© Vatican Media

Audienţa generală de miercuri, 14 februarie 2024

Cateheze. Viciile şi virtuţile. 8. Apatia

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Printre toate viciile capitale există unul care adesea trece sub tăcere, probabil din cauza numelui său care pentru mulţi este mai puţin comprehensibil: vorbesc despre apatie. Pentru aceasta, în catalogul de vicii, termenul apatie este înlocuit adesea de un altul care are o folosire mai obişnuită: lenea. În realitate, lenea este mai mult un efect decât o cauză. Atunci când o persoană stă inactivă, indolentă, apatică, noi spunem că este leneşă. Dar, aşa cum învaţă înţelepciunea vechilor părinţi ai deşertului, adesea rădăcina acestei lene este apatia, care literalmente din greacă înseamnă "lipsă de grijă".

Este vorba de o ispită foarte periculoasă, cu care nu trebuie glumit. Cel care cade victima ei este ca şi cum ar fi strivit de o dorinţă de moarte: simte dezgust faţă de toate; raportul cu Dumnezeu îi devine plictisitor; şi chiar actele cele mai sfinte, cele care în trecut i-au încălzit inima, îi apar acum complet inutile. O persoană începe să regrete timpul care se scurge şi tinereţea care este în mod ireparabil în urmă.

Apatia este definită ca "demonul de la amiază": ne cuprinde în mijlocul zilelor, când oboseala este la apogeul său şi orele care sunt înaintea noastră ne apar monotone, imposibile de trăit. Într-o descriere celebră, călugărul Evagriu reprezintă astfel această ispită: "Ochiul celui apatic este încontinuu îndreptat spre ferestre şi în mintea sa fantastică asupra vizitatorilor [...]. Când citeşte, apaticul se plictiseşte adesea şi este învins de somn cu uşurinţă, îşi freacă ochii, îşi freacă mâinile şi, retrăgând ochii de la carte, se uită la zid; apoi din nou îndreptându-i spre carte, mai citeşte un pic [...]; în sfârşit, plecându-şi capul, pune dedesubt cartea, adoarme într-un somn uşor, până când foamea nu-l trezeşte şi îl determină să se ocupe de nevoile sale"; în concluzie, "apaticul nu face cu grijă lucrarea lui Dumnezeu" (Evagriu Ponticul, Cele opt spirite ale răutăţii, 14).

Cititorii contemporani întrevăd în aceste descrieri ceva ce aminteşte mult de răul depresiei, atât dintr-un punct de vedere psihologic, cât şi filozofic. De fapt, pentru cel care este cuprins de apatie, viaţa pierde din semnificaţie, rugăciunea este plictisitoare, fiecare bătălie apare lipsită de sens. Dacă şi în tinereţe am nutrit pasiuni, acum ne apar ilogice, vise care nu ne-au făcut fericiţi. Astfel ne lăsăm duşi şi distragerea, faptul de a nu ne gândi, apar ca singurele căi de ieşire: am vrea să fim dezorientaţi, să avem mintea complet goală... Înseamnă un pic a muri cu anticipare, şi este urât.

În faţa acestui viciu, care ne dăm seama că este atât de periculos, maeştri de spiritualitate prevăd diferite remedii. Aş vrea să semnalez pe cel care mi se pare cel mai important şi pe care l-aş numi răbdarea credinţei. Deşi sub biciul apatiei dorinţa omului este de a fi "în altă parte", de a evada din realitate, în schimb, trebuie avut curajul de a rămâne şi de a primi în acel "aici şi acum" al meu, în situaţia mea aşa cum este, prezenţa lui Dumnezeu. Călugării spun că pentru ei chilia este cea mai bună maestră de viaţă, pentru că este locul care concret şi zilnic îţi vorbeşte despre istoria ta de iubire cu Domnul. Demonul apatiei vrea să distrugă tocmai această bucurie simplă a lui aici şi acum, această uimire recunoscătoare a realităţii; vrea să te facă să crezi că totul este zadarnic, că nimic nu are sens, ca nu merită să ne îngrijim de nimic şi de nimeni. În viaţă întâlnim oameni "apatici", oameni despre care spunem: "Dar acesta este plictisitor!" şi nu ne place să stăm cu el; oameni care au şi o atitudine de plictiseală care contagiază. Iată apatia.

Câţi oameni, pradă apatiei, mişcaţi de o nelinişte fără chip, au abandonat în mod nesăbuit calea cea bună pe care au întreprins-o! Cea a apatiei este o bătălie decisivă, pe care trebuie s-o câştigăm cu orice preţ. Şi este o bătălie care nu i-a cruţat nici pe sfinţi, pentru că în atâtea jurnale ale lor există unele pagini care destăinuiesc momente teribile, de adevărate nopţi ale credinţei, unde totul apărea întuneric. Aceşti sfinţi şi aceste sfinte ne învaţă să străbatem noaptea în răbdare acceptând sărăcia credinţei. Au recomandat, sub oprimarea apatiei, să ţinem o măsură de angajare mai mică, să ne fixăm ţinte mai la îndemână, dar, în acelaşi timp, să rezistăm şi să perseverăm sprijinindu-ne pe Isus, care nu abandonează niciodată în ispită.

Credinţa, chinuită de încercarea apatiei, nu pierde din valoare. Dimpotrivă, credinţa adevărată, credinţa foarte umană, este cea care în pofida a toate, în pofida întunericului care o orbeşte, încă mai crede cu umilinţă. Este acea credinţă care rămâne în inimă, cum rămâne jarul sub cenuşă. Mereu rămâne. Şi dacă vreunul dintre noi cade în acest viciu sau într-o ispită de apatie, să încerce să se privească înăuntru şi să păzească jarul credinţei: astfel se merge înainte.

* * *

Noi toţi am citit, am auzit istoriile primilor martiri ai Bisericii, care au fost atâţia. Aici, unde acum se ridică Vaticanul, există un cimitir şi mulţi care au fost executaţi sunt înmormântaţi aici; săpând, se găsesc mormintele. Dar şi astăzi există atâţia martiri în toată lumea: atâţia, poate mai mulţi decât la începuturi. Există atâţia persecutaţi pentru credinţă. Şi astăzi îmi permit să salut în mod special un "martir viu", cardinalul Simoni. El, ca preot, ca episcop, a trăit 28 de ani în închisoare, în închisorile din Albania comunistă, persecuţia cea mai cruntă. Şi continuă să dea mărturie. Şi asemenea lui, atâţia, atâţia, atâţia. Acum are 95 de ani şi continuă să lucreze pentru Biserică fără a se descuraja. Dragă frate, îţi mulţumesc pentru mărturie. Mulţumesc!

Astăzi începe Postul Mare, să ne dispunem să parcurgem acest timp ca ocazie de convertire şi de reînnoire interioară în ascultarea cuvântului lui Dumnezeu, în îngrijirea fraţilor care au nevoie mai mult. Şi să nu uităm niciodată martirizata Ucraina, Palestina şi Israel care suferă mult. Să ne rugăm pentru aceşti fraţi şi surori care suferă din cauza războiului. Să mergem înainte în procesul de convertire, în ascultarea cuvântului lui Dumnezeu, în îngrijirea fraţilor care au nevoie şi să mergem înainte în intensificarea rugăciunii, mai ales pentru a cere pacea în lume.

Pentru voi toţi binecuvântarea mea!

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu