© Vatican Media

Aşteptarea

Isus, Înţelepciunea Tatălui

de Daniele D'Elia

Advent de reflecţie şi bucurie

În aşteptarea zilei de 25 decembrie, Biserica se cufundă în meditarea profundă a întrupării Domnului, a misterului lui kenosis, golirea lui Dumnezeu, care se face Trup în Fiul. Acest eveniment sacru este celebrat anual cu devoţiune în solemnitatea Crăciunului.

În parcursul de pregătire pentru celebrarea Crăciunului, textele liturgice din Advent îi conduc pe credincioşi spre o primire conştientă a acestui dar excepţional al venirii Domnului. Emfază deosebită este pusă în perioada numită "Zilele majore", de la 17 la 24 decembrie, când oficiul Adventului se îmbogăţeşte cu solemnitate mai mare. În acest timp distinct, cântările de seară ale antifonelor majore răsună în rugăciunea de seară a Bisericii, când aceasta din urmă înalţă un strigăt către Mesia, invocând arzător venirea sa. Prin titluri biblice, aceste antifone exprimă o aspiraţie crescândă spre celebrarea iminentă a Crăciunului, alimentând o aşteptare care este umplută în sfârşit de prezenţa sa.

În fiecare zi un titlu nou, un aspect nou al figurii lui Mesia îi va introduce pe cititorii noştri, ca într-un soi de itinerar spiritual printr-o serie de articole dedicate antifonelor majore, inserate cu înţelepciune în liturgia din Advent, pentru a accentua sentimentul de aşteptare şi pregătire. O întâlnire zilnică în care vom descoperi acele nuanţe profunde care caracterizează acest timp de reflecţie şi bucurie.

În cadrul reflecţiilor noastre asupra antifonelor majore, vom avea şi privilegiul de a însoţi articolele noastre cu texte luate din cartea Papei Francisc despre iesle, simbol prin excelenţă al venirii umile a lui Cristos în lume. Aceasta va fi o ulterioară idee de meditaţie, pentru a aprofunda zilnic misterul Întrupării aşa cum este trăit şi contemplat de Pontif. Papa Francisc ne invită să medităm asupra acestei lucrări de simplitate divină care alege calea micimii pentru a se arăta în vieţile noastre: "Emoţia acelei vederi mă determină să aprofundez misterul creştin căruia îi place să se ascundă în ceea ce este infinit de mic. De fapt, întruparea lui Isus Cristos rămâne inima revelaţiei lui Dumnezeu, chiar dacă se uită cu uşurinţă că desfăşurarea sa este aşa de discretă până acolo încât trece neobservată".

* * *

Antifona din 17 decembrie răsună ca un solemn imn de laudă, o invocaţie arzătoare adresată Înţelepciunii veşnice care, existentă deja înainte de zorii timpurilor, se ridică sublimă şi maiestuoasă mai presus de orice lucru. Această Înţelepciune, aşa cum afirmă şi literatura sapienţială, este emanaţie "din gura Celui Preaînalt" (Sir 24,3). Prologul lui Ioan, în Noul Testament, pune bazele acestui mister cu cuvinte la fel de solemne: "La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu. Acesta era la început la Dumnezeu. Toate au luat fiinţă prin el şi fără el nu a luat fiinţă nimic din ceea ce există" (In 1,1-3). Înţelepciunea este cheia pentru a înţelege actul Creaţiei, pentru că este principiul prin care Artistul Divin a plăsmuit şi continuă să conducă universul.

Poate fi ca suport, pentru meditaţia personală, recitirea lui De Trinitate a Sfântului Augustin: aici filozoful investighează asupra naturii lui Dumnezeu pornind de la o reflecţie asupra relaţiei între Tată, Fiu şi Duh Sfânt. Tratând tema Cuvântului, a Logos-ului, vorbeşte despre el ca despre acel Cuvânt divin nerostit cu un sunet efemer, ci generat încă din veşnicie. Cuvântul conţine şi reflectă toate ideile şi formele veşnice şi este principiul creativ prin care toate lucrurile au venit la existenţă. Augustin contemplă Cuvântul ca lumină a minţii, principiu ordonator care luminează pe orice om şi revelează Adevărul lui Dumnezeu. Pentru episcopul de Hipona, Întruparea acestui Cuvânt în Isus reprezintă punctul culminant al lucrării lui Dumnezeu: Înţelepciunea sa se face accesibilă, vizibilă şi tangibilă pentru omenire, aşa încât prin Cristos oamenii pot să-l cunoască pe Dumnezeu şi să ajungă la mântuire. În Cristos "Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit între noi, iar noi am văzut gloria lui, glorie ca a unicului născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr" (In 1,14). Este vorba de un act suprem de iubire divină şi este cheia de boltă a întregii istorii a Mântuirii.

