© Vatican Media

Prefaţa Papei Francisc la noua carte a lui Ivereigh

A aparţine lui Dumnezeu

Se intitulează First belong to God - On retreat with Pope Francis noua carte a jurnalistului şi scriitorului Austen Ivereigh, care repropune meditaţiile iezuitului Jorge Mario Bergoglio în reculegerile predicate în trecut şi învăţăturile ca pontif în materie de exerciţii ignaţiene. Editată de Loyola Press (Chicago, 2024, 240 de pagini), volumul este un soi de ghid spiritual care îl însoţeşte pe cititor urmând schema tradiţională în opt zile conform metodei fondatorului Societăţii lui Isus. În continuare publicăm o traducere a prefeţei scrisă de însuşi Papa Francisc.

Reculegerile spirituale nu sunt o vacanţă "bunăstare"

Tocmai graţie experienţei sale de viaţă, Sfântul Ignaţiu de Loyola îşi dădea seama cu mare claritate că fiecare creştină şi fiecare creştin este angajat într-o luptă care defineşte viaţa sa. Este o luptă pentru a depăşi ispita de a ne închide în noi înşine, pentru ca iubirea Tatălui să se poată stabili în noi. Când facem spaţiu Domnului care ne salvează de autosuficienţa noastră, reuşim să ne deschidem la toată creaţia şi la fiecare creatură. Devenim canale pentru viaţa şi iubirea Tatălui. Şi numai atunci reuşim să realizăm ce este viaţa realmente: un dar al Tatălui care ne iubeşte profund şi doreşte ca să-i aparţinem lui şi unii altora.

Această luptă a fost deja câştigată pentru noi de Isus, prin moartea sa ruşinoasă pe cruce şi învierea sa. În acest mod Tatăl ne-a revelat o dată pentru totdeauna şi pentru toate timpurile că iubirea sa este mai puternică decât orice putere din această lume. Dar cu toate acestea, a îmbrăţişa această victorie şi a o face reală rămâne o acţiune: noi continuăm să fim tentaţi să ne închidem la acel har, să trăim în mod lumesc având iluzia că suntem suverani şi autosuficienţi. Toate aceste crize mortale care ne asediază în toată lumea, de la criza ecologică la războaie, la nedreptăţile cu privire la săraci şi la cei fragili, au rădăcini în acest refuz de a-i aparţine lui Dumnezeu şi unii altora.

Biserica ne ajută în multe moduri să combatem această ispită. Tradiţiile sale şi învăţăturile sale, practicile rugăciunii şi ale spovezii şi celebrarea obişnuită a Euharistiei sunt "canale de har" care ne deschid pentru a primi darurile pe care Tatăl vrea să le reverse asupra noastră.

Între aceste tradiţii sunt reculegerile spirituale şi între acestea mai sunt Exerciţiile spirituale ale Sfântului Ignaţiu de Loyola.

Reculegerile - pentru a reîncărca bateriile noastre - au devenit destul de populare, în mijlocul presiunilor şi al tensiunilor iminente ale unei societăţi în mod obsesiv competitive. Dar o reculegere creştină este foarte diferită de o vacanţă "bunăstare". Centrul atenţiei nu suntem noi, ci Dumnezeu, Bunul Păstor care, în loc să ne trateze ca şi cum am fi maşini, răspunde la necesităţile cele mai profunde ale fiilor săi iubiţi.

Reculegerea este un timp în care Creatorul vorbeşte direct creaturilor sale, înflăcărând sufletele noastre cu "iubirea sa şi lauda sa" în aşa fel încât să-l putem "sluji mai bine pe Dumnezeu în viitor", conform cuvintelor Sfântului Ignaţiu (ES 15). Iubire şi slujire: acestea sunt cele două axe portante ale Exerciţiilor spirituale. Isus ne vine în întâmpinare, frânge lanţurile noastre ca să putem merge cu el ca discipoli şi însoţitori.

