Aşteptarea
Isus, Rege al tuturor neamurilor şi Rege al istoriei
de Daniele D'Elia

"O, rege al neamurilor, dorit de toate popoarele, piatră din capul unghiului, care le uneşti pe toate, vino şi mântuieşte-l pe omul pe care l-ai plămădit din ţărână." (Antifona din 22 decembrie)

Astăzi, Isus este invocat ca "rege al neamurilor". Putem afirma că acest titlu cristologic (Rege) este o noutate introdusă chiar de antifona de astăzi şi care nu are multe referinţe în Sfânta Scriptură, cel puţin cu referinţă la Cristos. Mai mult, atunci când este folosit, în Evanghelii, este făcut cu sens dispreţuitor. Este un apelativ care apare mai ales în cronicile Pătimirii, când autoritatea lui Mesia este pusă în discuţie. În faţa tribunalului roman, Isus este acuzat de lezmajestate tocmai pentru că s-ar fi autoproclamat "rege al iudeilor". Şi interogatoriul făcut de Ponţiu Pilat îl cunoaştem bine, ca şi răspunsul dat de Nazarinean la întrebările provocatoare ale funcţionarului roman. Cristos este rege, dar împărăţia sa este una care "nu e din lumea aceasta". Aşadar, Pilat nu are nimic de care să se teamă, pentru că împărăţia lui Dumnezeu se impune numai intrând năvalnic în inima fiecărui om capabil să o primească.

Predicând vestea bună, Isus proclamă cu forţă că timpul s-a împlinit şi că "s-a apropiat împărăţia lui Dumnezeu". Şi el însuşi este manifestarea ei, este Persoana sa, este Cuvântul său care, dacă este primit, dă roade la timpul potrivit, ca o sămânţă semănată în ogor (Mc 4,14). Biserica, ce a primit direct de la Cristos misiunea de a vesti împărăţia, constituie, pe pământ, "germenul şi începutul ei" (Lumen gentium, 5). Creştinii sunt "mica turmă" (Lc 12,32) pe care Bunul Păstor a reunit-o şi continuă s-o conducă şi astăzi cu prezenţa sa iubitoare.

Antifona de astăzi solicită venirea "Regelui neamurilor" ca să poată constitui un singur popor. Curtea neamurilor era spaţiul din templu rezervat celor necircumcişi, în latină atrium gentium. Cu venirea lui Cristos nu mai există nicio diviziune între evrei şi păgâni, ci mântuirea este destinată tuturor. Cristos este "piatra din capul unghiului" a acestui nou edificiu spiritual care este Biserica: "Voi nu mai sunteţi străini şi nici oaspeţi, ci sunteţi concetăţeni ai sfinţilor şi oameni de casă ai lui Dumnezeu, zidiţi pe temelia apostolilor şi a profeţilor, piatra unghiulară fiind Cristos Isus" (Ef 2,19-20). Cel care reuneşte "popoarele în unul" a dărâmat "zidul despărţitor, desfiinţând în trupul său ura" (Ef 2,14). Scrie Ioan, comentând momentul morţii lui Cristos şi al glorificării sale: "Catapeteasma templului s-a rupt în două de sus până jos". Afirmă Beda Venerabilul: "Templul era împărţit în două de un perete despărţitor ca o catapeteasmă: partea mai externă era numită sanctuar, cea mai internă, unde era pusă arca testamentului, era numită Sfânta Sfintelor". Aşadar, şi templul a pierdut orice funcţie a sa. Şi Scrisoarea către Evrei afirmă clar că, acum, Cristos este unicul mijlocitor şi Mare Preot. Este victimă de ispăşire şi este altar de jertfă, şi este Templul. Nu mai este niciun Paroket, nu mai este niciun cort, nu mai este nicio catapeteasmă, ci ne-a fost dat un "cort mai mare şi perfect, care nu este construit de mâna omului" şi noua "catapeteasmă" este Trupul său, poartă de acces la Sfânta Sfintelor. Biserica este noua locuinţă a lui Dumnezeu şi este Trup mistic al lui Cristos şi membrele care îl compun sunt fraţi chemaţi din toate neamurile şi unificaţi de Duhul.

Conclude antifona: "Vino şi mântuieşte-l pe omul pe care l-ai plămădit din ţărână", făcând aluzie la prima creaţie şi la acea regenerare succesivă şi continuă care are loc, în Biserică, prin lucrarea Duhului Sfânt. Răscumpărarea începută la Crăciun se împlineşte în fragilitatea unui Prunc, într-un trup plăsmuit din ţărână. Asta este în contradicţie cu imaginea unui rege puternic. El este noul Adam, el face noi toate lucrurile şi vine pentru a reface pe acel om care a fost plămădit de înseşi mâinile sale, dar a cărui natură a fost desfigurată. El este "începutul, primul născut dintre cei morţi, ca să fie cel în toate". La sfârşitul istoriei, comuniunea între Biserică şi Mire va fi definitivă. Este vorba de acea a doua venire, cea finală, cea a parusiei, cea a triumfului împărăţiei lui Dumnezeu. Fiecare lucru va fi recapitulat în Cristos. Astăzi gustăm venirea lui Dumnezeu în umilinţa unui Prunc, în harul sacramentelor şi al sacramentului Bisericii, Casta meretrix. Între timp, să nu uităm să-l întâlnim pe Isus pe "faţa" celor mici şi a celor săraci. Acolo vrea să fie găsit. La sfârşitul timpurilor vom fi judecaţi despre iubire. Când Regele "se va aşeza pe tronul gloriei sale", se vor aduna "în faţa lui toate neamurile". Şi restul îl ştim.

(După L'Osservatore Romano, 22 decembrie 2023)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 2.