Papa Francisc: Discurs la Conferinţa statelor parte la Convenţia Cadru a Naţiunilor Unite despre Schimbările Climatice (COP28) (2 decembrie 2023)

Redăm în cele ce urmează discursul Sfântului Părinte pregătit cu ocazia Conferinţei Statelor Părţi la Convenţia-cadru a Naţiunilor Unite asupra schimbărilor climatice (COP28), care se desfăşoară în perioada 30 noiembrie - 12 decembrie 2023 la Expo City, Dubai, şi care a fost citit de cardinalul secretar de stat Pietro Parolin.

Domnule preşedinte,
Domnule secretar general al Naţiunilor Unite,
Stimaţi conducători de stat şi de guvern,
Doamnelor şi domnilor!

Din păcate, nu pot să fiu împreună cu voi, aşa cum aş fi dorit, dar sunt cu voi pentru că ora este urgentă. Sunt cu voi pentru că, acum mai mult ca niciodată, viitorul tuturor depinde de prezentul pe care-l alegem. Sunt cu voi pentru că devastarea creaţiei este o ofensă adusă lui Dumnezeu, un păcat nu numai personal, ci structural care se revarsă asupra fiinţei umane, mai ales asupra celor mai slabi, un pericol grav care ameninţă pe fiecare şi care riscă să dezlănţuie un conflict între generaţii. Sunt cu voi pentru că schimbarea climatică este "o problemă socială globală care este intim legată cu demnitatea vieţii umane" (Exortaţia apostolică Laudate Deum, 3). Sunt cu voi pentru a pune întrebarea la care suntem chemaţi să răspundem acum: Lucrăm pentru o cultură a vieţii sau a morţii? Vă cer, în mod mâhnit: să alegem viaţa, să alegem viitorul! Să ascultăm geamătul pământului, să dăm ascultare strigătului săracilor, să ne aplecăm urechea la speranţele tinerilor şi la visele copiilor! Avem o responsabilitate mare: să garantăm ca viitorul lor să nu fie negat.

Este clar că schimbările climatice actuale derivă din supraîncălzirea planetei, cauzată îndeosebi de creşterea gazelor cu efect de seră în atmosferă, provocată la rândul său de activitatea umană, care în ultimele decenii a devenit nesustenabilă pentru ecosistem. Ambiţia de a produce şi a poseda s-a transformat în obsesie şi a ajuns într-o lăcomie fără limite, care a făcut din ambient obiectul unei exploatări neînfrânate. Clima înnebunită sună ca un avertisment de a opri acest delir de atotputernicie. Să recunoaştem din nou cu umilinţă şi curaj limita noastră ca singură cale pentru a trăi în plinătate.

Ce anume împiedică acest parcurs? Diviziunile care există între noi. Dar o lume complet conectată, ca aceea de astăzi, nu poate să fie deconectată în cel care o conduce, cu negocierile internaţionale care "nu pot înainta în manieră semnificativă din cauza poziţiilor ţărilor care privilegiază propriile interese naţionale faţă de respectarea binelui comun global" (Scrisoarea enciclică Laudato si', 169). Asistăm la poziţii rigide dacă nu inflexibile, care tind să protejeze încasările proprii şi ale propriilor firme, uneori justificându-se pe baza a ceea ce a fost făcut de alţii în trecut, cu reculuri de responsabilitate. Dar misiunea la care suntem chemaţi astăzi nu este faţă de ieri, ci în privinţa zilei de mâine; a unei zile de mâine care, vrem sau nu vrem, ori va fi a tuturor, ori nu va fi.

Impresionează, îndeosebi, tentativele de a descărca responsabilităţile peste atâţia săraci şi peste numărul de naşteri. Sunt tabuuri care trebuie negate cu fermitate. Nu este vina săracilor, pentru că aproape jumătate din lume, mai lipsită, este responsabilă de numai 10% din emisiile poluante, în timp ce prăpastia între puţinii înstăriţi şi mulţii lipsiţi nu a fost niciodată aşa de adâncă. Acestea sunt în realitate victimele a ceea ce se întâmplă: să ne gândim la populaţiile indigene, la despădurire, la drama foamei, a nesiguranţei hidrice şi alimentare, la fluxurile migratoare induse. Şi naşterile nu sunt o problemă, ci o resursă: nu sunt împotriva vieţii, ci pentru viaţă, în timp ce anumite modele ideologice şi utilitariste care sunt impuse cu mănuşi de catifea familiilor şi populaţiilor reprezintă adevărate colonizări. Să nu fie penalizată dezvoltarea atâtor ţări, deja apăsate de datorii economice oneroase; să se ia în considerare mai degrabă incidenţa câtorva naţiuni, responsabile de o datorie ecologică îngrijorătoare faţă de atâtea altele (cf. ivi, 51-52). Ar fi corect să se găsească modalităţi adecvate pentru a repune datoriile financiare care apasă asupra diferitelor popoare şi în lumina datoriei ecologice în ceea ce îi priveşte.

Doamnelor şi domnilor, îmi permit să mă adresez vouă, în numele casei comune în care locuim, ca unor fraţi şi surori, pentru a ne pune întrebarea: Care este calea de ieşire? Aceea pe care o parcurgeţi în aceste zile: calea ansamblului, multilateralismul. De fapt, "lumea devine atât de multipolară şi, în acelaşi timp, atât de complexă, încât este necesar un cadru diferit pentru o cooperare eficientă" (Laudate Deum, 42). Este îngrijorător în acest sens că încălzirea planetei este însoţită cu o răcire generală a multilateralismului, cu o neîncredere crescândă în comunitatea internaţională, cu o pierdere a "conştiinţei comune de a fi [...] o familie de naţiuni" (Sf. Ioan Paul al II-lea, Discurs la Adunarea Generală a Naţiunilor Unite pentru celebrarea a 50 de ani de la întemeiere, New York, 5 octombrie 1995, 14). Este esenţial de a reconstrui încrederea, fundament al multilateralismului.

