© Vatican Media

Sărbătoarea Întâmpinării Domnului

A XXVIII-a Zi a Vieţii Consacrate (2 februarie 2024)

Omilia Sfântului Părinte Francisc

În timp ce poporul aştepta mântuirea Domnului, profeţii vesteau venirea sa, aşa cum afirmă profetul Malahia: "Va intra dintr-odată în templul său Domnul pe care voi îl căutaţi, mesagerul alianţei pe care voi îl doriţi. Iată, vine!" (3,1). Simeon şi Ana sunt imagine şi figură a acestei aşteptări. Îl văd pe Domnul intrând în templul său şi, iluminaţi de Duhul Sfânt, îl recunosc în Pruncul pe care Maria îl poartă în braţe. L-au aşteptat toată viaţa: Simeon, "om drept şi evlavios care aştepta mângâierea lui Israel" (Lc 2,25); Ana, care "nu părăsea templul" (Lc 2,37).

Ne face bine să privim la aceşti doi bătrâni răbdători în aşteptare, veghind în spirit şi perseverenţi în rugăciune. Inima lor a rămas trează, ca o candelă aprinsă mereu. Sunt înaintaţi în vârstă, dar au tinereţea inimii; nu se lasă consumaţi de zile, pentru că ochii lor rămân îndreptaţi spre Dumnezeu în aşteptare (cf. Ps 145,15). Îndreptaţi spre Dumnezeu în aşteptare, mereu în aşteptare. De-a lungul drumului vieţii au experimentat trude şi dezamăgiri, dar nu au capitulat în faţa defetismului: nu au "trimis la pensie" speranţa. Şi astfel, contemplându-l pe Prunc, recunosc că timpul s-a împlinit, profeţia s-a realizat, Cel pe care îl căutau şi după care suspinau, Mesia neamurilor, a sosit. Ţinând trează aşteptarea Domnului, devin capabili să-l primească în noutatea venirii sale.

Fraţilor şi surorilor, aşteptarea lui Dumnezeu este importantă şi pentru noi, pentru drumul nostru de credinţă. În fiecare zi Domnul ne vizitează, ne vorbeşte, se dezvăluie în mod neaşteptat şi, la sfârşitul vieţii şi al timpurilor, va veni. De aceea, el însuşi ne îndeamnă să rămânem treji, să veghem, să perseverăm în aşteptare. De fapt, cel mai rău lucru care ni se poate întâmpla este să alunecăm în "somnul spiritului": să adoarmă inima, să se anestezieze sufletul, să se arhiveze speranţa în colţurile ascunse ale dezamăgirilor şi ale resemnărilor.

Mă gândesc la voi, surori şi fraţi consacraţi, şi la darul care sunteţi; mă gândesc la fiecare dintre noi, creştinii de astăzi: Mai suntem capabili să trăim aşteptarea? Nu suntem uneori cuprinşi de noi înşine, de lucruri şi de ritmurile intense de fiecare zi, până acolo să uităm de Dumnezeu care vine mereu? Nu suntem oare prea răpiţi de operele noastre de bine, riscând să transformăm şi viaţa călugărească şi creştină în "multele lucruri de făcut" şi neglijând căutarea zilnică a Domnului? Nu riscăm uneori să programăm viaţa personală şi viaţa comunitară după calculul posibilităţilor de succes, în loc să cultivăm cu bucurie şi umilinţă mica sămânţă care ne este încredinţată, în răbdarea celui care seamănă fără a pretinde nimic şi a celui care ştie să aştepte timpurile şi surprizele lui Dumnezeu? Uneori - trebuie să recunoaştem - am pierdut această capacitate de a aştepta. Asta depinde de diferite obstacole, şi între acestea aş vrea să subliniez două.

Primul obstacol care ne face să pierdem capacitatea de a aştepta este neglijarea vieţii interioare. Este ceea ce se întâmplă atunci când oboseala prevalează asupra uimirii, atunci când obişnuinţa ia locul entuziasmului, atunci când pierdem perseverenţa pe drumul spiritual, atunci când experienţele negative, conflictele sau roadele care par să întârzie ne transformă în persoane amare şi amărâte. Nu face bine să mestecăm amărăciunea, pentru că într-o familie călugărească - aşa ca în orice comunitate şi familie - persoanele amărâte şi cu "faţa întunecată" îngreunează aerul; acele persoane care par să aibă oţet în inimă. Aşadar, trebuie recuperat harul pierdut: a merge înapoi şi printr-o viaţă interioară intensă, a ne întoarce la spiritul de umilinţă bucuroasă, de recunoştinţă tăcută. Şi asta se alimentează cu adoraţia, cu munca din genunchi şi din inimă, cu rugăciunea concretă care luptă şi mijloceşte, capabilă să trezească dorinţa de Dumnezeu, iubirea de odinioară, uimirea din prima zi, gustul aşteptării.