Când mă gândesc la roadele Exerciţiilor, îl văd în faţa mea pe Isus care îi spune paraliticului de la piscina din Betesda: "Ridică-te, ia-ţi targa şi umblă!" (In 5,1-16). Este o poruncă de care trebuie ascultat, dar, în acelaşi timp, este invitaţia sa cea mai gentilă şi iubitoare.

Acel om era paralizat interior. Se simţea un falit într-o lume de rivali şi competitori. Era plin de resentiment şi amărât în faţa a ceea ce considera că i-a fost negat, prins în logica autosuficienţei, convins că fiecare lucru depindea de el şi numai de forţele sale. Şi când a văzut că ceilalţi erau mai puternici şi mai rapizi decât el, a căzut în disperare. Şi chiar în acel moment Isus i-a mers în întâmpinare cu milostivirea sa şi l-a solicitat să iasă din el însuşi. Odată deschis la puterea mântuitoare a lui Isus, paraliziile sale - cea interioară şi cea exterioară - sunt vindecate. Se ridică şi umblă, lăudându-l pe Dumnezeu şi lucrând pentru împărăţia sa, eliberat de mitul autosuficienţei şi învăţând în fiecare zi să depindă mai mult de harul său. Şi în acest mod el devine discipol, capabil să înfrunte mai bine nu numai provocările din această lume, ci şi să provoace lumea să acţioneze după logica darului şi a iubirii.

Ca papă, am voit să susţin apartenenţa noastră "mai întâi" la Dumnezeu şi apoi la creaţie şi la fraţii noştri fiinţele umane, în special la cei care strigă către noi. Acesta este motivul pentru care am voit să ţin cont de cele două mari crize ale timpului nostru: deteriorarea casei noastre comune şi migraţiile, mutările în masă ale persoanelor. Amândouă sunt simptome ale "crizei non-apartenenţei" descrisă în aceste pagini. Pentru acelaşi motiv am voit să încurajez Biserica să redescopere darul tradiţiei sale de sinodalitate, pentru că atunci când se deschide la acel Duh care vorbeşte în poporul lui Dumnezeu, Biserica întreagă se ridică şi merge, lăudându-l pe Dumnezeu şi contribuind la venirea împărăţiei sale.

Sunt bucuros să văd cât sunt de prezente aceste teme în "First belong to God", legat de contemplaţiile Sfântului Ignaţiu care m-au format în decursul anilor. Austen Ivereigh a făcut o lucrare frumoasă punând împreună meditaţiile de la reculegerile la care am predicat multe decenii în urmă cu învăţăturile mele ca pontif. În acest mod, el permite amândurora să lumineze şi să fie luminate de Exerciţiile Spirituale ale Sfântului Ignaţiu.

Acesta nu este momentul de a ne aşeza şi a închide uşa. Văd clar că Domnul ne cheamă să ieşim din noi înşine, să ne ridicăm şi să mergem. El ne cere să nu întoarcem privirea în faţa suferinţelor şi lacrimilor din timpul nostru, ci să intrăm în ele, să deschidem canalele harului său. Fiecare dintre noi, în virtutea Botezului său, este unul dintre aceste canale. Punctul este de a le deschide - şi a le menţine deschise.

Vă urez ca aceste opt zile în care vă veţi putea bucura de iubirea sa să vă ajute să simţiţi chemarea lui Dumnezeu de a fi izvor de viaţă, speranţă şi har pentru ceilalţi, şi în acest mod să descoperiţi adevărata bucurie a vieţii voastre. Vă urez să găsiţi acel magis despre care vorbeşte Sfântul Ignaţiu, acel "mai mult" care ne cheamă să descoperim profunzimile iubirii lui Dumnezeu în cea mai mare dăruire de noi înşine.

Şi vă rog, de fiecare dată când vă amintiţi, nu uitaţi să vă rugaţi pentru mine, ca să reuşesc mereu, să ne ajutăm să aparţinem înainte de toate lui Dumnezeu.

Franciscus

(După L'Osservatore Romano, 13 februarie 2024)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu