© Vatican Media

Aşteptarea

Isus, Domnul Noii Alianţe

de Daniele D'Elia

"O, Adonai, Stăpânul şi conducătorul casei lui Israel, care te-ai arătat lui Moise în rugul aprins şi i-ai dat Legea pe muntele Sinai, vino să ne eliberezi cu braţ puternic!" (Antifona majoră din 18 decembrie)

În antifona din 17 decembrie am invocat venirea acelei "Înţelepciuni" a Tatălui care este ea însăşi originea Creaţiei. Astăzi, apelativul lui Cristos devine Adonai, "Domnul". După o referinţă la misterele relatate în Geneză, se deschide acum o fereastră asupra acelei etape din istoria lui Israel în care Dumnezeu se manifestă drept "călăuză a lui Israel", conducător al poporului său, Cel care i-a eliberat din sclavie pe fiii lui Abraham făcându-i să treacă nevătămaţi prin Marea Roşie.

Pentru a înţelege semnificaţia profundă a titlului cristologic Adonai nu putem face abstracţie de contextul care este relatat în capitolul 3 din Cartea Exodului. Relatarea este solemnă. Autorul textului se foloseşte de imagini foarte eficace, pentru a relata inexprimabilul. Totul are loc în deşert, loc al nimicului, loc al încercării, al singurătăţii. Acesta este scenariul în care Dumnezeu i se manifestă lui Moise pentru a-i încredinţa o misiune: "Îngerul Domnului i s-a arătat într-o flacără de foc din mijlocul rugului. El s-a uitat şi, iată, rugul ardea cu foc, dar rugul nu se mistuia" (Ex 3,2). Relatarea biblică este scurtă, dar intensă, şi dialogul prezentat este încărcat de semnificaţie. Acest om va fi trimisul lui Dumnezeu, dar are nevoie de a-i cunoaşte mai bine identitatea: ",Iată, eu voi merge la fiii lui Israel şi le voi spune: «Dumnezeul părinţilor voştri m-a trimis la voi»; şi dacă mă vor întreba: «Care este numele lui?»". În acest moment, răspunsul este: Ehjeh ashèr ehjeh. Pentru a traduce cât mai bine această expresie aşa de importantă putem să facem referinţă la acele versete din Apocalips în care se vorbeşte despre Dumnezeu ca "acela care este, care era şi care vine" (1,4). Parafrazând, există atestarea unei prezenţe continue, a unei proximităţi, a unei existenţe, a unui advent peren. Numele lui Dumnezeu, în limba ebraică, este redat cu tetragrama YHWH, pe care israelitul pios, pentru a-i ocroti sacralitatea, evită să o pronunţe direct.

Prin urmare, este preferat termenul Adonai, aşa cum citim în antifona de astăzi, care literalmente înseamnă "Domnul meu". După aceea, termenii "foc" şi "flăcări" nu sunt numai de referinţă la episodul tocmai menţionat al rugului. În toată cartea a doua a Pentateuhului, teofaniile sunt însoţite în mod obişnuit de fenomene extraordinare care evidenţiază puterea şi gloria lui YHWH. Pe Sinai, Dumnezeu se arată ca "foc mistuitor pe vârful muntelui" (Ex 24,17). În timpul călătoriei în deşert, conduce pe Israel în formă de coloană de foc în timpul nopţilor. Şi lui Ilie, pe Horeb, îi apare iniţial ca vânt puternic, cutremur şi foc, deşi numai în liniştea unei adieri uşoare profetul va putea experimenta prezenţa adevărată. Simbolismul focului este sugestiv şi pentru că el califică bine iubirea lui Dumnezeu faţă de poporul său: arzătoare, pasionată, inepuizabilă, exact ca în flăcările rugului aprins. Epilogul din Exod constă în înmânarea Legii lui Moise pe muntele Sinai. Astăzi invocăm venirea lui Cristos ca Nou Moise. În el, Legea îşi află împlinirea şi completarea. "Să nu socotiţi că am venit să desfiinţez Legea sau Profeţii! Nu am venit să desfiinţez, ci să împlinesc" (Mt 5,17). Noul Sinai este acel munte al Fericirilor de pe care Isus va proclama acea poruncă nouă şi supremă a iubirii. Precepte, ale sale, care vor fi sigilate cu Sângele său preţios, consacrând astfel o Alianţă definitivă între Dumnezeu şi om.

Mulţi Părinţi ai Bisericii, între care mai ales Iustin, au interpretat cristologic faptele importante din Exod. Toiagul de lemn cu care Moise desparte apele este o prefigurare a Crucii lui Cristos. Sunt astfel şi braţele întinse de Moise împotriva lui Amalec. Este astfel şi şarpele de aramă înălţat în deşert. Ioan notează în Evanghelie: "După cum Moise a înălţat şarpele în pustiu, tot aşa trebuie să fie înălţat Fiul Omului, pentru ca oricine crede în el să aibă viaţa veşnică" (In 3,14-21).

Suntem în timpul liturgic al Adventului, şi totuşi există, în această antifonă ca şi în celelalte, o referinţă clară la misterul pascal. Domnul Isus este invocat ca să vină "să ne elibereze cu braţ puternic". Este începutul unui Nou Paşte. Domnul Cristos care se naşte în peştera din Betleem este acel Miel blând, cântat de Isaia, care va fi dus la tăiere. Evanghelistul Ioan notează: "Iată Mielul lui Dumnezeu, cel care ia asupra sa păcatul lumii!". Evreilor, pribegi în deşert, le-a fost dată ca hrană mana. În schimb, hrana noastră este Trupul său, dat ca mâncare pentru mântuirea sufletelor noastre. Acelaşi "Domn" care s-a manifestat lui Moise printre flăcări, iar Israelului cu fulgere şi tunete, acum vine în umilinţă, fără putere, în ieslea din Betleem, ca să ne răscumpere pe calea umilinţei şi a micimii.

(După L'Osservatore Romano, 18 decembrie 2023)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 2.