© Vatican Media

Clar şi puternic un glas din ceruri

de Claudio Campesato

Vox clara ecce intonat! Biserica începe cu aceste patru cuvinte cântarea laudelor sale în timpul Adventului, până la 16 decembrie. Iată un glas (o voce) care intonează clar: aşa ne-ar veni să traducem, un pic grăbit, aceste puţine cuvinte. Dar asonanţa cu limba noastră nu trebuie să ne facă să cădem în riscul unei interpretări "improprii". Incipit, adică începutul acestui imn, deja deschide un mai mult, un ecou de scriptură, profeţie şi întrupare a Cuvântului în timp şi viaţă în care celebrează Biserica.

Cuvântul "glas" este imagine elocventă care sintetizează, în cântul liturgic, umanul şi divinul într-un act concret de experienţă, pentru că este semn auzibil. În Biblie, acest cuvânt revine de mai multe ori, aproape de cinci sute de ori. Imposibil, să nu se asculte, în el ecoul acelor referinţe la glasul lui Dumnezeu în timpurile alianţei de la Horeb: "Domnul v-a vorbit din mijlocul focului, iar voi aţi auzit sunetul cuvintelor lui, dar nu aţi văzut nicio înfăţişare: aţi auzit doar un glas" (Dt 4,12). Dar, în acelaşi timp, glasul aşteptat al profeţilor este cel al Fiului, imagine şi cuvânt veşnic al Tatălui. Este glasul păstorului bun şi frumos despre care în evanghelie se vesteşte: "Oile mele ascultă glasul meu; eu le cunosc, iar ele mă urmează" (In 10,27). Această urmare a oilor, adică a apostolilor care sunt chemaţi de Isus, în Evul Mediu era descrisă cu eficacitate spunând: "Cantavit unus Christus [...] et illi responderunt" ("Cristos însuşi a cântat [...] şi discipolii au răspuns", Amalariu de Metz, Codex expositionis I, V, 1). Probabil pentru asta, după câteva secole, Prepositinus de Cremona va folosi adjectivul "sacramental" referindu-se la unele cântări liturgice din Advent (Tractatus de officiis, I, 5).

De-a lungul istoriei mântuirii, revelaţia divină este dăruită omului şi prin intermediul glasurilor. Este suficient să ne gândim la cuvintele lui Isaia care revin în Evanghelia după Sfântul Matei cu referinţă la Ioan Botezătorul: "Glasul celui care strigă în pustiu" (3,3). În latină se creează o asonanţă care generează o aluzie explicită: vos clamantis (Is 40,3) răsună chiar în vox clara din imnul nostru.

Apoi, dacă ne oprim o clipă asupra acelui clara, vedem că clarus nu este numai adjectivul "clar". Referindu-se la ceva ce putem auzi, semnificaţia sa se îmbogăţeşte şi pictează acel sunet ca experienţa unui glas care poate trece neascultat, pentru că este distinct, răsunător, acut. Este unic, aşa cum este unic glasul păstorului lui Israel. Dar tocmai pentru că este re-velare, în timp ce ne spune ceva în acelaşi timp adumbreşte o realitate care încă nu există, o cântare suspendată între acel "deja şi încă nu", între întunericul nopţii şi zorii dimineţii în care începe cântarea laudelor dimineaţa. John Henry Newman, traducând acest imn pentru liturgia în limba engleză, foloseşte cuvântul thrilling. O comparaţie cu thrillers nu vrea să fie ceva care lipseşte de poezie, dar ne poate ajuta să-i înţelegem mai mult sensul. Acest verb, aici făcut adjectiv, indică în mod concret un glas care provoacă emoţii şi generează o tensiune, exact ca în acele cărţi sau filme unde rămânem lipiţi de naraţiune aşteptând împlinirea ei.

Începuturile, în texte, sunt poziţii strategice şi în aceste puţine cuvinte care deschid imnul, transfigurate în experienţa de ascultare a cântului Bisericii, se condensează sensul Adventului creştin. Strigătul lui Isaia acum, în liturgie, devine cântare şi permite glasului divin să străbată secolele. Glasul Botezătorului invită la convertire: "Pregătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările sale!" (Mt 3,3). Biserica invită la trăirea unui timp liturgic ca o contemplare şi pregătire a unei duble veniri a lui Cristos: la întrupare şi la sfârşitul timpurilor. O naştere în istorie care pregăteşte la o întâlnire definitivă cu Cristos, într-o zi care nu ne este dat s-o cunoaştem cu anticipare. Aşadar, tensiunea acestui thriller liturgic este cea generată de dorinţa în aşteptare aşa cum cântă un imn mai recent cu aceste cuvinte sugestive: "È questo il tempo dell'attesa / risuona un grido di speranza / ritorna a noi come ha promesso / colui che fa ogni cosa nuova" ("Acesta este timpul aşteptării / răsună un strigăt de speranţă / se întoarce la noi aşa cum a promis / cel care face nou orice lucru") (Ecco il Signore viene. Inni della liturgie delle ore I, 2008, Edizioni Qiqajon).

Tot în acest început, aşteptarea şi dorinţa se manifestă vorbindu-ne despre o relaţie. Nu este venirea unei realităţi abstracte, ci a unei persoane prin care în glasul Bisericii se anticipează glasul mirelui aşteptat. Adverbul ecce este tocmai un adverb revelator, un "iată" care arată, vesteşte şi indică un eveniment. În Scriptură îl găsim, nu întâmplător, în Cântarea Cântărilor: "Vox dilecti mei! Ecce iste venit" ("Glasul iubitului meu: iată vine!", 2,8). Liturgia, noul glas al Botezătorului, este prezenţă a acestui "iată" care indică omenirii: "Iată mielul lui Dumnezeu!" (In 1,36). Astfel devine posibilitate de a trăi experienţa glasului lui Cristos care se dăruieşte ca răspuns la o rugăciune de iubire ascultată: "Fă-mă să aud glasul tău! Căci glasul tău este dulce" (Ct 2,14). În rugăciune, aici, contemplăm o mistică polifonie de iubire în care iubitul şi iubita, Cristos şi Biserica, împreună cântă, încă de dimineaţă, o laudă unică.

Primul vers din imn se încheie cu verbul: intonat. Şi aici există mult mai mult decât simpla intonare. Acest cuvânt este plin de muzicalitate, deoarece conţine acel tonus. O glosă medievală anonimă la Ars maior a lui Donatus afirmă asta: "tonus id est sonus" ("tonul, adică sunetul") şi este un sunet care are forţa tunetului şi ne vorbeşte despre Dumnezeu. Aşadar, acel glas răsună puternic în toată sacralitatea sa ca mister cutremurător şi fascinant, pentru că este ecou al lui Dumnezeu condamnă tot ceea ce este întuneric şi alungă orice moleşeală din inima omului.

Cel puţin din secolul al VI-lea, în liturgie, se foloseşte acest imn. Autorul său, deşi unii au voit să-l atribuie lui Ambroziu din Milano, rămâne anonim. Este mărturia unei comori născute din experienţa de credinţă celebrate de Biserică şi păstrate cu înţelepciune până în zilele noastre pentru a ne ajuta să înţelegem şi să trăim această aşteptare. De fapt, nu întâmplător această cântare era pusă înainte de lectura unui verset din Scrisoarea către Romani: "Este deja ceasul să vă treziţi din somn! Într-adevăr, acum mântuirea noastră este mai aproape decât atunci când am început să credem" (13,11).

(După L'Osservatore Romano, 6 decembrie 2023)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 2.