Al doilea obstacol este adaptarea la stilul lumii, care ajunge să ia locul evangheliei. Şi lumea noastră este una care adesea aleargă cu mare viteză, care exaltă acel "totul şi imediat", care se consumă în activism şi încearcă să exorcizeze fricile şi angoasele vieţii în templele păgâne ale consumismului sau în distracţie cu orice preţ. Într-un context de acest gen, unde tăcerea este izolată şi pierdută, a aştepta nu este uşor, pentru că cere o atitudine de pasivitate sănătoasă, curajul de a încetini pasul, de a nu ne lăsa doborâţi de activităţi, de a face spaţiu înlăuntrul nostru acţiunii lui Dumnezeu, aşa cum învaţă mistica creştină. Aşadar, să fim atenţi, pentru ca spiritul lumii să nu intre în comunităţile noastre călugăreşti, în viaţa eclezială şi pe drumul fiecăruia dintre noi, altminteri nu vom aduce rod. Viaţa creştină şi misiunea apostolică au nevoie ca aşteptarea, maturată în rugăciune şi în fidelitatea zilnică, să ne elibereze de mitul eficienţei, de obsesia profitului şi, mai ales, de pretenţia de a-l închide pe Dumnezeu în categoriile noastre, pentru că el vine mereu în mod imprevizibil, vine mereu în timpuri care nu sunt ale noastre şi în moduri care nu sunt cele pe care le aşteptăm.

Aşa cum afirmă mistica şi filozofa franceză Simone Weil, noi suntem mireasa care aşteaptă noaptea sosirea mirelui, şi "partea viitoarei soţii este aşteptarea [...]. A-l dori pe Dumnezeu şi a renunţa la toate celelalte: numai în asta constă mântuirea" (S. Weil, Attesa di Dio, Milano, 1991, 152). Surori, fraţi, să cultivăm în rugăciune aşteptarea Domnului şi să învăţăm buna "pasivitate a Duhului": astfel vom fi capabili să ne deschidem la noutatea lui Dumnezeu.

Ca şi Simeon, să-l luăm şi noi în braţe pe Prunc, pe Dumnezeul noutăţii şi al surprizelor. Primindu-l pe Domnul, trecutul se deschide spre viitor, vechiul care este în noi se deschide spre noul pe care el îl trezeşte. Acest lucru nu este simplu - ştim asta -, pentru că, în viaţa călugărească precum în cea a fiecărui creştin, este greu să ne opunem "forţei vechiului": "de fapt, nu este uşor ca vechiul care este în noi să-l primească pe copil, noul - a primi noul, în bătrâneţea noastră a primi noul. [...] Noutatea lui Dumnezeu se prezintă ca un copil şi noi, cu toate obişnuinţele, fricile, temerile, invidiile - să ne gândim la invidii! -, preocupările noastre, suntem în faţa acestui copil. Îl vom îmbrăţişa, îl vom primi, îi vom face spaţiu? Această noutate va intra cu adevărat în viaţa noastră sau mai degrabă vom încerca să punem împreună vechi şi nou, încercând să ne lăsăm deranjaţi cât mai puţin posibil de prezenţa noutăţii lui Dumnezeu?" (C.M. Martini, Qualcosa di così personale. Meditazioni sulla preghiera, Milano, 2009, 32-33).

Fraţilor şi surorilor, aceste întrebări sunt pentru noi, pentru fiecare dintre noi, sunt pentru comunităţile noastre, sunt pentru Biserică. Să ne lăsăm neliniştiţi, să ne lăsăm mişcaţi de Duhul ca Simeon şi Ana. Dacă asemenea lor vom trăi aşteptarea în păzirea vieţii interioare şi în coerenţa cu stilul evangheliei, dacă asemenea lor vom trăi astfel aşteptarea, îl vom îmbrăţişa pe Isus, care este lumină şi speranţă a vieţii.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu