâinea Domnului. Iată ceea ce ați primit. Așadar, așa cum vedeți că este una pâinea pregătită, tot așa și voi sunteți una, iubindu-vă, păstrând aceeași credință, o aceeași speranță și caritate neîmpărțită"[7].

Între cele două trupuri – cel euharistic și cel mistic al Bisericii – nu există numai asemănare, ci și dependență. Grație misterului pascal al lui Cristos activ în Euharistie noi putem găsi forța de a ne lăsa măcinați, zi de zi, în micile (și uneori în marile!) circumstanțe ale vieții.

* * *

Termin cu un episod petrecut realmente, relatat într-o carte intitulată "Prețul de plătit", scrisă în franceză și tradusă în diferite limbi. Ea folosește, mai bine decât discursuri lungi, să ne dăm seama ce putea fi cuprinsă în solemnele "Eu sunt" ale lui Isus în evangheliei și îndeosebi de cel pe care l-am comentat în această primă meditație.

Cu câteva decenii în urmă, într-o națiune din Orientul Mijlociu, doi soldați – unul creștin și celălalt nu – se află împreună pentru a fi santinele la un depozit de arme. Creștinul scotea adesea, uneori și noaptea, o carte mică și o citea, atrăgând curiozitatea și ironia colegului de arme. Într-o noapte, acesta din urmă a avut un vis. Se afla în fața unui torent pe care însă nu reușește să-l traverseze. Vede o figură învăluită în lumină care îi spune: "Pentru a-l traversa, ai nevoie de pâinea vieții". Puternic impresionat de vis, dimineața, fără a ști pentru ce, îi cere, ba chiar îl constrânge, colegului să-i dea acea carte misterioasă a sa. (Era vorba desigur de Evanghelii). O deschide și cade asupra Evangheliei lui Ioan. Prietenul creștin îl sfătuiește să înceapă cu aceea a lui Matei care este mai ușor de înțeles. Dar el, fără a ști pentru ce, insistă. Citește totul dintr-o suflare, până când ajunge la capitolul al șaselea. Dar la acest punct este bine să ascultăm direct relatarea sa: "Ajuns la capitolul al șaselea, mă opresc, lovit de forța unei fraze. Pentru o clipă cred că sunt victimă a unei halucinații, și repun ochii asupra cărții, în punctul unde m-am oprit… Tocmai am citit aceste cuvinte: «…pâinea vieții». Aceleași cuvinte pe care le-am auzit în urmă cu câteva ore în visul meu. Recitesc lent pasajul în care Isus, adresându-se discipolilor, spune: «Eu sunt pâinea vieții, cine vine la mine nu va flămânzi». Se dezlănțuie în mine, chiar în acea clipă, ceva extraordinar, ca o explozie de căldură și de bunăstare… Am impresia că sunt răpit, dus în sus de forța unui sentiment pe care nu l-am mai simțit vreodată, o pasiune violentă, o iubire nemăsurată față de acest om Isus despre care vorbesc Evangheliile"[8].

Ceea ce, după aceea, a trebuit să sufere această persoană pentru credința sa confirmă autenticitatea experienței sale. Nu întotdeauna cuvântul lui Dumnezeu acționează într-un mod așa de exploziv, dar exemplul, repet, ne arată ce forță divină este cuprinsă în solemnele "Eu sunt" ale lui Cristos pe care cu harul lui Dumnezeu ne gândim să le comentăm în acest Post Mare.

Traducere de pr. Mihai Pătrașcu

Note:

[1] Ambroziu, In Lucam, VI, 86.

[2] Imitațiunea lui Cristos, IV. 11.

[3] Luther, Despre Evanghelia lui Ioan, 231.

[4] Ignațiu din Antiohia, Scrisoarea către romani, IV, 1.

[5] Ibid., V, 1.

[6] Augustin, Discursuri, 69, 1 (PL 38, 440).

[7] Augustin, Sermo 229 (Denis 6) (PL 38, 1103).

[8] Joseph Fadelle, Le prix à payer. Les Editions de l’Œuvre, Paris 2010 (Trad. ital. Il prezzo da pagare, San Paolo 2011; engl. trans. The Price to Pay, Ignatius Press, 2012).




Urmărește ercis.ro on Twitter
Caută pe site

Biblia on-line

Breviarul on-line


Liturgia Orelor
Magisteriu.ro


Documentele Bisericii
ITRC "Sf. Iosif"


Institutul Teologic Iași
Vaticannews.va


Știri din viața Bisericii
Catholica.ro


știri interne și externe
Pastoratie.ro


resurse pentru pastorație
Profamilia.ro


pastorația familiilor
SanctuarCacica.ro


Basilica Minor Cacica
Centrul Misionar Diecezan

Centrul de Asistență Comunitară "Sfânta Tereza de Calcutta"

Episcopia Romano-Catolică de Iași * Bd. Ștefan cel Mare și Sfânt, 26, 700064 - Iași (IS)
tel. 0232/212003 (Episcopie); 0232/212007 (Parohie); e-mail: editor@ercis.ro
design și conținut copyright 2001-2024 *  * toate drepturile rezervate * găzduit de HostX.ro * stat