Acel Dumnezeu care, printr-o arhitectură de "evenimente şi cuvinte" intim împletite, s-a revelat omenirii, dialogând cu ei ca şi cu nişte prieteni, acelaşi Dumnezeu care s-a manifestat în Legea dată lui Moise, şi prin intermediul profeţilor şi al înţelepţilor, acum "în aceste zile din urmă ne-a vorbit nouă prin Fiul" (Evr 1,1-2). Augustin, cu perspectiva sa luminată, afirmă: "El este Revelator al Tatălui şi Creator al Mamei". În expresie se percepe un paradox sublim: Înţelepciunea suverană, "care dispune totul", nu este deloc întunecată de fragilitatea unui prunc. Asumând natura umană, nu încetează să iradieze puterea sa "de la un capăt la altul al lumii şi să guverneze cu bunătate orice lucru" (Discurs 187).

Este asemănătoare rugăciunea pe care Sfântul Bernard, în Divina Comedie, o adresează Mariei şi în care putem reciti o sumă a întregii noastre credinţe creştine: "Fecioară mamă, fiică a fiului tău, umilă şi mai înaltă decât orice creatură, termen fix al sfatului divin" (Paradisul, XXXIIII, 1-3). Natura divină, deşi ascunsă în spatele aparenţei umile a Omului-Dumnezeu, nu se eclipsează, rămâne nealterată, în Cristos, ca într-un foc care arde fără să se consume, şi este izvor de Adevăr veşnic şi Iubire. Înţelepciunea pe care o invocăm astăzi în antifonă nu este numai o virtute a sufletului raţional ca pentru grecii antici. Sfântul Toma, inspirându-se din definiţia lui sophia aristotelică, a îmbogăţit conceptul său, ajungând să afirme că aceasta, în forma sa cea mai profundă şi divină, este un dar al lui Dumnezeu, un Har infuzat care luminează intelectul uman şi îl înalţă dincolo de limitele raţiunii naturale.

Pentru Toma de Aquino, înţelepciunea este într-adevăr o cunoaştere speculativă a celor mai înalte realităţi, dar este şi o virtute care orientează viaţa morală a omului spre scopul său ultim, care este Dumnezeu însuşi. În acest context ia formă meditaţia sa minunată despre misterul Întrupării, adică actul suprem al Înţelepciunii divine care se face accesibil omenirii. Este evenimentul în care Înţelepciunea veşnică a lui Dumnezeu, Logos-ul, se face om în Isus Cristos, făcând posibilă astfel acea sinergie între credinţă şi raţiune care este în inima gândirii Sfântului Toma. Pentru a fi mai clari: adevărurile care odinioară erau obiect de pură credinţă devin clare şi palpabile. Cuvântul lui Dumnezeu, care a ordonat universul şi care îl susţine cu înţelepciunea sa, intră în istorie cu o faţă umană, oferind un exemplu viu de viaţă virtuoasă şi deschizând calea spre o cunoaştere intimă a lui Dumnezeu care se bazează nu numai pe consideraţii teologice abstracte, ci pe un dialog personal şi iubitor cu el.

În definitiv, Înţelepciunea nu mai trebuie căutată în cerurile înstelate sau în legile naturii, ci este întrupată într-o persoană, Cristos, care este "puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu" şi "nebunia lui Dumnezeu este mai înţeleaptă decât oamenii şi slăbiciunea lui Dumnezeu este mai puternică decât oamenii" (1Cor 1,24.25). Exerciţiul nostru să nu fie pur şi simplu un exerciţiu intelectual, ci un drum de imitare a lui Cristos, un parcurs care cuprinde atât mintea, cât şi inima, şi care este făcut posibil graţie acelui Har divin care îl luminează şi îl transformă pe creştin dinăuntru, permiţându-i să guste şi să trăiască acele adevăruri care altminteri ar rămâne inaccesibile.

(După L'Osservatore Romano, 16 decembrie 2023)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 2.