Acest lucru este valabil atât pentru îngrijirea creaţiei, cât şi pentru pace: sunt tematicile cele mai urgente şi sunt legate între ele. Câte energii pierde omenirea în atâtea războaie aflate în desfăşurare, ca în Israel şi în Palestina, în Ucraina şi în multe regiuni din lume: conflicte care nu vor rezolva problemele, ci le vor mări! Câte resurse irosite în armamente, care distrug vieţi şi ruinează casa comună! Relansez o propunere: "cu banii care se folosesc în arme şi în alte cheltuieli militare să constituim un Fond mondial pentru a elimina în sfârşit foamea" (Scrisoarea enciclică Fratelli tutti, 262; cf. Sf. Paul al VI-lea, Scrisoarea enciclică Populorum progressio, 51) şi a realiza activităţi care să promoveze dezvoltarea sustenabilă a ţărilor mai sărace, contrastând schimbarea climatică.

Este misiunea acestei generaţii să-şi plece urechea spre popoare, spre tineri şi spre copii pentru a pune bazele unui nou multilateralism. De ce să nu începem tocmai de la casa comună? Schimbările climatice semnalează necesitatea unei schimbări politice. Să ieşim din strâmtorile particularismelor şi naţionalismelor, sunt scheme din trecut. Să îmbrăţişăm o viziune alternativă, comună: ea va permite o convertire ecologică, pentru că "nu există schimbări durabile fără schimbări culturale" (Laudate Deum, 70). Asigur în aceasta angajarea şi sprijinul Bisericii Catolice, activă îndeosebi în educaţia şi în sensibilizarea la participarea comună, precum şi în promovarea stilurilor de viaţă, pentru că responsabilitatea este a tuturor şi cea a fiecăruia este fundamentală.

Surorilor şi fraţilor, este esenţială o schimbare a ritmului care să nu fie o parţială modificare a rutei, ci un mod nou de a înainta împreună. Dacă pe drumul luptei împotriva schimbării climatice, care s-a deschis la Rio de Janeiro în 1992, Acordul de la Paris a marcat "un nou început" (ivi, 47), acum trebuie relansat drumul. Trebuie dat un semn de speranţă concret. Această COP să fie un punct de cotitură: să manifeste o voinţă politică clară şi tangibilă, care să ducă la o accelerare hotărâtă a tranziţiei ecologice, prin forme care să aibă trei caracteristici: să fie "eficiente, obligatorii şi uşor de monitorizat" (ivi, 59). Şi să aibă realizare în patru domenii: eficienţa energetică; sursele renovabile; eliminarea combustibililor fosili; educaţia la stiluri de viaţă mai puţin dependente de aceştia din urmă.

Vă rog: să mergem înainte, să nu ne întoarcem. Este cunoscut că diferite acorduri şi angajamente asumate "au avut un nivel scăzut de punere în aplicare, pentru că nu s-au stabilit mecanisme adecvate de control, de verificare periodică şi de sancţionare a încălcărilor" (Laudato si', 167). Aici este vorba de a nu mai amâna, de a pune în aplicare, nu numai de a dori, binele copiilor voştri, al cetăţenilor voştri, al ţărilor voastre, al lumii noastre. Fiţi voi artizanii unei politici care să dea răspunsuri concrete şi comune, demonstrând nobleţea rolului pe care-l ocupaţi, demnitatea slujirii pe care o desfăşuraţi, pentru că la asta foloseşte puterea, la slujire. Şi nu foloseşte la nimic a păstra astăzi o autoritate care mâine va fi amintită pentru incapacitatea sa de a interveni atunci când era urgent şi necesar (cf. ivi, 57). Istoria vă va fi recunoscătoare pentru asta. Precum şi societăţile în care trăiţi, în cadrul cărora există o diviziune nefastă în "suporteri": între catastrofişti şi indiferenţi, între ambientalişti radicali şi negaţionişti climatici... Este inutil a intra în grupări; în acest caz, ca şi în cauza păcii, asta nu duce la niciun remediu. Remediul este politica bună: dacă un exemplu de concreteţe şi coeziune va veni de la vârf, va beneficia şi baza, acolo unde foarte mulţi, în special tineri, deja se angajează să promoveze îngrijirea casei comune.

Anul 2024 să marcheze cotitura. Aş vrea să fie de augur un episod petrecut în 1224. În acel an, Francisc de Assisi a compus Cântarea creaturilor. A făcut asta după o noapte petrecută cuprins de durerea fizică, de acum complet orb. După acea noapte de luptă, încurajat în suflet de o experienţă spirituală, a voit să-l laude pe Cel Preaînalt pentru acele creaturi pe care nu le mai vedea, dar pe care le simţea fraţi şi surori, pentru că erau descendenţi din acelaşi Tată şi împărtăşite cu ceilalţi bărbaţi şi femei. Un inspirat sentiment de fraternitate l-a făcut astfel să transforme durerea în laudă şi truda în angajare. Puţin după aceea, a adăugat o strofă în care îl lăuda pe Dumnezeu pentru cei care iartă, şi a făcut asta pentru a rezolva - cu succes! - o ceartă scandaloasă între puterea locului şi episcop. Şi eu, care port numele de Francisc, cu tonul mâhnit al unei rugăciuni aş vrea să vă spun: să lăsăm în urmă diviziunile şi să ne unim forţele! Şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, să ieşim din noaptea războaielor şi a devastărilor ambientale pentru a transforma viitorul comun în zori de lumină. Mulţumesc.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 2.