© Vatican Media

Papa Francisc: Audienţa generală de miercuri, 7 februarie 2024

Cateheze. Viciile şi virtuţile. 7. Tristeţea

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

În itinerarul nostru de cateheze despre vicii şi virtuţi, astăzi ne oprim asupra unui viciu destul de urât, tristeţea, înţeleasă ca o capitulare a sufletului, o chinuire constantă care îl împiedică pe om să simtă bucurie pentru propria existenţă.

Înainte de toate, trebuie afirmat că, în privinţa tristeţii, Sfinţii Părinţi au elaborat o distincţie. De fapt, există o tristeţe care se potriveşte vieţii creştine şi care, cu harul lui Dumnezeu, se transformă în bucurie: aceasta, desigur, nu trebuie respinsă şi face parte din drumul de convertire. Dar există şi o a doua figură de tristeţe care se insinuează în suflet şi care îl prosternă într-o stare de capitulare: acest al doilea gen de tristeţe trebuie să fie combătut cu hotărâre şi cu toată forţa, pentru că ea vine de la Cel Rău. Această distincţie o găsim şi în Sfântul Paul, care scriind corintenilor spune aşa: "Întristarea după voinţa lui Dumnezeu aduce convertirea spre mântuire, fără regrete, pe când întristarea lumii aduce moartea" (2Cor 7,10).

Aşadar, există o tristeţe prietenă, care ne duce la mântuire. Să ne gândim la fiul risipitor din parabolă: atunci când ajunge la capătul degenerării sale, simte mare amărăciune şi asta îl determină să intre în el însuşi şi să decidă să se întoarcă la casa tatălui său (cf. Lc 15,11-20). Este un har a geme asupra propriilor păcate, a ne aminti de starea de har din care am decăzut, a plânge pentru că am pierdut curăţia în care Dumnezeu ne-a visat.

Dar există o a doua tristeţe, care este, în schimb, o boală a sufletului. Se naşte în inima omului când dispare o dorinţă sau o speranţă. Aici putem face referinţă la relatarea despre discipolii din Emaus. Acei doi discipoli pleacă din Ierusalim cu inima dezamăgită şi îi destăinuiesc necunoscutului care la un moment dat li se alătură: "Noi speram că el - adică Isus - trebuia să elibereze Israelul" (Lc 24,21). Dinamica tristeţii este legată de experienţa pierderii. În inima omului se nasc speranţe care uneori sunt dezamăgite. Poate să fie dorinţa de a poseda un lucru pe care, în schimb, nu reuşim să-l obţinem; dar şi ceva important, ca o pierdere afectivă. Când se întâmplă asta, este ca şi cum inima omului ar cădea într-o prăpastie, iar sentimentele pe care le trăieşte sunt descurajare, slăbiciune a spiritului, depresie, angoasă. Toţi trecem prin încercări care generează în noi tristeţe, pentru că viaţa ne face să concepem vise care după aceea se spulberă. În această situaţie, cineva, după un timp de tulburare, se încredinţează speranţei; dar alţii se desfată în melancolie, permiţând ca ea să cangreneze inima. Se simte plăcere în asta? Vedeţi: tristeţea este ca plăcerea neplăcerii; este ca şi cum am lua o bomboană amară, fără zahăr, rea, şi am suge acea bomboană. Tristeţea este o plăcere a neplăcerii.

Călugărul Evagriu relatează că toate viciile au în vedere o plăcere, oricât de efemeră ar fi ea, în timp ce tristeţea se bucură de contrar: de a se desfăta într-o durere fără sfârşit. Anumite dolii prelungite, unde o persoană continuă să lărgească golul celui care nu mai este, nu sunt proprii ale vieţii în Duh. Anumite amărăciuni supărate, prin care o persoană are mereu în minte o revendicare ce o face să asume locul victimei, nu produc în noi o viaţă sănătoasă, şi cu atât mai puţin creştină. Există ceva în trecutul tuturor care trebuie să fie vindecat. Tristeţea, din emoţie naturală, se poate transforma într-o stare sufletească rea.

Este un demon viclean cel al tristeţii. Părinţii deşertului îl descriau ca un vierme al inimii, care erodează şi goleşte pe cel care l-a găzduit. Această imagine este frumoasă, ne face să înţelegem. Şi atunci ce trebuie să fac atunci când sunt trist? Să te opreşti şi să vezi: Aceasta este o tristeţe bună? Este o tristeţe care nu este bună? Şi să reacţionezi în funcţie de natura tristeţii. Nu uitaţi că tristeţea poate să fie un lucru foarte urât care ne duce la pesimism, ne duce la un egoism care se vindecă greu.

Fraţilor şi surorilor, trebuie să fim atenţi la această tristeţe şi să ne gândim că Isus ne aduce bucuria învierii. Oricât de plină poate să fie viaţa de contradicţii, de dorinţe înfrânte, de vise nerealizate, de prietenii pierdute, graţie învierii lui Cristos putem crede că totul va fi mântuit. Isus nu a înviat numai pentru el însuşi, ci şi pentru noi, pentru a răscumpăra toate fericirile care în viaţa noastră au rămas neîmplinite. Credinţa alungă frica, iar învierea lui Cristos înlătură tristeţea ca piatra de la mormânt. Fiecare zi a creştinului este un exerciţiu de înviere. Georges Bernanos, în celebrul său roman Jurnalul unui paroh de ţară, îl face pe parohul de Torcy să spună: "Biserica dispune de bucurie, de toată acea bucurie care este rezervată acestei lumi triste. Ceea ce aţi făcut împotriva ei, aţi făcut împotriva bucuriei". Şi un alt scriitor francez, León Bloy, ne-a lăsat această frază minunată: "Nu există decât o tristeţe, [...] aceea de a nu fi sfinţi". Fie ca Duhul lui Isus înviat să ne ajute să învingem tristeţea cu sfinţenia.

* * *

Şi să nu uităm războaiele, să nu uităm martirizata Ucraina, Palestina, Israel, Rohihgya, atâtea, atâtea războaie care sunt peste tot. Să ne rugăm pentru pace. Războiul este mereu o înfrângere, mereu. Să ne rugăm pentru pace. Avem nevoie de pace.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu