© Vatican Media

Omilia Papei Francisc în Noaptea de Crăciun (24 decembrie 2023)

"Recensământul întregului pământ" (Lc 2,1). Acesta este contextul în care Isus se naşte şi asupra căruia se opreşte evanghelia. Putea să amintească de el rapid, în schimb vorbeşte despre el cu acurateţe. Şi cu aceasta scoate în evidenţă un mare contrast: în timp ce împăratul numără locuitorii lumii, Dumnezeu intră în lume aproape pe ascuns; în timp ce acela care comandă încearcă să se înalţe printre cei mari ai istoriei, Regele istoriei alege calea micimii. Niciunul dintre cei puternici nu-şi dă seama de el, numai câţiva păstori, ţinuţi la marginile vieţii sociale.

Dar recensământul spune mai mult. În Biblie nu lăsa o amintire frumoasă. Regele David, cedând ispitei marilor numere şi unei pretenţii nesănătoase de autosuficienţă, a comis un păcat grav tocmai făcând recensământul poporului. Voia să ştie forţa lui şi după circa nouă luni a avut numărul celor care puteau mânui sabia (cf. 2Sam 24,1-9). Domnul s-a mâniat şi o nenorocire a lovit poporul. În schimb, în această noapte "Fiul lui David", Isus, după nouă luni în sânul Mariei, se naşte la Betleem, cetatea lui David, şi nu pedepseşte recensământul, ci se lasă numărat cu umilinţă. Unul dintre atâţia. Nu vedem un dumnezeu mâniat care pedepseşte, ci pe Dumnezeul milostiv care se întrupează, care intră slab în lume, precedat de vestea: "pe pământ pace oamenilor" (Lc 2,14). Şi inima noastră în această seară este la Betleem, unde Principele păcii încă este refuzat de logica perdantă a războiului, cu răgetul armelor care şi astăzi îl împiedică să găsească găzduire în lume (cf. Lc 2,7).

Aşadar, recensământul întregului pământ manifestă pe de o parte drama prea umană care străbate istoria: aceea a unei lumi care caută puterea şi potenţa, faima şi gloria, unde totul se măsoară cu succesele şi rezultatele, cu cifrele şi cu numerele. Este obsesia prestaţiei. Dar în acelaşi timp în recensământ iese în evidenţă calea lui Isus, care vine să ne caute prin întrupare. Nu este dumnezeul prestaţiei, ci Dumnezeul întrupării. Nu răstoarnă nedreptăţile de sus cu forţă, ci de jos cu iubire; nu intră năvalnic cu o putere fără limite, ci se coboară în limitele noastre; nu evită fragilităţile noastre, ci le asumă.

Fraţilor şi surorilor, în această noapte putem să ne întrebăm: noi în care Dumnezeu credem? În Dumnezeul întrupării sau în cel al prestaţiei? Da, pentru că există riscul de a trăi Crăciunul având în cap o idee păgână despre Dumnezeu, ca şi cum ar fi un stăpân puternic care stă în cer; un dumnezeu care se căsătoreşte cu puterea, cu succesul lumesc şi cu idolatria consumismului. Revine mereu imaginea falsă a unui dumnezeu dezlipit şi supărăcios, care se comportă bine cu cei buni şi se mânie cu cei răi; a unui dumnezeu făcut după chipul nostru, util numai pentru a ne rezolva problemele şi pentru a ne lua relele. El, în schimb, nu foloseşte bagheta magică, nu este dumnezeul comercial al lui "tot şi imediat"; nu ne mântuieşte apăsând un buton, ci el se apropie pentru a schimba realitatea dinăuntru. Şi totuşi, cât de înrădăcinată este în noi ideea lumească a unui dumnezeu distant şi controlor, rigid şi puternic, care îi ajută pe ai săi să prevaleze împotriva altora! De atâtea ori este înrădăcinată în noi această imagine. Dar nu este aşa: el s-a născut pentru toţi, în timpul recensământului întregului pământ.

Aşadar să privim la "Dumnezeul viu şi adevărat" (1Tes 1,9): la el, care stă dincolo de orice calcul uman şi totuşi se lasă recenzat de numărăturile noastre; la el, care revoluţionează istoria locuind în ea; la el, care ne respectă până acolo încât ne permite să-l refuzăm; la el, care şterge păcatul luându-l asupra sa, care nu ia durerea ci o transformă, care nu ne eliberează viaţa de probleme, ci dă vieţilor noastre o speranţă mai mare decât problemele. Doreşte aşa de mult să îmbrăţişeze existenţele noastre care, infinit, pentru noi se face finit; mare, se face mic; drept, locuieşte în nedreptăţile noastre. Fraţilor şi surorilor, iată uimirea Crăciunului: nu un amestec de afecte îndulcite şi de întăriri lumeşti, ci duioşia nemaiauzită a lui Dumnezeu care mântuieşte lumea întrupându-se. Să privim Pruncul, să privim ieslea sa, să privim grajdul, pe care îngerii îl numesc "semnul" (Lc 2,12): de fapt este semnalul revelator al feţei lui Dumnezeu, care este compasiune şi milostivire, atotputernic mereu şi numai în iubire. Se apropie, se apropie, duios şi milostiv, acesta este modul lui Dumnezeu de a fi: apropiere, compasiune, duioşie.

Surorilor, fraţilor, să ne uimim pentru că "s-a făcut trup" (cf. In 1,14). Trup: cuvânt care aminteşte fragilitatea noastră şi pe care evanghelia îl foloseşte pentru a ne spune că Dumnezeu a intrat până la capăt în condiţia noastră umană. Pentru ce a ajuns la atât de mult? - ne întrebăm -. Pentru că îl interesează totul din noi, pentru că ne iubeşte până acolo încât să ne considere mai preţioşi decât orice alt lucru. Frate, soră, pentru Dumnezeu care a schimbat istoria în timpul recensământului tu nu eşti un număr, ci eşti o faţă; numele tău este scris în inima sa. Dar tu, privind la inima ta, la prestaţiile care nu sunt la înălţime, la lumea care judecă şi nu iartă, probabil trăieşti rău acest Crăciun, crezând că nu te simţi bine, păstrând un sentiment de nepotrivire şi de insatisfacţie datorită fragilităţilor tale, datorită căderilor tale şi a problemelor tale şi datorită păcatelor tale. Dar astăzi, te rog, lasă iniţiativa lui Isus, care îţi spune: "Pentru tine m-am făcut trup, pentru tine m-am făcut ca tine". Pentru ce rămâi în închisoarea tristeţilor tale? Aşa cum păstorii, care au lăsat turmele lor, lasă ţarcul melancoliilor tale şi îmbrăţişează duioşia lui Dumnezeu prunc. Şi fă asta fără măşti, fără carapace, aruncă în el toate necazurile tale şi el se va îngriji de tine (cf. Ps 55,23): el, care s-a făcut trup, nu aşteaptă prestaţiile tale de succes, ci inima ta deschisă şi confidentă. Şi tu în el vei redescoperi cine eşti: un fiu iubit al lui Dumnezeu, o fiică iubită de Dumnezeu. Acum poţi crede în el, pentru că în această noapte Domnul a venit la lumină pentru a ilumina viaţa ta şi ochii săi strălucesc de iubire pentru tine. Nouă ne este greu să credem în asta, că ochii lui Dumnezeu strălucesc de iubire pentru noi.

Da, Cristos nu priveşte numerele, ci feţele. Însă cine priveşte la el, printre multele lucruri şi cursele nebune ale unei lumi mereu ocupate şi indiferente? Cine îl priveşte? La Betleem, în timp ce mulţi oameni, cuprinşi de beţia recensământului, mergeau şi veneau, umpleau hanurile şi căminele vorbind despre multe şi despre puţine, unii au fost aproape de Isus: sunt Maria şi Iosif, păstorii, apoi magii. Să învăţăm de la ei. Stau cu privirea îndreptată spre Isus, cu inima îndreptată spre el. Nu vorbesc, ci adoră. Această noapte, fraţilor şi surorilor, este timpul adoraţiei: a adora.

Adoraţia este calea pentru a primi întruparea. Pentru că în tăcere Isus, Cuvântul Tatălui, se face trup în vieţile noastre. Să facem şi noi ca la Betleem, care înseamnă "casa pâinii": să stăm în faţa lui, Pâine a vieţii. Să redescoperim adoraţia, pentru că a adora nu înseamnă a pierde timp, ci a-i permite lui Dumnezeu să locuiască în timpul nostru. Înseamnă a face să înflorească în noi sămânţa întrupării, înseamnă a colabora la lucrarea Domnului, care ca drojdia schimbă lumea. A adora înseamnă a mijloci, a repara, a-i permite lui Dumnezeu să îndrepte istoria. Un mare povestitor de acţiuni epice i-a scris fiului său: "Îţi ofer unicul lucru mare de iubit pe pământ: Preasfântul Sacrament. Acolo vei găsi fascinaţie, glorie, onoare, fidelitate calea adevărată a tuturor iubirilor tale pe pământ" (J.R.R. Tolkien, Scrisoare 43, martie 1941).

Fraţilor şi surorilor, în această noapte iubirea schimbă istoria. Fă ca să credem, o, Doamne, în puterea iubirii tale, aşa de diferită de puterea lumii. Doamne, fă ca precum Maria, Iosif, păstorii şi magii, să ne strângem în jurul tău pentru a te adora. Făcuţi de tine mai asemenea cu tine, vom putea mărturisi lumii frumuseţea feţei tale.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 2.